ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1197/2020

Ședința publică din data de 30 iunie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Mureș, la 9 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 448.568,72 RON, cu titlu de despăgubiri, în temeiul contractului de asigurare nr. x din 20 decembrie 2013, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 și art. 2199 C. civ.

Prin încheierea din 17 februarie 2016, Tribunalul Specializat Mureș a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâtă.

Prin sentința nr. 29 din 20 mai 2016, Tribunalul Specializat Mureș a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 204.064,87 RON, cu titlu de despăgubiri și a dobânzii legale aferente, de la data pronunțării hotărârii și până la data plății; a respins celelalte pretenții; a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părți și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a diferenței în cuantum de 6.641,44 RON.

Prin încheierea din 2 august 2019, Tribunalul Specializat Mureș a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. privind lămurirea înțelesului și întinderii dispozitivului sentinței primei instanțe.

Împotriva încheierii din 17 februarie 2016 și a sentinței primei instanțe, B. S.A. a declarat apel, prin care a formulat critici de netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia nr. 454/A din 13 decembrie 2018, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii din 17 februarie 2016 și a sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel, B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 2208 alin. (1) și art. 2214 C. civ. cu privire la cesiunea poliței de asigurare și desemnarea beneficiarului asigurării.

În concret, recurenta-pârâtă a arătat că beneficiarul asigurării era o altă persoană decât asiguratul inițial, întrucât polița de asigurare a fost cesionată către C. S.A.

Așadar, autoarea recursului a subliniat că era necesar acordul băncii pentru plata indemnizației de asigurare, conform clauzei de la art. 60 din contractul de asigurare și art. 6.6 din contractul de credit.

În dezacord cu instanța de apel, recurenta-pârâtă a arătat că nu există acordul scris al beneficiarului poliței de asigurare cu privire la pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată.

În aceste condiții, autoarea recursului a susținut că intimata-reclamantă nu are calitate procesuală activă cu privire la pretențiile derivând din contractul de asigurare.

După evocarea clauzelor stipulate la art. 25.1, art. 25.2, art. 25.3 și art. 77 din contractul de asigurare, recurenta-pârâtă a susținut că evenimentul din 20 noiembrie 2014 nu se încadrează în riscurile asigurate (incendiu și vandalism), definite la art. 16 și art. 25.1 și 25.3 din același contract.

Aceeași parte a susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 2 din Legea nr. 136/1995, art. 1169, art. 1266-1267 și art. 1270 C. civ., întrucât încadrarea în riscul asigurat reprezentat de incendiu trebuia să se facă în funcție de cauzele și circumstanțele evenimentului și nu în funcție de amploarea și consecințele evenimentului.

Subsecvent acestui aspect, recurenta-pârâtă a învederat că riscul de daune produs prin distrugerea cauzată de terțe persoane, în urma unor acțiuni de vandalism, a fost asigurat exclusiv prin clauza stipulată la art. 25 din contractul de asigurare.

Aceeași parte a arătat că instanța de apel nu a examinat cauzele și împrejurările în care a fost distrus bunul asigurat, deși în baza acestora se făcea încadrarea în noțiunea de riscuri asigurate.

După evocarea unor aspecte factuale ale cauzei, recurenta-pârâtă a subliniat că evenimentul cauzator de prejudicii se circumscrie riscului definit în cuprinsul clauzei stipulate la art. 25 din contractul de asigurare.

În aceste condiții, autoarea recursului a învederat că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 1266 alin. (1), art. 1267 și art. 1270 C. civ., ca urmare a încadrării evenimentului cauzator de prejudicii în riscul prevăzut de art. 16 din contractul de asigurare.

Aceeași parte a criticat considerentul prin care instanța de apel a reținut că provocarea incendiului de către o terță persoană pentru care nu răspunde asiguratul nu este prevăzută în cauzele de excludere a acordării despăgubirilor pentru acest risc, enumerate la art. 16.1.1-16.1.5 și nici în cele de la art. 33 din contractul de asigurare.

