ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1072/2021

Ședința publică din data de 21 aprilie 2021

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Mureș la 23.06.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții la plata către reclamantă a sumei de 1.344.615 RON, în solidar, reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat reclamantei stabilit în raportul de inspecție fiscală nr. x/01.02.2016, prin încălcarea îndatoririlor ce le reveneau pârâților în exercitarea prerogativelor executive încredințate de societate, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat art. 155 alin. (1) coroborat cu art. 194 alin. (1), art. 72 și art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005.

Prin sentința nr. 9/01.02.2017, Tribunalul Specializat Mureș a luat act de renunțarea la dreptul pretins prin acțiune împotriva pârâtului C..

Prin sentința nr. 68/16.06.2017, Tribunalul Specializat Mureș a respins acțiunea reclamantei și cererea de acordare cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia nr. 410/A/19.11.2019, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în complet de divergență și cu opinie majoritară, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis parțial cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul B. să plătească reclamantei suma de 440.769 RON, reprezentând prejudiciu și suma de 44.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale, în primă instanță și în apel.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta, cât și pârâtul au declarat recurs.

Recurenta-reclamantă, prin cererea de recurs, a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În motivare, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a art. 155 alin. (1), art. 194 alin. (1) lit. c) și art. 72 din Legea nr. 31/1990, art. 2.018 alin. (1) și art. 1.531 alin. (1) C. civ.

Astfel, instanța de apel a nesocotit dreptul recurentei de a obține acoperirea integrală a prejudiciului cauzat de pârât ca urmare a încălcării obligațiilor ce îi reveneau în contractul de administrare din 28.10.2008, făcând o aplicare eronată a dispozițiilor legale specifice mandatului și ignorând obligația mandatarului de a executa mandatul cu titlu oneros, cu diligența unui bun proprietar.

A mai arătat că instanța de apel a aplicat eronat art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, omițând să constate că, în realitate, neperfectarea de către pârât a contractului de reciclare, în vederea valorificării deșeurilor constituie o veritabilă faptă ilicită de natură a angaja răspunderea acestuia pentru daune cauzate recurentei.

În continuare, a susținut că instanța de apel, deși a pornit de la o premisă corectă în analizarea cauzei, a apreciat eronat că lipsa încheierii contractului de reciclare nu poate fi considerată o faptă ilicită, ci eventual o nepricepere managerială, ignorând faptul că neîncheierea unui astfel de contract, din perspectiva legislației de mediu și fiscale, echivalează cu o încălcarea a obligațiilor contractuale ce îi incumbau pârâtului, prin raportare la art. 2 pct. 2-4 din contractul de administrare încheiat între părți.

Astfel, arată recurenta, instanța de apel a nesocotit obligația pârâtului de a-și exercita obligațiile asumate prin contractul de administrare cu diligența unui bun proprietar, relevantă în acest sens fiind și aserțiunea cuprinsă în opinia separată, potrivit căreia diligența pretinsă este cea a unui profesionist, având în vedere natura activității desfășurate, cât și drepturile corelative de care a beneficiat, printre care și o remunerație financiară semnificativă.

Pe de altă parte, apreciază că instanța de apel nu a ținut cont de o împrejurare obiectivă, în sensul că, dacă intimatul ar fi încheiat un contract de reciclare cu o societate specializată în operațiuni de reciclare, recurenta nu ar mai fi fost obligată să achite nicio contribuție, pentru simplu motiv că nu ar mai fi existat deșeuri neintroduse în circuitul de reciclare.

În continuare, reiterează susținerea potrivit căreia creanța fiscală stabilită de autoritatea de mediu a fost determinată exclusiv de neîndeplinirea obligației intimatului de a declara ambalajele provenite din activitatea de producție și din achizițiile intracomunitare ce au fost introduse pe piața națională în perioada 2010-2014. Acesta nu a manifestat diligența funcției de administrator și nu a perfectat contracte pentru valorificarea prin reciclare a deșeurilor și pentru perioada 2010-2013, astfel cum a procedat în anul 2014.

