ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1186/2020

Ședința publică din data de 26 iunie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B.., succesoare a Cabinetului de Insolvență C., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei totale de 295.136,3 RON, reprezentând despăgubiri și la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocațial și taxă judiciară de timbru.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1357 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1644 din 22 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalului Harghita a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.., succesoare a Cabinetului de Insolventa C.; a obligat reclamantul să achite pârâtei suma de 3600 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel, în termenul legal, reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 95/R din 2 aprilie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul formulat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 1644 din 22 noiembrie 2018 pronunțate de Tribunalul Harghita.

Reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei menționate, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și, în urma rejudecării, admiterea apelului, anularea sentinței menționate și rejudecarea fondului cauzei, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocațial și taxă judiciară de timbru, atât cele achitate prima instanță și din apel, cât și cele ocazionate de soluționarea recursului.

A invocat, în drept, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Apreciind că recursul formulat este admisibil, a susținut că în cauză sunt incidente motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., atât în privința deciziei pronunțate de instanța de apel, cât și în ceea ce privește sentința instanței de fond.

A arătat, în concret, că atât instanța de fond, cât și instanța învestită cu soluționarea apelului au omis să analizeze toate argumentele invocate de recurentul-reclamant, situație în care hotărârea pronunțată nu poate fi considerată ca fiind în concordanță cu prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

A menționat că motivarea hotărârilor judecătorești se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, întrucât considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, fiecare dintre părți având dreptul ca observațiile și argumentele aduse să fie examinate în mod efectiv.

Recurentul-reclamant a menționat că, astfel cum a arătat și în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în paralel cu emiterea actelor administrativ-fiscale emise, la data de 15.04.2013, organul fiscal a sesizat organele de urmărire penală privind săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală de către administratorul societății D. S.R.L., plângere în urmă căruia s-a format dosarul de urmărire penală nr. 102/P/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita.

Prin Ordonanța de clasare din 4 septembrie 2014 emisă în dosarul de urmărire penală, s-a dispus clasarea cauzei, constatându-se că recurentul-reclamant a achitat integral prejudiciul pretins, în sumă de 85.488 RON, astfel cum rezultă din chitanța seria x nr. x din 15 iulie 2014, emisă de Trezoreria operativă a Municipiului Miercurea Ciuc.

Ca atare, la cererea instanței, organul fiscal a transmis Adresa nr. x din data de 10 noiembrie 2015, din care rezultă că suma inițial pretinsă în cadrul procedurii de insolvență, de 243.555 RON, s-a diminuat la suma totală de 158.067 RON.

Cu toate acestea, Tabelul definitiv consolidat al creanțelor nr. 1395, întocmit la 4 iulie 2014 de către administratorul judiciar nu a fost rectificat, rămânând menționată suma totală de 283.416,59 RON, care cuprindea și creanța stinsă prin plată, în sumă de 85.488 RON.

În concluzie, a susținut că instanța de apel nu a procedat la analizarea argumentelor recurentului-reclamant privind aspectul arătat.

Sub un alt aspect, a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că aspectele deduse judecății în dosarul nr. x/2013, ce privesc atragerea răspunderii personale a administratorilor statutari, nu au legătură cu cele din prezenta cauză, în care se discută răspunderea juridică și patrimonială a practicianului în insolvență.

Arătând că prin decizia nr. 54 din 19 iunie 2013 a fost respinsă contestația formulată de recurent împotriva Raportului de inspecție fiscală generală nr. F-HR 240/11.04.2013 și Deciziei de impunere x/11.04.2013, a menționat că a formulat și o cerere de chemare în judecată având ca obiect anularea actelor menționate, formându-se dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Harghita.

Întrucât prin sentința civilă nr. 1666 din 22 mai 2014 pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Harghita, dreptul de administrare al recurentului-reclamant a fost ridicat, Tribunalului Harghita a admis excepția nulității acțiunii introductive invocată de D.G.R.F.P. Brașov - A.J.F.P. Harghita și, prin sentința civilă nr. 2598 din 30 iunie 2014 pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Harghita, a anulat cererea de chemare în judecată.

A mai arătat că, în mod nelegal a reținut instanța de fond că:

"nu poate fi imputată lichidatorului judiciar neînsușirea unei acțiuni în contencios administrativ și fiscal atât timp cât lichidatorul nu deține și nu are acces la probele pe care aceasta se fundamentează."

Precizând că lichidatorul judiciar avea la dispoziție toate mijloacele necesare și avea obligația cunoașterii litigiului și a probelor, a menționat că acesta nu putea să se prevaleze de propria culpă, iar instanța nu putea să rețină neglijența lichidatorului pentru a "ierta" un malpraxis de necontestat.

Cu toate acestea, într-un mod absolut inexplicabil, instanța de apel a apreciat că cel care și-a invocat propria culpă ar fi fost recurentul-reclamant.

A considerat că instanța a ignorat normele de drept material, atât în ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, cât și cele care reglementează activitatea practicianului în insolvență.

Intimata-pârâtă B.. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de către recurentul-reclamant, ca inadmisibil și, în subsidiar, ca nefondat. A solicitat, totodată, judecarea cauzei în lipsă, precum și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care acesta a considerat că recursul declarat este admisibil și, de asemenea, a reiterat aspectele susținute în cadrul căii de atac declarate.