În combaterea acestui considerent, recurenta-pârâtă a arătat că, în cuprinsul clauzelor stipulate la art. 16.1.1-16.1.5 din contractul de asigurare, sunt prevăzute cauze de excludere de la riscul de incendiu. Or, evenimentul cauzator de prejudicii se încadrează în riscul de vandalism.

După evocarea dispozițiilor art. 2201, art. 2203 și art. 2208 C. civ., autoarea recursului a învederat că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu a avut loc o schimbare a obiectului de activitate al intimatei-reclamante. În acest sens, a arătat că activitatea desfășurată în imobilul asigurat la data producerii evenimentului era diferită față de cea declarată la data încheierii contractului de asigurare.

În final, recurenta-pârâtă a conchis că intimata-reclamantă nu i-a adus la cunoștință schimbarea obiectului de activitate pe durata contractului de asigurare, deși această obligație este instituită de art. 2203 alin. (2) C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 28 iunie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.165 RON.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare la 19 iulie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21 ianuarie 2020 a dispus comunicarea acestuia către părți.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport prin care a reiterat cele susținute prin recursul formulat.

Prin încheierea din 5 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă și a admis în principiu recursul.

Analizând recursul, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează o hotărâre dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel ar fi dat o interpretare greșită prevederilor art. 2208 alin. (1) și 2214 C. civ., cu privire la cesiunea poliței de asigurare și desemnarea beneficiarului despăgubirii. Susține recurenta că intimata-reclamantă nu justifică o calitate procesuală activă în raport cu pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată și suma acordată de prima instanță, în condițiile în care nu a făcut dovada calității de beneficiar al indemnizației de asigurare.

Din analiza actelor dosarului, în conformitate cu situația de fapt stabilită de instanțele de fond, instanța supremă reține că, între părți, s-a încheiat convenția de asigurare facultativă nr. A 9025546/20.12.2013 privind imobilul asigurat, situat în municipiul Târgu Mureș, str. x, jud. Mureș.

În cuprinsul poliței de asigurare emise de recurenta-pârâtă se menționează că, în caz de daună, dreptul la despăgubire se cesionează în favoarea instituției de credit C. S.A., cu care reclamanta avea încheiat contractul de credit nr. x/20.12.2013.

Întrucât la 21.11.2014 s-a produs riscul asigurat, la solicitarea intimatei-reclamante, s-a deschis dosarul de daună nr. INC/0000224/2014/MS/MS, în cadrul căruia, în procedura amiabilă, recurenta-pârâtă a achitat direct către intimata-reclamantă suma de 50.715,13 RON, cu titlu de indemnizație de despăgubire.

Pentru a efectua plata direct către reclamantă, pârâta a avut în vedere adresa din 20.05.2015, emisă de C. S.A. - Sucursala Tg. Mureș, la solicitarea recurentei-pârâte B. S.A., prin care banca creditoare își exprimă acordul privind plata despăgubirii către A. S.R.L, în dosar de daună nr. INC/0000224/2014/MS/MS.

Instanța supremă reține că litigiul de față privește diferența de indemnizație de despăgubire solicitată de reclamantă de la recurenta-pârâtă, în urma estimării prejudiciului suferit, în cuantum de 448.568,72 RON.

Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut, pe baza valorificării probatoriului administrat în cauză, cesionarea dreptului la despăgubire în favoarea C. S.A., în baza contractului de credit încheiat de această bancă cu societatea reclamantă.

Potrivit art. 2208 alin. (1) C. civ., în cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizația de asigurare în condițiile prevăzute în contract, iar dispozițiile art. 2214 C. civ. dispun în sensul că, în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.

Instanța supremă reține că art. 2214 C. civ. dispune ca plata să se facă alternativ asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite, însă, cu respectarea convenției dintre părți.

