ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1162/2020

Ședința publică din data de 16 iunie 2020

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 2 aprilie 2014 pe rolul Tribunalului Mureș, reclamantul Tribunalul Mureș a solicitat obligarea pârâtelor S.C. A. S.R.L. și B. la plata sumei de 374.732 RON, reprezentând valoarea de piață actualizată a investițiilor realizate de reclamantă, în perioada 1996-2012, la imobilul reprezentat de clădirea Judecătoriei Reghin, situat în Reghin, str. x, jud. Mureș; obligarea pârâtelor la plata de dobânzi legale penalizatoare, calculate la suma solicitată, începând de la data introducerii acțiunii și până la data achitării efective; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 13/C/29 mai 2014, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis cererea de strămutare formulată de pârâte și a dispus strămutarea cauzei de la Tribunalul Mureș, la Tribunalul Harghita.

Prin încheierea civilă nr. 985/2014 din 08 iulie 2014, Tribunalul Mureș, secția civilă a dispus scoaterea de pe rol a cauzei cu nr. x/2014 și înaintarea dosarului către Tribunalul Harghita.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2014.

Prin sentința civilă nr. 1664/22 octombrie 2015, Tribunalul Harghita, secția civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâte; a constatat că excepțiile privind lipsa calității procesuale active a reclamatului Tribunalul Mureș și lipsa capacității procesuale pasive a pârâtei B. au rămas fără obiect; a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul Tribunalul Mureș împotriva pârâtelor B. și S.C. A. S.R.L., având ca obiect pretenții.

Prin decizia civilă nr. 307/A/09 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, s-a admis apelul declarat de apelantul Tribunalul Mureș împotriva sentinței civile nr. 1664/22 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul Harghita, care a fost anulată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul Harghita.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Harghita, secția civilă sub nr. x/2014*.

Prin sentința civilă nr. 516/23 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Harghita, secția civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta B.; s-a respins acțiunea formulată de reclamantul Tribunalul Mureș împotriva pârâtei B.; s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției invocate de pârâta S.C. A. S.R.L.; s-a admis acțiunea formulată de reclamantul Tribunalul Mureș împotriva pârâtei S.C. A. S.R.L. și a fost obligată aceasta să plătească reclamantului suma de 374.732 RON, reprezentând valoarea actualizată a investițiilor realizate de reclamant în anii 1996-1997 în clădirea Judecătoriei Reghin, situată în municipiul Reghin, str. x, jud. Mureș, aceeași pârâtă fiind obligată să plătească reclamantului dobânda legală penalizatoare la suma arătată, calculată începând cu data introducerii acțiunii, respectiv 2 aprilie 2014, până la data plății.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2017, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a dispus scoaterea de pe rol a cauzei cu nr. x/2014*, având ca obiect apelul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 516/23 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Harghita, secția civilă, și înaintarea dosarului către Curtea de Apel Cluj, urmare a dispozițiilor încheierii civile nr. 1638 din 24 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 103A/15 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 516/23 martie 2017 a Tribunalului Harghita, secția civilă, pe care a schimbat-o în parte, cu privire la cuantumul despăgubirilor pe care pârâta S.C. A. S.R.L. trebuie să le plătească reclamantului Tribunalul Mureș, despăgubiri stabilite la suma de 198.245 RON cu TVA inclus, în loc de 374.732 RON; au fost menținute restul dispozițiilor din sentința apelată; a fost obligat reclamantul Tribunalul Mureș să-i plătească pârâtei S.C. A. S.R.L. suma de 6.454 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj au declarat recurs reclamantul Tribunalul Mureș și pârâta S.C. A. S.R.L.

6.1. Recurentul-reclamant și-a întemeiat în drept cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului și casarea parțială a deciziei atacate, în privința sumei stabilite cu titlu de despăgubiri în favoarea Tribunalului Mureș, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel, potrivit art. 498 alin. (1) C. proc. civ., în vederea administrării probei solicitate; de asemenea, cât privește măsurii de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în apel, a solicitat casarea cu reținere spre rejudecare de către instanța de recurs.

În motivarea recursului, relativ la suma stabilită cu titlu de despăgubiri, recurentul-reclamant a arătat că soluția instanței de apel este nelegală, pe de o parte pentru că, în apel, a depus în termen legal obiecțiuni la raportul întocmit de expertul tehnic judiciar C., raport comunicat odată cu citația emisă pentru termenul din 8 mai 2019, caz în care nu i se poate reproșa lipsa comunicării concluziilor expertizei în cadrul procedurii efectuate prin comisie rogatorie, iar, pe de altă parte, deoarece se constată că instanța de apel a pus în discuție obiecțiunile punctuale pe care le-a formulat și depus în termen legal recurentul-reclamant, însă în privința lor s-a pronunțat global, prin respingere, apreciind că nu există niciun fel de nelămuriri, în sensul prevăzut de art. 337 C. proc. civ., care să impună lămurirea sau completarea raportului de expertiză.

Față de cele învederate, recurentul-reclamant reclamă interpretarea greșită a dispozițiilor art. 337 C. proc. civ. de către instanța de apel, susținând că în cauză se impunea compararea valorilor stabilite în cadrul celor două expertize evaluatorii, iar expertul C. trebuia să lămurească modul în care a construit sumele finale stabilite ca valori ale lucrărilor pentru cele trei momente avute în vedere - data execuției lucrărilor, data înregistrării cererii de chemare în judecată și data efectuării expertizei.

