ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 210/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată la data de 04.07.2016 pe rolul Judecătoriei Luduș, contestatoarea A. (România) S.A. a solicitat, în contradictoriu cu B., să se constate că notificarea primită de la debitor nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016 și să repună părțile în situația anterioară emiterii notificării.

Prin Sentința civilă nr. 746/13.10.2016, Judecătoria Luduș a respins contestația și a obligat contestatoarea la plata către pârâtă a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, A. (România) S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 619/A/07.11.2017, Tribunalul Specializat Mureș - Litigii cu Profesioniștii a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis contestația, a constatat că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de Legea nr. 77/2016, a dispus repunerea părților în situația anterioară notificării și a respins cererea pârâtei de obligare a contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei din apel, B. a declarat recurs, care a fost depus la Tribunalul Specializat Mureș și înaintat spre soluționare Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care, prin Decizia nr. 1911/R/08.11.2018, și-a declinat competența în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astăzi, în ședință publică, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Cu titlu prealabil, trebuie menționat că, deși Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. a stabilit că revine curților de apel competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de tribunale, având în vedere dispozițiile art. 24 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale urmează să fie examinată prin prisma dispozițiilor C. proc. civ. în vigoare la data începerii procesului.

În speță, hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată într-un litigiu întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 77/2016, cauza fiind soluționată în primă instanță de Judecătoria Luduș, potrivit normei speciale de competență prevăzute de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, iar în apel, de Tribunalul Specializat Mureș, conform dispozițiilor art. 95 pct. 2 C. proc. civ.

Așa fiind, competența materială a judecătoriei a fost atrasă de dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, rap. la art. 94 pct. 3 C. proc. civ., nefiind aplicat criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii.

Prin urmare, efectele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională, nu se produc în cauză, astfel că nu se impune vreo referire la considerentele acesteia.

În speță, recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Specializat Mureș, în apel.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Prima teză a acestui text de lege a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel, sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ., în forma în vigoare la data inițierii procesului, care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor întemeiate pe dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data inițierii procesului "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data inițierii procesului, nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziție în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

Chiar dacă, raportat la obiectul litigiului, efectele Deciziei nr. 18/01.10.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu se produc, considerentele deciziei în interesul legii sunt relevante pentru a întări raționamentul expus mai sus.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei atacate de către Tribunalul Specializat Mureș, competența de soluționare a căii de atac aparține Curții de Apel Târgu Mureș, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva Deciziei nr. 619/A/07.11.2017, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș - Litigii cu Profesioniștii, în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 februarie 2019.

GGC - NN