În final, susține că în lipsa faptei ilicite a intimatului prejudiciul nu s-ar fi produs, dovadă fiind faptul că pentru anul 2014 autoritatea de mediu nu a stabilit nicio creanță fiscală în sarcina sa.

Recurentul-pârât, prin cererea de recurs, a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

După prezentarea situației de fapt și a relațiilor contractuale desfășurate între părți, recurentul-pârât a susținut că acțiunea în vederea atragerii răspunderii sale este neîntemeiată și că prezentul litigiu are un caracter șicanatoriu și abuziv, iar pretinsul prejudiciu ar putea fi acoperit oricând din polița de asigurare de răspundere managerială a societății reclamante ce se ridică la suma de 10 milioane euro.

Totodată, mai susține că nu se impunea instituirea unei măsuri asiguratorii, întrucât scopul acesteia de a avea o garanție a reparării pretinsului prejudiciu fusese îndeplinit prin încheierea poliției de asigurare de răspundere managerială.

Recurentul-pârât a mai arătat că se ignoră aspectele reținute cu putere de lucru judecat în dosarul nr. x/2016, respectiv cele referitoare la lipsa culpei sale la revocarea din calitatea de administrator al reclamantei.

În ceea ce privește nelegalitatea deciziei atacate, recurentul-pârât a arătat că au fost încălcate prevederile art. 148 alin. (1) și art. 37 din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data declanșării litigiului, având în vedere că trebuia pusă în discuție o răspundere solidară pentru pretinsa încălcare a dispozițiilor în materia raportărilor către Fondul de mediu.

Or, instanța de apel a încălcat principiul răspunderii solidare reglementat de lege și prin actul constitutiv al societății, iar singura situație în care cel de-al doilea administrator al reclamantei, respectiv dl. C. ar fi putut fi exonerat de răspundere era cazul prevăzut de art. 148 alin. (5) din Legea nr. 31/1990.

Mai mult, astfel cum a arătat recurentul-pârât și la instanțele de fond, asociatul unic al reclamantei a cunoscut tot timpul raporturile juridice cu S.C. D. S.R.L., reliefate de toate documentele contabile ale societății.

Prin urmare, nu numai că răspunderea solidară a celor doi administratori era expres prevăzută prin actul constitutiv și în contractele de administrare, dar răspunderea solidară era reglementată chiar prin Legea nr. 31/1990, fiind evidentă încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material.

O altă critică invocată de către pârât vizează încălcarea prevederilor legale aplicabile în materia individualizării prejudiciului.

Sub acest aspect, recurentul-pârât a redat conținutul art. 1.371 alin. (1) și art. 1.534 C. civ., arătând că încălcarea prevederilor legale aplicabile în materia răspunderii sunt evidente, precum și reținerea în sarcina sa a întregii culpe pentru faptă.

Mai mult, asociatul care a decis atragerea răspunderii sale este același care a descărcat de gestiune administratorii în fiecare an, apreciind că au fost îndeplinite obligațiile pe care le aveau față de societate în calitate de administrator. Faptul că raportul efectuat de societate a relevat anumite obligații de plată către autoritățile statului, față de specificitatea raporturilor juridice deduse judecății, nu este de natură a crea vocația reclamantei de a formulat o acțiune în atragerea răspunderii, conform art. 155 din Legea nr. 31/1990.

În continuare, recurentul-pârât a susținut că toate rapoartele de audit au constatat faptul că și-a îndeplinit în mod corespunzător obligațiile, inclusiv cele de natură fiscală.

Mai mult, arată că reclamanta avea un împuternicit, pe nume E., care avea atribuții în toate procedurile fiscale și din domeniul mediului, astfel că societatea trebuia să se îndrepte mai întâi împotriva acestuia, și apoi împotriva administratorilor, potrivit art. 148 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în forma inițială.

Prin urmare, reținerea unei fapte ilicite a pârâtului, în condițiile în care pretinsa faptă a fost cunoscută și acceptată de toți prepușii societății echivalează cu o încălcare a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Nelegalitatea deciziei atacate este cu atât mai evidentă cu cât cel de-al doilea administrator, dl. C., avea puteri depline, în timp ce recurentul fusese împuternicit doar pentru efectuarea operațiunilor ce presupuneau plăți sub pragul de 5.000 Euro.