Argumentul pentru care recurentul-reclamant consideră că erau necesare aceste lămuriri, sub forma unei completări ori a unor răspunsuri la obiecțiuni, este legat de faptul că lucrarea efectuată de către expertul C. este singura administrată judiciar, ceea ce determina obligativitatea unei analize legate de diferențele între valorile construite în cadrul acesteia și valorile stabilite în cadrul expertizei evaluatorii extrajudiciare efectuate de expertul D., lucrare avută în vedere de prima instanță și constituind obiect al cenzurii în apel.

Prin urmare, chiar dacă dispozițiile art. 337 C. proc. civ. stabilesc posibilitatea instanței de a solicita lămuriri ori de a cere completarea expertizei, în cauză această lămurire/completare se impunea ca urmare a conturării a două opinii, cea avută în vedere de prima instanță, care forma obiectul analizei judecătorești în cadrul apelului, precum și cea exprimată de expertul desemnat a efectua raportul de expertiză judiciară în apel, care a stabilit valori esențial diferite față de cele reținute prin sentința apelată.

Astfel, expertul C. a construit valorile aferente momentului 2 și 3 - data înregistrării cererii de chemare în judecată și data efectuării expertizei, prin deducerea unor valori supuse amortizării, spre deosebire de primul moment, cel al execuției lucrărilor, dată față de care instanța de apel a avut în vedere că sunt incidente dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 81/2003, referitoare la reevaluarea și amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituțiilor publice.

Or, față de neluarea în calcul a evaluărilor aferente momentelor 2 și 3, recurentul-reclamant invocă și motivul de nelegalitate referitor la interpretarea diferențiată și arbitrară a acestor dispoziții raportat la evaluarea efectuată în privința momentului 1, cel al execuției lucrărilor, în contextul în care, anterior acestor aprecieri, instanța de apel a arătat că, "întrucât lucrările efectuate la imobilul în litigiu de către reclamant în perioada 1996-1997 pot fi incluse în categoria investițiilor, determinate și generate de funcțiunea nouă care s-a dat clădirii, respectiv, sediu pentru judecătorie, este evident că acestea nu pot fi amortizate".

Drept consecință, în opinia recurentului-reclamant era necesar ca aceste nelămuriri și neconcordanțe să fie lămurite, pentru a se putea fundamenta soluția instanței de apel, însă interpretarea nelegală și arbitrară a normelor indicate anterior au condus la pronunțarea unei decizii afectate de nelegalitate parțial, în privința sumei stabilite cu titlu de despăgubiri în favoarea Tribunalului Mureș.

Referitor la suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, recurentul-reclamant a arătat că au fost încălcate prevederile art. 452 C. proc. civ.

Astfel, contrar dispozițiilor invocate, care limitează dovedirea cheltuielilor cerute de parte cu titlu de cheltuieli de judecată la momentul închiderii dezbaterilor, la termenul din 8 mai 2019, cel la care instanța de apel a închis dezbaterile în cauză, a dat cuvântul asupra apelului și a dispus amânarea pronunțării, această instanță a pus în vedere părții apelante să efectueze plata onorariului definitiv al expertizei în termenul de pronunțare fixat pentru data de 15 mai 2019, mai mult, a încuviințat ca partea respectivă să probeze plata decontului în termenul de pronunțare, inclusiv în privința avansului de 1.000 RON, pe care a pretins că l-a achitat.

Or, această împrejurare echivalează cu nesocotirea dispozițiilor legale anterior indicate, dar și a celor din materia probațiunii și a procedurii de amânare a pronunțării, de către instanța de apel. Mai mult, după ce dispune amânarea pronunțării pentru ca apelanta să facă dovada cheltuielilor de judecată pretinse în apel, instanța de apel le și acordă, în disprețul legii a cărei aplicare era chemată să o facă.

6.2. Recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, și, drept consecință, schimbarea în tot a sentinței civile nr. 516/23 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Harghita, în principal respingerea, ca inadmisibilă sau nefondată, a acțiunii promovate de Tribunalul Mureș, cu cheltuieli de judecată la toate gradele de jurisdicție, iar, în subsidiar, admiterea în parte a acțiunii, în sensul obligării pârâtei doar la plata sumei de 22.893 RON, reprezentând valoarea rămasă neamortizată estimată pentru decembrie 2018 a lucrărilor de reparații efectuate la imobilul din Reghin, str. x, fără aplicarea dobânzii legale penalizatoare de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată și în această situație.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a soluționat în mod nelegal excepțiile invocate, neobservând incidența prevederilor art. 32-33 coroborat cu art. 36 C. proc. civ.

Astfel, prin decizia pronunțată, Curtea de Apel Cluj a examinat excepția referitoare la lipsa calității procesuale active a Tribunalului Mureș fără a verifica îndeplinirea cerințelor reclamate de art. 32 C. proc. civ., coroborat cu art. 25 alin. (3) C. civ.. Or, trebuia să stabilească dacă reclamantul este titular de drepturi și obligații civile. Curtea, însă, a respins excepția invocată, motivând că reclamantul este îndrituit a promova acțiunea, fiind beneficiarul lucrărilor, or acesta a fost Ministerul Justiției și Ministerul Public, împrejurare care rezultă fără echivoc din actele existente în dosar, solicitate a fi administrate în soluționarea apelului, respectiv: adresa nr. x/24.06.1997, emisă de Tribunalul Mureș, Direcția Economică; adresa nr. x/18.07.1997, emisă de Ministerul Justiției către Tribunalul Mureș, prin care se avizează documentația reactualizată în prețuri - luna iulie 1997 pentru lucrarea "RK și amenajări la Judecătoria și la Parchetul de pe lângă Judecătoria Reghin", conchizând că finanțarea lucrărilor de reparații capitale se realizează de către Ministerul Justiției, respectiv Tribunalul Mureș în cotă parte de 71,3% și Ministerul Public, respectiv Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, în cotă parte de 28,7%, că situațiile de lucrări vor fi întocmite de antreprenor, verificate de dirigintele de șantier, însușite de beneficiar și se vor deconta în conformitate cu protocolul încheiat, la valorile susmenționate, care vor fi asigurate de către cele două ministere și că fondurile de reparații capitale, necesare pentru execuția lucrărilor aferente Judecătoriei Reghin, vor fi alocate prin solicitările lunare de credite, cu fundamentările corespunzătoare, pe formularul transmis cu adresa din 08.05.1995, în raport de posibilitățile financiare ale ministerului.