În cauză a fost întocmit, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilității recursului, în cuprinsul căruia s-a apreciat că susținerile formulate de recurentul-reclamant se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și s-a precizat că recursul este admisibil în principiu.

Potrivit dispozițiilor instanței cuprinse în încheierea de ședință din data de 17 ianuarie 2020, raportul asupra admisibilității recursului a fost comunicat părților din proces, cărora li s-a pus în vedere să formuleze, în scris, un punct de vedere asupra acestuia, în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurentul-reclamant a formulat un punct de vedere asupra raportului întocmit, solicitând instanței să aibă în vedere că, în cauză, este incident atât motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât și cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a precizat și argumentat în cererea de recurs.

Prin încheierea din 15 mai 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a respins excepția inadmisibilității recursului invocată de intimata-pârâtă B.., reținându-se că litigiul nu este supus căilor de atac reglementate de legea insolvenței, fiind vorba de o acțiune întemeiată pe dreptul comun suspusă căii de atac a recursului.

S-a admis în principiu recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 95/R din 2 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 26 iunie 2020, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate hotărârea atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, instanța de recurs nu poate analiza aspecte pe care părțile ce promovează această cale de atac înțeleg să le invoce cu depășirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greșita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecății realizate de instanța ierarhic inferioară.

Întrucât instanța de recurs realizează exclusiv un control de legalitate, nu și de temeinicie a hotărârii recurate, Înalta Curte nu va proceda verificarea situației de fapt deja stabilite și nici la reaprecierea materialului probator al cauzei - atribuție exclusivă a instanțelor de fond - către care tinde recurentul prin amplele referiri la probele cauzei, probe care, în opinia sa, ar fi impus o altă concluzie în verificarea condițiilor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale; în plus, nu vor putea fi analizate nici susținerile recurentului ce vizează soluția pronunțată de prima instanță.

Recurentul-reclamant A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Singura critică de nelegalitate care poate fi suspusă analizei în prezentul recurs este cea încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care s-a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, întrucât instanța de apel a omis să analizeze toate argumentele invocate de reclamant, respectiv cele referitoare la faptul că Tabelul definitiv consolidat al creanțelor nr. 1395, întocmit la 4 iulie 2014 de către administratorul judiciar nu a fost rectificat, rămânând menționată suma totală de 283.416,59 RON, care cuprindea și creanța stinsă prin plată, în sumă de 85.488 RON.

Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - a răspuns criticilor susținute de reclamant prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță.

În plus, în rejudecarea fondului în apel, curtea de apel a făcut o corectă analiză a condițiilor cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a lichidatorului judiciar, analizând obiectul cererii, susținerile părților, arătând motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată și argumentele juridice pentru care s-a menținut soluția primei instanțe de respingere a pretențiilor reclamantului împotriva pârâtei B..

Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată; de asemenea, instanța de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât, decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

Contrar celor susținute de către recurent, motivarea corespunzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune a se răspunde tuturor argumentelor invocate de părțile cauzei, întrucât instanța poate răspunde prin intermediul unor considerente comune acelor argumente esențiale sau determinante pentru soluționarea cauzei, invocate de părți, adică a acelora care pot conduce fie la admiterea pretențiilor, fie la respingerea acestora.

Potrivit jurisprudenței constante a CEDO, dreptul la un proces echitabil, din perspectiva art. 6 din Convenție, include, în esență, obligația instanțelor naționale de a-și motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franței din 19 februarie 1998 și Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 și Hotărârea Nedzela împotriva Franței din 27 iunie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac.

În consecință, Înalta Curte apreciază că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Având în vedere că recurentul a invocat în cadrul acestor susțineri și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că o atare critică este pur formală, întrucât nu au fost indicate regulile de procedură încălcate a căror nerespectare să atragă sancțiunea nulității, atare ipoteză normativă nefiind detaliată prin motivele de recurs.

Se constată că recurentul a invocat incidența în cauză a motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., normă care se referă la situația "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Acest caz de casare are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera și spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

În condițiile în care legiuitorul, prin art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., lasă la libera apreciere a judecătorului evaluarea probelor și stabilirea, pe baza lor, a situației de fapt deduse judecății, nu există temei spre a se reține că modalitatea în care, prin decizia recurată, au fost interpretate înscrisurile administrate ca mijloace de probă ar fi de natură a evidenția o încălcare sau aplicare greșită a legii, în sensul prevederilor art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Se cuvine a fi observat că, deși a susținut că instanța de apel a ignorat normele de drept material atât în ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, cât și cele care reglementează activitatea practicianului în insolvență, cu consecințe în planul unei aplicări greșite a legii, recurentul nu a identificat în concret normele de drept material pe care le consideră încălcate, ci se limitează la a face o afirmație cu caracter abstract sub acest aspect.

Or, o astfel de afirmație critică nu poate fi privită decât ca una ce are un caracter pur formal, absența din conținutul acesteia a oricărei indicații referitoare la norma de drept material pretins încălcată fiind de natură a lipsi de fundament o analiză referitoare la vicii de nelegalitate de natura celor care atrag incidența cazului de casare invocat.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 95/R din 2 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 95/R din 2 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2020.