Pornind de la dispozițiile de mai sus, instanța supremă reține că art. 60 din condițiile privind asigurarea facultativă a bunurilor, anexă la convenția de asigurare facultativă nr. A 9025546/20.12.2013, prevede că "despăgubirile vor fi plătite proprietarului de drept al bunului iar, în situația în care bunul asigurat face obiectul unor garanții sau ipoteci, iar dreptul la despăgubire este cesionat unui terț, plata despăgubirilor către asigurat se va face numai cu acordul scris al cesionarului".

Se reține deci, că părțile au stabilit a priori, prin convenție, condițiile pentru determinarea beneficiarului plății, în cazul în care dreptul la despăgubire este cesionat unui terț.

Astfel, în condițiile în care, chiar la solicitarea recurentei-pârâte, banca cesionară, prin adresa nr. x/20.05.2015, și-a manifestat opțiunea ca despăgubirea din dosarul de daună nr. INC/0000224/2014/MS/MS să fie plătită către asiguratul A. S.R.L., fără a menționa expres un cuantum al acestei despăgubiri sau/și un anume risc asigurat, într-o corectă interpretare a dispozițiilor art. 2214 C. civ. coroborat cu art. 2208 alin. (1) C. civ., instanța de apel a reținut că reclamanta asigurată nu a pierdut dreptul la despăgubire, în baza contractului de asigurare, criticile recurentei-pârâte privind lipsa acordului băncii pentru sumele suplimentare fiind nefondate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat și faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit încadrarea evenimentului la riscul incendiu și nu riscul vandalism, fără a avea în vedere delimitarea riscurilor asigurate în contractul de asigurare, gradul de acoperire al poliței de asigurare și termenii contractuali, susținând că hotărârea a fost dată cu interpretarea greșită a prevederilor art. 2 din Legea nr. 136/1995, art. 1266, art. 1267, art. 1169 și art. 1270 C. civ.

Înalta Curte reține că această critică a recurentei-pârâte, deși grefată formal pe încălcarea unor dispoziții normative, este una de netemeinicie, iar nu de legalitate, recurenta exprimându-și nemulțumirea cu privire la situația de fapt reținută pe baza interpretării date de instanța de apel probatoriului administrat în cauză. Astfel, Curtea de apel a confirmat concluzia primei instanțe, reținând că, în fapt, incendiul a fost de mari proporții, având capacitatea de a se extinde "prin propria sa putere" în întreg spațiul și în anexe, ceea ce a determinat încadrarea evenimentului din data de 20.11.2014 în riscul asigurat de incendiu, prin luarea în considerare nu doar a cauzei proxime a evenimentului, dar și a amplorii și a consecințelor acestuia.

Stabilirea situației de fapt și încadrarea acesteia într-unul dintre riscurile asigurate, prin aplicarea clauzelor contractuale, excedează controlului instanței de recurs, având în vedere că în această cale de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, iar criticile recurentei nu se referă în esență la încălcări ale legii substanțiale. În realitate, indicarea dispozițiilor legale generale privind principiul forței obligatorii a contractului și regulile de interpretare a convențiilor este lipsită de pertinență în condițiile în care, în cauză, nu s-a pus problema încălcării unei reguli de interpretare a contractului sau a principiilor efectelor acestuia, ci a stabilirii la cazul concret a clauzei aplicabile privind riscul asigurat.

Tot o critică de netemeinicie este și critica privind interpretarea greșită a prevederilor art. 2201, art. 2203 și art. 2208 alin. (1) C. civ., întrucât, din analiza susținerilor expuse în cererea de recurs, se constată că, în realitate, recurenta-pârâtă urmărește restabilirea situației de fapt privind activitățile desfășurate în imobilul asigurat, prin readministrarea probatoriului și interpretarea clauzelor contractuale în vederea stabilirii unei culpe a reclamantei în executarea obligațiilor. Or, evaluarea probelor administrate în cauză în vederea stabilirii situației de fapt intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive și nu poate forma obiectul analizei în recurs.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, în aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) coroborate cu art. 494 C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 4165 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu factură și chitanță aflate în copie la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 454/A din 13 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 4165 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 iunie 2020.