Totodată, excepția lipsei calității procesuale pasive a societății pârâte a fost analizată de instanța de apel în exclusivitate prin prisma clauzelor contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.01.2013, însă examinarea trebuia făcută în funcție de definiția "calității procesuale" reglementate de art. 36 C. proc. civ.

În speță, prin raportare la constatarea făcută de instanța de apel, în sensul că lucrările au fost efectuate la imobilul în litigiu "de reclamant în perioada 1996-1997 ...", recurenta-pârâtă nu are calitate procesuală pasivă.

Pe de o parte, așa cum rezultă din analiza cărții funciare 2503 Reghin asupra imobilului identificat topografic sub nr. x, dreptul de proprietate în această perioadă era întabulat în favoarea Statului Român, iar dreptul de administrare operativă în favoarea Ministerului de Justiție.

Pe de altă parte, se constată că imobilul în litigiu a fost restituit pârâtei B. în baza Legii nr. 10/2001, liber de orice sarcini. În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale. Legea nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea acordării de măsuri reparatorii foștilor proprietari pentru reparațiile aduse imobilului preluat în stare de degradare și nici posibilitatea deținătorilor de imobile, alții decât chiriașii imobilelor cu destinație de locuință, de a solicita despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse acestora în perioada în care le-au deținut. Or, este evident că legiuitorul a înțeles să acorde despăgubiri pentru îmbunătățirile necesare și utile numai chiriașilor imobilelor cu destinație de locuință, nu și deținătorilor imobilelor cu altă destinație.

De asemenea, excepția prescripției a fost respinsă nelegal, prin raportare la faptul că "atâta vreme cât posesia și folosința imobilului a fost exercitată în mod continuu cu destinația și cu funcționalitatea de judecătorie, nu se poate vorbi despre intervenirea prescripției extinctive a dreptului material la acțiune...".

Însă, prin raportare la data introducerii cererii în pretenții - 02 aprilie 2014, restituirea "investițiilor" realizate în anii 1996-1997 este tardivă, intervenind prescripția dreptului material de a solicita aceste pretenții, în acest sens fiind aplicabile prevederile art. 2517 și art. 2524 C. civ.

În speță, Tribunalul Mureș trebuia să cunoască faptul că, prin Ordinul Ministrului de Justiție nr. 2783/C/28 august 2008, s-a dispus restituirea în natură a imobilului din litigiu condiționat de restituirea despăgubirilor încasate. În această situație, termenul de trei ani a început să curgă din august 2008, astfel că reclamanta putea să solicite despăgubiri, în condiții de legalitate, doar până la 28 august 2011.

În aceeași idee sunt și dispozițiile art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958, care se aplică prin asemănare și îmbogățirii fără just temei.

Și excepția prematurității a fost respinsă în mod greșit, invocându-se împrejurarea că dreptul de a pretinde despăgubiri s-a născut la data de 26 iulie 2012, instanța de apel neanalizând în niciun fel existența contractului de locațiune în derulare în soluționarea acestei excepții.

Or, trebuia avut în vedere actul încheiat între părțile în litigiu, nr. 2232/29.07.2015, cu termen de valabilitate până în august 2020 inclusiv, analizându-se implicit interesul reclamantului în promovarea acțiunii în condițiile date. Cât timp există un contract de închiriere în plină derulare, iar Tribunalul Mureș folosește în continuare imobilul în litigiu, reclamantul nu are interesul de a fi despăgubit pentru lucrările efectuate, lucrări de care beneficiază pentru a funcționa legal.

Cât privește soluția asupra fondului, recurenta-pârâtă a învederat că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material referitoare la incidența noului C. civ., respectiv cu aplicarea greșită a normelor de drept material în privința reținerii incidenței art. 9 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 81/2003, actualizată, privind reevaluarea și amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituțiilor publice prin raportare la lucrări efectuate între anii 1996-1997; a arătat, de asemenea, că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care își întemeiază instanța de apel soluția prin care lucrările de punere în funcțiune a sediului judecătoriei sunt investiții care nu pot fi amortizate.

Astfel, a apreciat că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, privind C. civ., care enunță clar faptul că actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. (01.10.2011) nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșiri ori producerii lor.

Potrivit art. 6 alin. (5) din Noul C. civ., "dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau după caz, produse sau săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare".

Prin prisma celor de mai sus, instanța de apel greșit a reținut - drept reper pentru stabilirea legii aplicabile - data de 26 iulie 2012, în condițiile în care lucrările de reparații au avut loc între 1996-1997.

În plus, instanța de apel nu a analizat nici condițiile de admisibilitate - materiale și juridice - ale îmbogățirii fără justă cauza, rezumându-se la a enunța conținutul articolelor care reglementează această instituție.