În continuare, a mai arătat că societatea a fost auditată de societăți internaționale cu reputație în domeniu și că nu au fost identificate neregularități, motiv pentru care atragerea răspunderii sale contravine normelor legale.

Totodată, chiar și în situația în care s-ar fi reținut o eventuală încălcare a obligațiilor, culpa ar fi trebuit să fie comună cu alți reprezentanți ai societății.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul pârâtului, solicitând respingerea acestuia întrucât nu au fost încălcate prevederile art. 1.371 alin. (1) și art. 1.534 C. civ., art. 148 alin. (1) și art. 37 din Legea nr. 31/1990 și că în mod corect s-a făcut aplicarea art. 1.447 alin. (1) C. civ., cu privire la atragerea răspunderii pârâtului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 10.03.2021, au fost admise în principiu recursurile și s-a stabilit termen, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursurile, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să le respingă ca nefondate.

În considerentele succesive, Înalta Curte va răspunde motivelor invocate de părți, cu sublinierea că se impun analizate prioritar motivele de casare invocate de către recurentul-pârât B., în măsura în care tind la casarea deciziei pe fundamentul inadmisibilității acțiunii, derivată fie din ignorarea, în apel, a principiului solidarității între administratori, fie din existența unei polițe de răspundere civilă, ca elemente exoneratoare de răspundere civilă.

Astfel, instanța de recurs arată că un prim motiv de casare cuprins în recursul formulat de pârâtul B. vizează încălcarea prevederilor legale incidente în materia răspunderii civile delictuale, prevederi rămase neidentificate în memoriul de recurs.

În esență, recurentul a susținut că S.C. A. S.R.L. nu deține nicio creanță și niciun titlu împotriva sa, dar și că, principial, acțiunea în răspundere a administratorilor trebuie să reprezinte un ultim remediu social, deoarece asociații trebuie să urmeze orice alte proceduri de recuperare a prejudiciului. Recurentul a subliniat că acțiunea reclamantei este șicanatorie, cu atât mai mult cu cât pentru orice pagube derivate din activitatea sa managerială, pârâtul încheiase o poliță de asigurare pentru o limită de 10 milioane de euro, mult superioară pretinsului prejudiciu.

Examinând acest motiv, Înalta Curte subliniază că în calea extraordinară de atac a recursului, art. 498 C. proc. civ. impune, nu atât necesitatea indicării unui motiv de casare, cât mai ales încadrarea acestuia în cauzele de recurs limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Aceasta semnifică necesitatea ca partea, în dezvoltarea argumentelor sale, să caracterizeze specific motivele de recurs ca motive de nelegalitate. Nu au acest caracter afirmațiile de ordin general, enunțarea unor concluzii care nu au suport în normele dreptului material, atunci când recursul se fundamentează pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Or, afirmațiile subsumate primului motiv de recurs, redate în sinteză, nu corespund condițiilor enunțate. Principiul subsidiarității acțiunii în răspunderea administratorilor, dublat și de împrejurarea că reclamanta a impus încheierea unei polițe de asigurare a pârâtului pentru prejudicii provocate societății în exercitarea activităților manageriale ale acestuia, reprezintă simple afirmații în măsura în care aceste argumente nu își găsesc expresie în norme de drept punctuale care să fi fost ignorate ori greșit aplicate de instanța de prim control judiciar.

În aceste condiții, controlul de legalitate al deciziei de apel nu poate fi realizat, iar Înalta Curte va înlătura această primă critică, deoarece ea nu poate fi examinată în acord cu dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu reprezintă un veritabil motiv de casare.

Un al doilea motiv de recurs a vizat încălcarea, în apel, a regulilor de drept referitoare la răspunderea solidară a administratorilor unei societăți, enunțate în art. 148 alin. (1) și art. 73 lit. e) din Legea nr. 31/1990. A arătat recurentul că instanța de apel a încălcat acest principiu, cu atât mai mult cu cât al doilea administrator societar avea puteri depline iar în exercițiul managerial, aceasta nu a manifestat nicio opoziție, dintre cele specifice art. 148 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, cu privire la acțiunile pârâtului.

