ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2417/2020

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita la 13 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., a solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 1.337.162,11 RON, cu titlu de despăgubiri și a dobânzii legale penalizatoare, prin raportare la cursul de referință al B.N.R., până la plata integrală a debitului principal.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1350, art. 1381 și art. 1386 C. civ. (2009).

Prin cererea formulată la 17 aprilie 2018, reclamanta a precizat că își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 1350 C. civ. referitoare la răspunderea civilă contractuală și că despăgubirile sunt pretinse pentru executarea necorespunzătoare a contractului de execuție lucrări nr. x din 24.01.2012.

Prin sentința civilă nr. 975 din 15 iunie 2018, Tribunalul Harghita, secția Civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON, reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta a declarat apel, prin care a formulat critici de netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia nr. 81A din 26 martie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., împotriva sentinței primei instanțe și a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.000 RON.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta a declarat recurs la 7 iunie 2019, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a prezentat, în prealabil, istoricul litigiului, după care a reprodus criticile din cererea de apel.

În continuare, aceeași parte a susținut că, în pofida probatoriului administrat, instanțele devolutive au apreciat în mod greșit că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale a intimatei-pârâte.

După evocarea unor considerente din decizia atacată, recurenta-reclamantă a subliniat că ambele instanțe au reținut și interpretat în mod eronat situația de fapt, ceea ce a avut drept consecință aplicarea greșită a normelor de drept material.

În concret, autoarea recursului a arătat că fapta ilicită a constat în executarea defectuoasă a instalației electrice.

Totodată, recurenta-reclamantă a indicat care a fost factorul determinant al incidentului cauzator de prejudicii.

Aceeași parte a susținut că lucrarea nu i-a fost niciodată predată de către intimata-pârâtă, nefiind întocmit un proces-verbal de recepție. În acest context, recurenta-reclamantă a învederat că răspunderea pentru fapta ilicită a aparținut exclusiv intimatei-pârâte, în conformitate cu clauza stipulată la art. 7.1 (1) din contractul de execuție lucrări nr. x din 24.01.2012.

Titulara recursului a învederat că, deși a invocat în fața instanței de apel existența unor vicii ascunse, instanța a omis să analizeze acest aspect, rezumându-se la a prelua motivarea primei instanțe.

Aceeași parte a susținut că, în lipsa unui proces-verbal de recepție, conform art. 1377 C. civ., paza juridică a lucrării revenea intimatei-pârâte, în baza contractului de execuție lucrări nr. x din 24 ianuarie 2012, intimata-pârâtă nefiind descărcată de obligațiile sale contractuale la data producerii incendiului.

După evocarea art. 1707 alin. (1) C. civ. și a unor considerații teoretice în legătură cu acest text de lege, recurenta-reclamantă a conchis că, pornind de la o interpretare eronată a situației de fapt, instanța de apel nu a observat incidența a două instituții juridice esențiale dezlegării pricinii, ceea ce a avut drept consecință aplicarea greșită a normelor de drept material.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 22 iulie 2019.

La 8 august 2019, intimata-pârâtă C. S.R.L., prin avocat D., a depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON, depunând în acest sens și dovezi constând în factura emisă în baza contractului de asistență juridică nr. x/2019, extrasul de cont care atestă încasarea acestei sumei și împuternicirea avocațială a doamnei avocat D. în care este menționat atât contractul indicat pe factura emisă, cât și activitățile/dosarul pentru care a primit mandatul de reprezentare.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 20 și 26.08.2019.

La 10 septembrie 2019, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a reiterat concluziile de admitere a recursului.

Prin rezoluția completului, s-a dispus, în baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 2 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului către părți, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) din Cod.

Raportul a fost comunicat părților la 11 iunie 2020, respectiv, la 15 iunie 2020, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul de recurs.

Ulterior comunicării raportului, la 17 iunie 2020, recurenta A. S.R.L. a depus la dosar punct de vedere față de raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care a solicitat Înaltei Curți să respingă concluziile vizând nulitatea recursului, respectiv neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. nu și-a manifestat poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere față de raportul comunicat.

Prin rezoluția din 16 iulie 2020, a fost stabilit termen la 24 noiembrie 2020, în vederea examinării recursului, în complet de filtru.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocată prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Alineatul (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din Cod.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că autorul recursului trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În speță, se cuvine amintit faptul că, deși recurenta și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținerile acesteia în sensul că sunt incidente prevederile art. 1377 și art. 1707 alin. (1) C. civ. nu constituie veritabile critici de nelegalitate, întrucât partea urmărește să demonstreze în recurs incidența dispozițiilor legale indicate pornind de la premise factuale diferite față de cele reținute de instanțele devolutive.

De altfel, chiar autoarea recursului acreditează implicit această concluzie când susține că, pornind de la o interpretare eronată a situației de fapt, instanța de apel nu a observat incidența a două instituții juridice esențiale dezlegării pricinii, ceea ce a avut drept consecință aplicarea greșită a normelor de drept material.

Totodată, susținerea referitoare la neanalizarea de către instanța de apel a criticilor privitoare la existența unor vicii ascunse este strict formală de vreme ce, prin cererea de apel, au fost făcute simple afirmații cu privire existența acestor vicii, fără a fi indicate în concret, astfel cum s-a reținut și prin decizia recurată.

De asemenea, pe lângă invocarea existenței unor vicii ascunse, criticile referitoare la fapta ilicită, nepredarea lucrării vizează aspecte factuale ale cauzei care intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive în urma evaluării probelor administrate în cauză.

Având în vedere că, în calea extraordinară de atac a recursului, controlul judiciar este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi analizate aspecte ce vizează temeinicia deciziei recurate sau repuse în discuție probele administrate în cauză, Înalta Curte reține că, pe lângă invocarea formală a dispozițiilor art. 1377 și art. 1707 alin. (1) C. civ., recurenta a antamat exclusiv aspecte factuale ale cauzei care nu constituie critici de nelegalitate.

Așadar, nu se poate considera că susținerile recurentei din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentații juridice a nelegalității invocate, prin indicarea nu numai a dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță, cât și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu dispozițiile legale menționate, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

Așa fiind, Înalta Curte reține că recurenta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată și care să permită, astfel, exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Reținând că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, Înalta Curte constată că motivele invocate prin cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) din Cod.

Constatând, totodată, și inexistența motivelor de ordine publică care impun aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 248 alin. (1), art. 486 alin. (3), coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și raportat la art. 493 alin. (5) din același act normativ, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., împotriva deciziei nr. 81A din 26 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Cu privire la cererea intimatei-pârâte de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile depuse la dosar odată cu întâmpinarea înregistrată la 8 august 2019, aflate la dosar recurs, atestă efectuarea de către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 5.000 RON.

Față de soluția de anulare a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., ca parte căzută în pretenții, la plata către intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 5.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., împotriva deciziei nr. 81A din 26 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., la plata către intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 5.000 RON.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2020.