Totodată, a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 389 C. proc. civ., deși avea obligația să analizeze pretențiile Tribunalului Mureș prin raportare la considerentele de fapt și de drept invocate prin acțiunea inițială, respectiv precizările ulterioare în fața Tribunalului Harghita. Deși reclamantul nu a formulat întâmpinare la apelul declarat de pârâtă, Curtea de Apel Cluj a reținut apărările acestei părți expuse în cadrul obiecțiunilor formulate la expertiza ordonată în cauză la solicitarea societății pârâte, ceea ce echivalează cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Mai mult, instanța de apel a încălcat și prevederile art. 425 C. proc. civ., care instituie obligația acesteia ca în considerentele hotărârii să arate motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază soluția, absența acestora echivalând practic cu lipsa motivării, în condițiile în care, prin art. 264 alin. (2) C. proc. civ., se prevede că "în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare".

În cauză, deși prin decizia recurată curtea a reținut corect, în baza expertizei ordonate, faptul că lucrările s-au efectuat la imobilul în litigiu de către reclamant în perioada 1996-1997, fiind determinate și impuse de funcționalitatea și funcțiunea nouă care s-a dat clădirii, de destinația acesteia, respectiv sediu pentru Judecătoria Reghin, a înlăturat - fără nicio argumentare juridică - concluzia expertului, atât în ceea ce privește natura juridică a acestor lucrări, determinate de expert ca fiind lucrări de reparații, cât și cu referire la amortizarea acestora.

În contra acestei concluzii, instanța de apel a apreciat că aceste lucrări pot fi incluse în categoria investițiilor și, astfel, a constatat incidența art. 9 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 81/2003, actualizată, concluzionând că lucrările nu pot fi amortizate.

Or, curtea trebuia să analizeze fiecare lucrare și să determine în mod separat natura juridică a acestora prin raportare la definiția noțiunii de investiție, ce se regăsește în expertiză la pag. 59.

Lipsește, însă, cu desăvârșire motivarea deciziei în acest sens și argumentația logico-juridică pe baza cărora instanța și-a format această convingere, dar și probele avute în vedere la formarea acestei opinii juridice, aspect ce atrage incidența art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Or, prin expertiză s-au expus clar următoarele aspecte:

"Inițial casa a funcționat ca prăvălie la parter și spații de cazare la etaj, spații de depozitare la subsol . . . . . . . . . .în perioada 1996-1997 au avut loc lucrări de amenajare pentru schimbarea de destinație din clădire comercial - administrativ în clădire administrativă pentru Judecătoria Reghin. Prin lucrările realizate în perioada 1996-1997 nu s-a mărit suprafața construcției, nu s-a intervenit la vreo consolidare, au fost lucrări de recompartimentare parțială pentru o satisface noua destinație, au fost efectuate reparații la finisaje și instalații, a fost schimbată învelitoarea. Dacă ar fi rămas aceeași destinație ca cea inițială nu ar fi fost necesară nicio recompartimentare...în funcție de utilizator au fost efectuate lucrări de amenajare interioare . . . . . . . . . . . O parte din lucrările realizate în perioada 1996-1997 sunt voluptorii și țin efectiv de funcțiunea nouă care s-a dat - sediu pentru judecătorie (de ex. lambriuri în sălile de judecată, gresie pe pereții din zona intrării principale, s.a). Având în vedere vechimea lucrărilor efectuate în 1996-1997 și a faptului că pe parcurs, după 1998, nu au fost efectuate reparații, o mare parte din lucrările efectuate în anul 1997 necesită a fi refăcute. La data actuală este întocmit un proiect... nr. 334/2017...anexat la raport. La construcția analizată nu a fost efectuate lucrări de extindere pe orizontală sau pe verticală, construcția în sine este aceeași de la data execuției. Au fost refăcute în perioada 1996-1997 adaptări la noua funcțiune de spațiu pentru Judecătorie și Parchet, au fost refăcute finisaje și instalații. Adaptarea poate să cuprindă lucrări de reparații, confortizări, recompartimentări, amenajări interioare specifice unor lucrări voluptorii".

În subsidiar, recurenta-pârâtă a arătat că, față de precizările făcute de expert, în sensul că, întrucât "la unele elemente de construcție s-a observat o uzura mai mică, expertul a calculat valoarea estimată a lucrărilor neamortizate astfel: pentru anul 2014 suma de 51.911 ron, pentru decembrie 2018 suma de 22.893 ron", solicită ca, în urma admiterii recursului și a casării deciziei recurate, să se admită în parte acțiunea promovată de Tribunalul Mureș și să fie obligată doar la plata sumei de 22.893 RON, sumă ce reprezintă valoarea estimată a lucrărilor neamortizate pentru decembrie 2018, fără dobânzi.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant, întrucât criticile susținute în exercitarea acestei căi de atac nu sunt fondate.

În esență, a arătat că, raportat la dispozițiile art. 337 C. proc. civ., instanța de apel în mod temeinic a respins solicitarea de a se încuviința obiecțiunile formulate de Tribunalul Mureș la expertiza ordonată în cauză, în acest sens fiind elocvente mențiunile din încheierea de ședință din 08 mai 2019, când, luându-se act de poziția părților față de raportul de expertiză, s-a considerat că nu există niciun fel de nelămuriri formulate în sensul textului de lege invocat, care să impună completarea raportului de expertiză. De atlfel, raportul de expertiză a fost efectuat cu citarea părților, a fost comunicat, Tribunalul Mureș formulând obiecțiuni în termen, care au fost respinse motivat de curte.

În speță, recurenta-pârâtă a contestat, la rândul ei, expertiza extrajudiciară, atât în fața instanței de fond, cât și în apel, situație în care sunt fără relevanță juridică criticile formulate în sensul lămuririi diferenței mari între valoarea constatată prin expertiza judiciară și cea extrajudiciară.

