ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 35/2022

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Mureș la data de 14.05.2019, sub nr. x/2019 și înregistrată ulterior la data de 24.10.2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, ca urmare a declinării competenței, reclamanta PARC INDUSTRIAL MUREȘ S.A în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 773.515,47 RON, reprezentând venituri din taxă de administrare datorată în perioada 2007-2013 precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3742/13.12.2019 Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei august 2008-15.12.2008, întemeiate pe contractul de concesiune nr. x/13.02.2007 și contractul de transfer nr. x/15.12.2008, și în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei aprilie 2008-22.12.2009, întemeiate pe contractul de concesiune nr. x/15.02.2007 și contractul de transfer nr. x/22.12.2009, și în consecință, a respins aceste pretenții formulate de Parc Industrial Mureș S.A., în contradictoriu cu pârâta A., ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis excepția prescripției pentru celelalte pretenții și a respins aceste pretenții ca prescrise.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parc Industrial Mureș S.A..

Prin decizia civilă nr. 970 din 28 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins apelul formulat de Parc Industrial Mureș S.A., în contradictoriu cu A. S.R.L., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, Parc Industrial Mureș S.A. a declarat recurs.

Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă expune situația de fapt și arată că în conformitate cu Hotărârile Consiliilor Locale a dobândit calitatea de administrator al Parcului Industrial Mureș, iar în aceasta calitate a fost împuternicită în vederea administrării terenurilor aflate în parcul industrial, sens în care s-au încheiat contracte cu proprietarii terenurilor.

În continuare, autoarea recursului arată că urmare a verificărilor efectuate de către Curtea de Conturi, care s-a raportat strict la clauzele contractuale și la dispozițiile cuprinse în actele unilaterale cu caracter obligatoriu, s-au emis decizii prin care s-a constatat prejudiciul creat, precum și impunerea privind recuperarea acestuia.

Recurenta-reclamantă arată că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la prescripția dreptului material la acțiune.

Astfel, recurenta-reclamantă susține că în conformitate cu dispozițiile art. 2523 C. civ., care reglementează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv acela când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, aceasta a cunoscut prejudiciul pe care trebuia sa-l recupereze, la 05.01.2017, conform ultimului act de control, respectiv decizia nr. 207/2014/05.01.2017 a Curții de Conturi.

De asemenea, recurenta-reclamantă evocă dispozițiile art. 2524 alin. (1) C. civ. și susține că legiuitorul a instituit o prezumție absolută, respectiv aceea că titularul dreptului a luat cunoștință de nașterea dreptului la momentul respectiv.

Mai arată recurenta că prin decizia Curții de Conturi a fost impusă formularea unei acțiuni în justiție cu privire la recuperarea prejudiciului, cu respectarea termenului de prescripție ca fiind data de la care a fost emisă decizia mai sus reiterată.

În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, menționând că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, referitor la excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte urmează să o respingă, reținând că din cererea de recurs se desprind critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile care se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează momentul de început al curgerii termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune, Înalta Curte le va înlătura, constatând că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticile referitoare la soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune nu vor fi însușite de Înalta Curte deoarece instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 2524 alin. (1) C. civ., în conformitate cu care:

"Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face, prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute."

Aplicând prevederile art. 2.524 alin. (1) C. civ. la situația de fapt, instanța de apel a constatat că prescripția curge de la scadență, conform prevederilor contractuale, iar nu când reclamanta a cunoscut prejudiciul, întrucât potrivit art. 7 pct. 20 din contractul încheiat între părți, taxa de administrare era datorată în funcție de suprafață, de perioada de utilizare și într-un cuantum care varia în funcție de data începerii activității, iar plata se făcea lunar, astfel că, în mod corect, curtea de apel a respins apelul pe acest aspect.

Astfel cum s-a stabilit în doctrină și jurisprudență, prescripția extinctivă se întemeiază pe culpa titularului unui drept subiectiv care neglijează exercițiul acestuia înăuntrul termenului legal, având caracter de sancțiune, sens în care Înalta Curte reține că în mod legal a constatat Curtea de apel că necunoașterea de către recurenta-reclamantă a datei începerii activității, nu schimbă nici scadența obligațiilor de plată, nici cursul termenului de prescripție.

Referitor la critica recurentei prin care susține că prin decizia Curții de Conturi a fost impusă formularea unei acțiuni în justiție cu privire la recuperarea prejudiciului, cu respectarea termenului de prescripție ca fiind data de la care a fost emisă decizia mai sus reiterată, Înalta Curte constată, că în realitate, recurenta își manifestă nemulțumirea față de situația de fapt reținută de instanța de apel, în urma analizării probatoriului administrat.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-pârâtă cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele referitoare la situația de fapt stabilită de aceasta, nu pot forma suportul unei analize, deoarece aspectele pe care le invocă recurenta-pârâtă reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanța de recurs nu se poate pronunța, întrucât dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. impun examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă PARC INDUSTRIAL MUREȘ S.A. împotriva deciziei civile nr. 970 din 28 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă PARC INDUSTRIAL MUREȘ S.A. împotriva deciziei civile nr. 970 din 28 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 ianuarie 2022.