Nici acest motiv de casare nu este fondat. Instanța de apel nu a înlăturat în cauză solidaritatea administratorilor consfințită de art. 73 din Legea nr. 31/1990, ci plecând de la această regulă, a subliniat totuși că, potrivit art. 1447 alin. (1) C. civ., creditorul poate cere plata întregii datorii oricăruia dintre debitorii ținuți solidar, ceea ce implică posibilitatea ca pârâtul să poată fi acționat pentru plata întregului prejudiciu pretins prin acțiunea în răspundere. De asemenea, instanța de apel a sublinat că acest demers nu îl împiedică pe debitorul obligat solidar la plata întregii datorii să inițieze o cerere împotriva celorlalți debitori, pentru partea din datorie care le incumbă.

Instanța de apel nu a fost însă învestită cu acțiunea în regres și de aceea nu trebuia, în mod specific, să examineze dacă celălalt administrator, dl. C., ar fi putut să invoce beneficiul art. 148 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 ori dacă, la nivelul partajării competențelor între administratori, responsabilitatea acestora pentru pretinsul prejudiciu era ori nu egală.

Prin urmare, motivul de casare nu este fondat și va fi înlăturat cu sublinierea că recurentul a criticat decizia ca urmare a înțelegerii inexacte a dezlegărilor date în apel cu privire la solidaritate dar și a limitelor în care instanța de apel putea să rejudece cauza pe fond.

În fine, un ultim motiv de recurs a vizat încălcarea prevederilor legale incidente în materia individualizării prejudiciului. Recurentul subliniază că au fost încălcate dispozițiile art. 1371 alin. (1) și art. 1534 C. civ. care exonerează de răspundere pe pretinsul autor al faptei ilicite dacă victima a contribuit la cauzarea ori mărirea prejudiciului, ori pe măsura culpei acesteia din urmă. A subliniat recurentul că probele cauzei relevă deplin că asociatul care a ințiat acțiunea în răspundere este tot acela care a dat pârâtului descărcare de gestiune în fiecare an, constatând îndeplinirea obligațiilor administratorilor.

A mai arătat recurentul B. că raportul de control efectuat la S.C. A. S.R.L. nu este de natură a crea reclamantei vocația pentru inițierea acțiunii fondate pe dispozițiile art. 155 din Legea nr. 31/1990. S-a arătat astfel că reclamanta, inclusiv asociatul unic, și-au asumat raporturile contractuale cu D. S.R.L. și invocă propria culpă de vreme ce a cunoscut și acceptat întreaga situație juridică, iar toate rapoartele de auditare efectuate în cauză, inclusiv fiscale, relevă îndeplinirea tuturor obligațiilor de către pârât. Mai mult, recurentul a subliniat că în S.C. A. S.R.L. era împuternicit dl. E. care avea atribuții fiscale și în domeniul mediului, care păstra legătura directă cu asociatul unic, iar acesta este cel care avea obligații în legătură cu faptele imputate pârâtului în proces.

Examinând acest motiv de casare, instanța reamintește că în calea extraordinară de atac a recursului Înalta Curte de Casație și Justiție răspunde obiectivului major privind controlul de legalitate si asigurarea unității de jurisprudență, de aceea, în cadrul acestui control nu pot fi examinate niciun fel de obiecțiuni legate de interpretarea, pe baza probelor administrate, a stării de fapt de către instanțele devolutive. Prin urmare, orice referire a părții la probele cauzei, la interpretarea și evaluarea acestora, nu va fi examinată, întrucât recurentul tinde să spună atenției instanței de recurs greșita stabilire a stării de fapt.

Înalta Curtea mai reține că recurentul a criticat greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 1371 alin. (1) și art. 1534 C. civ., tinzând să arate că alte persoane poartă responsabilitatea pretinsului prejudiciu sau, cel puțin, sunt împreună responsabile cu pârâtul.