Urmează a se observa și faptul că Tribunalul Mureș nu a solicitat în probațiune nici în fața instanței de fond și nici în fața Curții de Apel Cluj efectuarea vreunei expertize judiciare și nici nu a formulat obiective inițiale. Practic, toată acțiunea a fost bazată pe raportul de expertiză extrajudiciară contestat de recurenta-pârâtă și pe anexele acesteia.

A solicitat respingerea recursului și în privința exonerării Tribunalului Mureș de la plata cheltuielilor aferente onorariului de expertiză, fiindcă această lucrare, odată efectuată, impunea plata onorariului, recurenta-pârâtă dovedind în termenul de pronunțare faptul că a achitat atât avansul în sumă de 1.000 RON, cât și diferența de onorariu.

Prin întâmpinare, recurentul-reclamant a invocat nulitatea recursului formulat de către recurenta-pârâtă, întrucât, în opinia sa, dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. au fost indicate în mod formal, criticile dezvoltate reprezentând, în realitate, motive de netemeinicie a hotărârii recurate. A arătat că recurenta-pârâtă ignoră elementele esențiale care reglementează dreptul la apărare atunci când susține că instanța de apel a reținut argumentele părții adverse, expuse în cadrul obiecțiunilor la raportul de expertiză, în condițiile în care recurentul-reclamant nu ar fi formulat întâmpinare în apel. Or, curtea nu a nesocotit dispozițiile art. 389 C. proc. civ., iar argumentle recurentei-pârâte nu atrag incidența prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 13 februarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Tribunalul Mureș și de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 103/A din 15 mai 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată a recursurilor la 28 mai 2020.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu referire la recursul declarat de Tribunalul Mureș:

Printr-o primă critică susținută prin motivele de recurs, recurentul- reclamant a arătat că soluția instanței de apel este nelegală cât privește respingerea obiecțiunilor formulate de această parte la raportul de expertiză întocmit în cauză, deși au fost depuse în termen legal; pe de altă parte, pentru că analiza acestor obiecțiuni s-a făcut în mod global, cu toate că instanța de apel le-a pus în discuție punctual.

Totodată, recurentul-reclamant a reclamat interpretarea greșită a art. 337 C. proc. civ., susținând că se impunea compararea valorilor stabilite în cadrul celor două expertize evaluatorii, pentru a se lămuri modul în care s-au construit sumele finale stabilite ca valori ale lucrărilor pentru cele trei momente avute în vedere - data execuției lucrărilor, data înregistrării cererii de chemare în judecată și data efectuării expertizei. Chiar dacă dispozițiile invocate stabilesc posibilitatea instanței de a solicita lămuriri ori de a cere completarea expertizei, în cauză această lămurire/completare se impunea ca urmare a conturării a două opinii, cea reținută de prima instanță și cea exprimată de expertul desemnat a efectua raportul de expertiză în apel, cu atât mai mult cu cât instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 81/2003, referitoare la reevaluarea și amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituțiilor publice, doar pentru determinarea valorii în raport de primul moment, cel al execuției lucrărilor.

De asemenea, față de neluarea în calcul a evaluărilor aferente momentelor 2 și 3, recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea hotârârii cu privire la interpretarea diferențiată și arbitrară a acestor dispoziții raportat la evaluarea efectuată în privința momentului 1, în contextul în care instanța de apel ar fi arătat că, "întrucât lucrările efectuate la imobilul în litigiu de către reclamant în perioada 1996-1997 pot fi incluse în categoria investițiilor, determinate și generate de funcțiunea nouă care s-a dat clădirii, respectiv, sediu pentru judecătorie, este evident că acestea nu pot fi amortizate".

Înalta Curte reține că, la termenul din 8 mai 2019, astfel cum rezultă din încheierea de ședință de la acea dată, la solicitarea instanței de apel, reprezentanta pârâtei a arătat că prin obiecțiunile la expertiză formulate de Tribunalul Mureș, în termen, se contestă trei aspecte, și anume: nu pot fi amortizate investițiile efectuate la un bun care face parte din domeniul public; sunt necesare lămuriri pentru a se vedea de ce se justifică diferența mare între valoarea constatată prin expertiza extrajudiciară și cea constatată prin expertiza judiciară efectuată în cauză la solicitarea instanței de apel și a pârâtei; expertul judiciar nu a indicat toate înscrisurile pe care și-a întemeiat calculele efectuate.

De asemenea, a precizat că expertul a răspuns întocmai la toate obiectivele stabilite de către instanță și, mai mult, instanța de apel a indicat în mod expres expertului la care dintre filele de la dosar să se refere când întocmește raportul de expertiză ordonat în cauză.

În ceea ce privește diferența de valoare dintre valoarea indicată în expertiza extrajudiciară și valoarea indicată în expertiza judiciară efectuată în acest dosar, a susținut că din momentul în care a contestat atât la Tribunalul Harghita, cât și în fața instanței de apel expertiza extrajudiciară, care nu îi este opozabilă, nu se poate da curs acestor obiecțiuni formulate de către reclamant. În opinia sa, expertul a rezolvat obiecțiunea care se referă la faptul că investițiile efectuate la un bun care face parte din domeniul public nu pot fi amortizate, iar, în primele pagini ale raportului de expertiză, a răspuns punctual la solicitările instanței de apel, prin raportare la cele trei repere: data la care fiecare dintre lucrările de investiții a fost efectiv efectuată; data înregistrării acțiunii pendinte; decembrie 2018.