În acord cu dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe cale apelului sau în cursul judecării apelului - pe cale de apărare. Or, examinând apărările pârâtului B., formulate împotriva apelului declarat de S.C. A. S.R.L., apărări care au vizat caracterizarea prejudiciului, instanța de recurs reține că nu au fost sesizate aspecte care țin de culpa concurentă a reclamantei, culpă derivată din acțiuni sau inacțiuni ale acesteia, de natură a contribui la majorarea prejudiciului ori chiar la producerea lui; de aceea, această secvență a criticilor subsumate ultimului motiv de casare nu va fi examinată direct în calea extraordinară de atac a recursului.

Pe de altă parte, dezlegările instanței de apel, referitoare la angajarea răspunderii pârâtului, chemat în judecată pentru un prejudiciu pentru care pot fi ținute mai multe persoane în mod solidar, ca administratori statutari sau împuterniciți în fapt cu atribuții manageriale, în circumstanțele evocate de către pârât, au plecat de la regula de drept potrivit căreia un singur debitor, obligat solidar împreună cu alți debitori, poate fi chemat în judecată pentru întregul prejudiciu, legea conferindu-i acestuia remediul regresului.

De aceea, instanța de recurs arată că fără a fi rezolvată problema răspunderii tuturor persoanelor arătate de recurent ca având responsabilități manageriale în S.C. A. S.R.L., prejudiciul a fost analizat în apel în condițiile de fapt stabilite și evaluat pe baza probelor cauzei ca prejudiciu global, fără a se tranșa asupra solidarității.

În ceea ce privește dispozițiile art. 155 din Legea nr. 31/1990, instanța de recurs arată că acestea conțin reglementarea unor condiții în care acțiunea în răspundere a administratorilor poate fi demarată, iar recurentul nu a arătat modul în care instanța a dat o intrepretare greșită acestor norme, aplicându-le eronat.

În aceste condiții, cele statuate de instanța de apel sunt chestiuni reținute pe baza unei corecte aplicări și interpretări a dispozițiilor legale, iar acest ultim motiv de casare nu poate fi admis.

Examinând, mai departe, recursul reclamantei S.C. A. S.R.L., Înalta Curte reține că acesta a vizat soluția de admitere numai în parte a acțiunii în răspunderea administratorului B. și s-a fondat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A subliniat recurenta S.C. A. S.R.L. că în apel au fost încălcate dispozițiile art. 155 alin. (1), art. 194 alin. (1) lit. c) și art. 72 din Legea nr. 31/1990, precum și cele conținute de art. 2018 alin. (1) și art. 1531 alin. (1) C. civ. A considerat astfel, că instanța de apel a nesocotit îndreptățirea recurentei de a obține acoperirea integrală a prejudiciului cauzat de dl. B. ca urmare a încălcării obligațiilor prevăzute în contractul de administrare și a celor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005. Deși premisele instanței au fost corecte, în mod greșit s-a considerat că faptele pârâtului au reprezentat o simplă nepricepere managerială, ignorând faptul că neîncheierea contractului de reciclare reprezintă, în condițiile legislației de mediu și fiscale, o încălcare a obligațiilor contractuale, sens în care au fost evocate dispozițiile art. 2 și 4 din contractul de administrare. A mai arătat recurenta că diligența cerută administratorului este aceea a unui profesionist, care îl obliga să cunoască legislația de mediu și să acționeze responsabil.

Motivul de casare, astfel dezvoltat, nu este fondat.

Înalta Curte, reamintind părților rolul judecății în recursul aflat în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, reafirmă ca simpla enumerare a unor texte le lege, pretins încălcate de către instanța de apel, fără o justificare argumentată a modului în care aplicarea ori interpretarea acestora contravine scopului legii ori principilor generale de drept, nu este suficientă pentru a caracteriza, în substanță, motivul de casare opus în recurs. Articolele de lege enumerate în memoriul de recurs conțin definirea regulilor răspunderii reprezentanților unei societăți, reguli avute în vedere de instanța de apel, în măsura în care premisele cercetării judecătorești au fost acelea că pârâtul a avut, la epoca faptelor, calitatea de administrator al S.C. A. S.R.L., că acesta este ținut la repararea prejudiciului generat de un management defectuos, iar în aplicarea art. 1531 C. civ., a analizat elementele răspunderii civile, ca fundament al pretenției afirmate de reclamantă prin acțiune.