În acest context, instanța de apel, după deliberare, a respins obiecțiunile la expertiză formulate de reclamantul Tribunalul Mureș, considerând că nu există niciun fel de nelămuriri, în sensul prevăzut de art. 337 C. proc. civ., care să impună lămurirea sau completarea raportului de expertiză.

Raportat la cele consemnate în încheierea de ședință sus menționată, Înalta Curte constată că soluția de respingere a obiecțiunilor formulate de către reclamant nu a fost determinată de nedepunerea acestora în termen, astfel cum se arată prin motivele de recurs. De asemenea, apreciază că eventuala excepție de nulitate a raportului de expertiză trebuia invocată, în măsura în care se considera că au fost încălcate dispozițiile art. 336 alin. (1) C. proc. civ., la termenul de judecată acordat pentru ca partea reclamantă să ia cunoștință de conținutul acestui raport.

Totodată, reține că, potrivit art. 337 C. proc. civ., "Dacă este nevoie de lămurirea sau completarea raportului de expertiză ori dacă există o contradicție între părerile experților, instanța, din oficiu sau la cererea părților, poate solicita experților, la primul termen după depunerea raportului, să îl lămurească sau să îl completeze".

Aceasta înseamnă că, dacă instanța de judecată nu este lămurită prin raportul de expertiză întocmit în cauză, ea poate, ca urmare a obiecțiunilor formulate de părți sau din oficiu, să solicite expertului lămurirea sau completarea raportului de expertiză. Din modul de redactare a textului rezultă că solicitarea de a lămuri sau completa raportul de expertiză este o facultate a instanței de judecată, iar nu o obligație a acesteia, astfel că ea poate respinge motivat cererile părților în acest sens.

Faptul că, în cauză, analiza acestor obiecțiuni s-a făcut în mod global, iar nu punctual, nu este de natură a atrage aplicarea art. 488 pct. 6 C. proc. civ., instanța de apel, după ascultarea părții prezente, apreciind că nu sunt incidente dispozițiile art. 337 C. proc. civ., care să impună completarea raportului de expertiză.

Prin urmare, Înalta Curte consideră că instanța de apel și-a îndeplinit obligația de motivare a încheierii în acord cu cerințele art. 425 C. proc. civ., astfel că a fost respectată garanția procesuală instituită de această normă juridică.

În schimb, constată că recurentul-reclamant reia, în mod sintetic, obiecțiunile la raportul de expertiză - propuse în fața instanței de apel, în condițiile în care a apelat la acest demers judiciar în apel, care a fost examinat de curte din perspectiva art. 337 C. proc. civ., caz în care nu poate fi vorba de o încălcare a dispozițiilor legale în materia administrării probelor.

Pe de altă parte, faptul că Tribunalul Mureș nu a solicitat în probațiune, nici în fața instanței de fond și nici în fața Curții de Apel Cluj, efectuarea vreunei expertize judiciare, nu conduce la concluzia că reclamantul nu este parte interesată să solicite lămurirea sau completarea raportului de expertiză.

Referitor la argumentele ce vizează valorificarea constatărilor greșite din raportul de expertiză întocmit în faza procesuală a apelului, Înalta Curte reține că modalitatea de interpretare a concluziilor expertizei efectuate în această fază procesuală era apanajul instanței de judecată în aplicarea dispozițiilor legale în materia probelor, astfel că orice critică formulată sub acest aspect excedează atribuțiilor instanței de control judiciar în recurs, unde analiza se limitează la cercetarea legalității soluției în condițiile expres și limitativ reglementate prin prevederile art. 488 C. proc. civ.

Pe de altă parte, în situația în care în cauză a fost depusă o expertiză extrajudiciară și a fost întocmită o expertiză judiciară, instanța de apel era obligată să țină cont de expertiza judiciară; cât privește forța probantă a raportului de expertiză, ca regulă, instanța de judecată nu este ținută de concluziile din raportul de expertiză, acestea fiind lăsate la libera apreciere. Așadar, în principiu, raportul de expertiză nu are valoarea unui mijloc de probă absolut, dar nici nu trebuie omis când constatările expertizei nu sunt combătute prin nicio altă probă, iar concluziile sale finale și temeiurile pe care au fost fondate fac convingerea că exprimă un punct de vedere corect. Însă, chestiunile ce țin de temeinicia probei valorificate nu pot fi analizate de Înalta Curte, așa cum s-a arătat anterior.

Cât privește suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, recurentul-reclamant a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 452 C. proc. civ., care prevăd că:

"Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Înalta Curte reține că instanța de apel, prin încheierea de ședință din 8 mai 2019, a încuviințat ca valoarea finală a onorariului de expertiză să fie de 6.454 RON și a constatat că, în decontul depus la dosar, expertul nu menționează faptul că pârâta ar fi achitat un avans. S-a consemnat, în încheiere, că partea în cauză a achitat un avans în sumă de 1.000 RON pentru expertiza efectuată, însă această dovadă nu se regăsește în dosar. În acest context, instanța de apel a considerat că se impune amânarea pronunțării cu o săptămână, pentru ca pârâta să depună la dosar dovada achitării decontului în sumă de 6.454 RON, respectiv, dacă a achitat un avans, să depună dovada în acest sens și dovada achitării diferenței de onorariu expert.

În cauză, pârâta a depus la dosar, în apel, după ce instanța a rămas în pronunțare, așadar după încheiderea dezbaterilor, două chitanțe de plată, pentru suma de 1.000 RON, achitată la data de 24.05.2018, și pentru suma de 5.454 RON, achitată la data de 10.05.2019 .

Înalta Curte constată că, potrivit art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. De asemenea, art. 394 alin. (3) C. proc. civ. stipulează că, după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă, cu excepția notelor scrise prevăzute de alin. (2) al aceluiași articol.