Analiza condițiilor răspunderii civile pentru prejudicii a plecat, în apel, de la premisa, corect stabilită, că responsabilitatea persoanei chemate în judecată este antrenată atunci când aceasta manifestă o conduită care are ca fundament încălcarea unor obligații legale, fie conținute de normele dreptului obiectiv, fie stabilite contractual, cercetând în speță dacă pârâtul avea obligația legală a încheierii contractelor de valorificare a deșeurilor și dacă, prin omisiunea încheierii acestora, S.C. A. S.R.L. a suferit un prejudiciu.

În aceste condiții, instanța de apel a statuat că suma plătită de reclamantă în temeiul art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 este o contribuție fiscală impusă oricărui agent economic care introduce pe piața națională bunuri ambalate, care distribuie primar ambalaje de desfacere ori care închiriază ambalaje, deci nu este susceptibilă de daună, deoarece nu poate fi pusă în legătură cu acțiunile ori inacțiunile pârâtului.

În acest context, instanța de apel nu a ignorat suma dispozițiilor legale invocate în recurs, ci le-a dat interpretare și aplicare într-o modalitate rămasă, în concret, necriticată, în măsura în care raționamentul instanței de apel nu a fost combătut în mod argumentat; astfel că această primă critică din recurs va fi înlăturată.

În continuare recurenta-reclamantă a arătat că în actele organelor statale de control s-a reținut că societatea reclamantă avea obligația de a plăti 2 RON/kg pentru cantitatea de ambalaje introduse în țară și rămase nevalorificate și că, din cauza neîncheierii contractelor de reciclare de către pârât, aceste sume au fost mai mari. De asemenea, a arătat că aceste fapte se alătură celei de nedepunere a declarațiilor fiscale lunare pentru ambalajele introduse pe piața națională în perioada 2010 -2014.

Aceste aspecte au fost cercetate în apel, iar instanța a statuat că, deși pârâtul putea să încheie aceste contracte, nu avea o obligație legală sau contractuală definită în acest sens, a cărei neîndeplinire să se constituie ca element al faptei ilicite, astfel că pârâtului i se poate imputa doar o nepricepere managerială, nesancționabilă din punctul de vedere al răspunderii pentru fapta ilicită. Cu privire la nedepunerea declarațiilor fiscale, faptă cu alt conținut, instanța de apel a statuat că răspunderea pârâtului poate fi antrenată, admițând în parte acțiunea, iar această parte a dezlegărilor instanței de apel nu este criticată.

Așadar, recurenta susține în recurs un alt punct de vedere decât cel exprimat de instanța de apel, fără a arăta în concret care au fost normele de drept încălcate prin adoptarea raționamentului specific al instanței de judecată. Reiterarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 în acest context, nu dă greutate motivului de casare, deoarece, interpretarea dată acestuia de către instanța de apel nu fost combătută prin recurs. În mod esențial, recurenta este nemulțumită de modul în care instanța de apel a apreciat starea de fapt, ca fundament al răspunderii civile a pârâtului și opune în acest sens o viziune proprie spre analiza instanței de recurs.

Acest demers nu are, însă eficacitate, de vreme ce în judecata recursului situația de fapt stabilită nu poate fi repusă în discuție, astfel că și această ultimă parte a criticilor din recurs este lipsită de fundament.

În concluzie, având în vedere toate considerentele mai sus prezentate, Înalta Curte de Casație și Justiție decide că recursurile promovate sunt lipsite de fundament și, în temeiul art. 496 C. proc. civ., le va respinge, soluție care înglobează și răspunsul instanței la cererile accesorii formulate de părți pentru acordarea cheltuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale, potrivit art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 410/A/19.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 aprilie 2021.