În raport de aceste dispoziții legale, rezultă că parte interesată în recuperarea cheltuielilor de judecată nu va putea administra aceste dovezi în cadrul termenului de amânare a pronunțării; în situația de față, însă, instanța de apel, în temeiul art. 451 alin. (1), art. 452, art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a obligat intimatul Tribunalul Mureș să-i plătească apelantei S.C. A. S.R.L. suma de 6.454 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu expert C., justificată prin chitanțele de plată doveditoare anexate concluziilor scrise depuse în apel.

Or, această împrejurare echivalează cu nesocotirea dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., ceea ce atrage, din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (temei de drept reținut prin prisma art. 489 alin. (2) C. proc. civ.), casarea deciziei recurate.

Ca atare, văzând prevederile art. 496 - 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul Tribunalul Mureș împotriva deciziei nr. 103/A din 15 mai 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu privire la cheltuielile de judecată datorate în apel de către reclamant.

Cât privește recursul formulat de S.C. A. S.R.L.:

Se constată că recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a soluționat în mod nelegal excepția lipsei calității procesuale active a Tribunalului Mureș, fără a verifica îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 32 C. proc. civ., coroborat cu art. 25 alin. (3) C. civ., partea reclamantă nefiind beneficiara lucrărilor de investiție, împrejurare care rezultă fără echivoc din actele existente în dosar, solicitate a fi administrate în soluționarea apelului.

În cauză, prin sentința civilă nr. 1664/22 octombrie 2015, Tribunalul Harghita, secția civilă a constatat că excepția privind lipsa calității procesuale active a reclamatului Tribunalul Mureș, invocată de pârâta S.C. A. S.R.L. la data de 12 februarie 2015, cu referire la incidența art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a rămas fără obiect față de dezlegările instanței de control judiciar Curtea de Apel Târgu Mureș referitoare la obiectul și părțile cauzei.

Ulterior, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată, de această dată, în considerarea faptului că Ministerul de Justiție și Ministerul Public sunt cei care beneficiază de lucrările executate la imobilul în litigiu, prin decizia recurată s-a reținut că aceasta nu este întemeiată în condițiile în care, așa cum rezultă din întreaga documentație referitoare la lucrările efectuate la sediul în care funcționează Judecătoria Reghin, respectiv, avizarea lucrărilor prin adresa nr. x/18.07.1997, devizul de lucrări, memoriul justificativ, recepția lucrărilor, beneficiarul acestor lucrări de investiții a fost Tribunalul Mureș.

Potrivit art. 25 alin. (3) C. civ., "Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și de obligații civile", iar, conform art. 32 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "Orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia: ... b) are calitate procesuală".

Înalta Curte constată că leguitorul stabilește, prin art. 32 C. proc. civ., că orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul ei îndeplinește cumulativ condițiile menționate de norma în cauză, inclusiv cu privire la calitatea procesuală (reglementată expres de art. 36 C. proc. civ.), care presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății, respectiv între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic. Mai reține că persoana juridică este, conform noului C. civ., orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și de obligații civile.

În cauză, nu se contestă calitatea de persoană juridică a reclamantului Tribunalul Mureș, ci calitatea acestuia de a fi titular de drepturi și obligații civile, astfel spus calitatea de a exercita acțiunea civilă pendinte.

Or, instanța de apel a considerat, prin raportare la materialul probator administrat, că beneficiarul lucrărilor de investiții este Tribunalul Mureș, caz în care dispozițiile de drept procesual au fost corect aplicate.

În aceste condiții, reanalizarea probelor în cauză pentru a verifica în ce măsură reclamantul justifică calitatea procesuală activă excedează controlului judiciar la care instanța de recurs este abilitată din perspectiva art. 488 C. proc. civ., prin care se valorifică doar critici ce vizează nelegalitatea hotărârii atacate, nu și cele de netemeinicie.

Prin urmare, în speță nu se poate reține încălcarea regulilelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, care să facă aplicabile dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (încadrare făcută din perspectiva art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).

Recurenta-pârâtă a criticat și modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a societății pârâte, invocând faptul că instanța de apel s-a raportat, în acestă analiză, doar la clauzele contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.01.2013, nu și la dispozițiile art. 36 C. proc. civ., deși a constatat că lucrările au fost efectuate la imobil în perioada 1996-1997 (când dreptul de proprietate era întabulat în favoarea Statului Român, iar dreptul de administrare operativă în favoarea Ministerului de Justiție ori când imobilul a fost restituit pârâtei B. în baza Legii nr. 10/2001, liber de orice sarcini). A învederat, totodată, că legiuitorul a înțeles să acorde despăgubiri pentru îmbunătățirile necesare și utile numai chiriașilor imobilelor cu destinație de locuință, nu și deținătorilor imobilelor cu altă destinație.

Se constată că, în cauză, prima instanță a apreciat că excepția invocată de pârâta B., privind lipsa calității procesuale pasive, este întemeiată. Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.01.2013 de BNP E., aceasta a vândut imobilul în cauză către cealaltă pârâtă, S.C. A. S.R.L.. La pct. 12 din respectivul contract, părțile au convenit ca toate drepturile litigioase (născute sau care urmează să se nască) cu privire la imobil să se transfere cumpărătorului, prin urmare și dreptul ce face obiectul judecăți. Reclamantul Tribunalul Mureș a cunoscut această împrejurare înainte de introducerea acțiunii, întrucât la data de 10 aprilie 2013 a încheiat contractul de închiriere pentru spațiul Judecătoriei Reghin cu pârâta S.C. A. S.R.L.. Or, potrivit dispozițiilor art. 1281 C. civ., contractul încheiat de pârâte este opozabil terților, astfel că acțiunea formulată împotriva pârâtei B. este îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Pentru aceleași motive legate de transmiterea drepturilor litigioase prin contractul autentic de vânzare-cumpărare, instanța de fond a considerat că pârâta S.C. A. S.R.L. are calitate procesuală pasivă în cauză.

Prin motivele de apel formulate, pârâta S.C. A. S.R.L. a susținut că a dobândit imobilul prin cumpărare de la pârâta B., care l-a redobândit în baza Legii nr. 10/2001, liber de orice sarcini.

Instanța de apel, în raport de criticile astfel formulate, a reținut că pârâta justifică pe deplin calitatea procesuală pasivă, independent de faptul că, în temeiul Legii nr. 10/2001, imobilul trebuia restituit persoanei îndreptățite liber de orice sarcini, având în vedere că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.01.2013, încheiat cu pârâta vânzătoare B. s-a prevăzut clauza conform căreia "toate drepturile litigioase născute sau care se vor naște în urma aplicării Ordinului Ministrului Justiției nr. 2783/C/28.10.2008, cu privire la imobilul ce formează obiectul acestui contract de vânzare-cumpărare se cesionează de către vânzătoare către cumpărătoare și sunt incluse în prețul prezentei vânzări".

În acest context, Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă nu a invocat, în mod explicit, la judecata în fond, nici în apel, în susținerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive faptul că lucrările au fost efectuate la imobil în perioada 1996-1997, când titularul dreptului de proprietate era Statul Român, astfel că apreciază că această critică este formulată omisso medio.

Pe de altă parte, constată că, ținând cont de dispozițiile art. 36 C. proc. civ., instanța de apel a stabilit în mod corect că persoana obligată în cadrul raportului juridic pendinte nu poate fi decât cea care este și proprietarul de drept al imobilului la data formulării cererii de chemare în judecată. Ca atare, nu sunt aplicabile prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă și-a motivat lipsa calității sale procesuale pasive și prin raportare la faptul că legiuitorul a înțeles să acorde despăgubiri pentru îmbunătățirile necesare și utile numai chiriașilor imobilelor cu destinație de locuință, nu și deținătorilor imobilelor cu altă destinație, însă această apărare, pe lângă faptul că este formulată omisso medio, se constată că a fost tranșată, în mod irevocabil, din perspectiva admisibilității acțiunii, dar și a cadrului procesual dedus judecății, prin decizia civilă nr. 307/A/09 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Cât privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta-pârâtă a învederat că a fost respinsă nelegal, întrucât, prin raportare la data introducerii cererii în pretenții - 02 aprilie 2014, restituirea investițiilor realizate în anii 1996-1997 este tardivă, în acest sens fiind aplicabile prevederile art. 2517 și 2524 C. civ.. A opinat în sensul că termenul de trei ani a început să curgă de la 28 august 2008, data la care s-a emis dispoziția de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că reclamantul putea să solicite despăgubiri, în condiții de legalitate, doar până la 28 august 2011, în aceeași idee fiind și dispozițiile art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958, care se aplică și îmbogățirii fără just temei.

Analizând această excepție, instanța de apel a concluzionat în sensul că dreptul reclamantului de a pretinde contravaloarea investițiilor realizate la imobilul litigios s-a născut la momentul la care pârâta B. a îndeplinit condiția suspensivă prevăzută în Ordinul Ministrului Justiției nr. 2783/C/28 august 2008, respectiv, a achitat despăgubirile pe care le încasase în temeiul Legii nr. 112/1995, devenind astfel proprietarul imobilului în litigiu, adică la data de 26 iulie 2012. A mai reținut că, atât timp cât posesia și folosința imobilului a fost exercitată în mod continuu cu destinația și cu funcționalitatea de Judecătorie, nu se poate vorbi despre intervenirea prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.

Potrivit art. 2517 C. civ., "Termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen".

Art. 2523 C. civ. prevede că "Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui".

Conform art. 2524 alin. (3) C. civ., "Dacă dreptul este afectat de o condiție suspensivă, prescripția începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiția".

Examinând critica formulată, Înalta Curte constată că cerințele privind nașterea faptului juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză au fost îndeplinite în cauză la data la care pârâta B. a restituit suma pe care o primise anterior cu titlu de despăgubire în baza Legii nr. 112/1995, devenind astfel proprietara imobilului retrocedat prin Ordinul nr. 2783/C/28 octombrie 2008 al Ministerului Justiției, respectiv, la 26 iulie 2012. În art. 2 s-a prevăzut faptul că, după îndeplinirea condiției suspensive prevăzute la art. 1, prezentul Ordin va face dovada proprietății asupra imobilului și va constitui titlu executoriu, cu obligația îndeplinirii formalităților de publicitate imobiliară, ce cade în sarcina persoanei îndreptățite. Or, până la îndeplinirea condiției, această pârâtă nu a devenit proprietara imobilului și, prin urmare, nici a investițiilor efectuate în acest imobil, neavând astfel vreo obligație de restituire.

Ca atare, în acord cu dispozițiile sus citate, dreptul la acțiune s-a născut abia la data de 26 iulie 2012, sens în care acțiunea promovată de reclamant la data de 2 aprilie 2014 este formulată înăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani. Drept consecință, nu prezintă relevanță sub acest aspect faptul posesiei, care, oricum nu a fost contestat de către recurenta-pârâtă.

În cauză sunt aplicabile dispozițiile din noul C. civ. privind