ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1951/2023

Ședința publică din data de 5 octombrie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, a invocat dispozițiile art. 541 și urm. C. proc. civ., prevederile Legii nr. 132/2017 și Norma A.S.F. nr. 20/2017.

Prin hotărârea arbitrală nr. 148 din 15.12.2021, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat, în dosarul nr. x/2021, s-a admis acțiunea reclamantei.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. a) și b) și art. 612 C. proc. civ., ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, ale Legii nr. 132/2017, ale Legii nr. 12/1990, ale Legii nr. 11/1991 și ale Directivei 2005/29/CE.

Prin sentința nr. 19 din 09.02.2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova.

Prin sentința nr. 15/2023 din 6 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de pârâta B. S.A. privind suspendarea executării hotărârii arbitrale nr. 148 din 15.12.2021, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat-Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2021.

A fost admisă acțiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 148 din 15.12.2021, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat, în dosarul nr. x/2021 și s-a anulat hotărârea arbitrală.

Totodată, a fost trimisă cauza spre soluționare Judecătoriei Buftea.

În motivare, recurenta a susținut că instanța de judecată în mod greșit a reținut incidența motivului de desființare a hotărârii arbitrale prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condițiile existenței unei dispoziții speciale aplicabile, respectiv art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, derogatorii de la normele generale, potrivit cărora consumatorul poate solicita soluționarea litigiului din materia asigurărilor prin apelare la arbitraj, fără a fi necesară o convenție arbitrală.

În continuare, autoarea recursului menționează Decizia Curții Constituționale a României nr. 100 din 7 martie 2017 și precizează că Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu a fost declarată nelegală sau neconstituțională, astfel că produce efecte de la data intrării sale în vigoare.

Prin urmare, apreciază recurenta că dispozițiile art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 reprezintă norma specială care are prioritate față de norma generală conform principiului specialia generalibus derogant.

Recurenta menționează că în considerarea dispozițiilor art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012 și art. 6 alin. (6) și art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, Autoritatea de Supraveghere Financiară a emis Norma A.S.F. nr. 18/2017, prin care a armonizat sistemul de drept românesc cu cel unional în aria de soluționare alternativă a litigiilor în materie de consum.

Pe de altă parte, prin constatarea lipsei convenției arbitrale instanța de judecată nu a aplicat corect dispozițiile Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2013 privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum și de modificare a Regulamentului nr. 2006/2004 și a Directivei nr. 2009/22/CE, care sunt aplicabile speței în mod direct.

Potrivit recurentei, din coroborarea art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017 rezultă că nu este necesar acordul celeilalte părți pentru a se urma calea alternativă de soluționare a litigiului prin arbitraj instituționalizat, singura condiție necesară pentru stabilirea competenței instanței arbitrale fiind formularea cererii arbitrale de către consumator.

Prin urmare, lipsa convenției arbitrale este complinită de dispozițiile evocate din Norma ASF nr. 18/2017, normă cu caracter special și care derogă de la legea generală.

În continuare, recurenta subliniază că Norma A.S.F. nr. 18/2017 se completează cu prevederile din Legea nr. 132/2017 și Norma A.S.F. nr. 20/2017 privind modul în care eventualele litigii pot fi soluționate, fiind acordat consumatorului (terțul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului, în funcție de statutul juridic al acestuia.

Totodată, recurenta consideră că instanța a încălcat sau aplicat greșit dispozițiile art. 1568 alin. (1) lit. a) C. civ. privind cesiunea de creanță.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 9 mai 2023, intimata - pârâtă B. S.A. prin lichidator judiciar C. a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Cauza a fost înregistrată la 6 aprilie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 8 iunie 2023, s-a fixat termen de judecată la 5 octombrie 2023.

Înalta Curte analizând cererea de suspendare formulată de recurentă în temeiul dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, urmează a o respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 262 alin. (4) teza I din Legea nr. 85/2014 "hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare".

În cauză, recursul are ca obiect sentința nr. 15/2023 din 6 februarie 2023, prin care Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis acțiunea în anularea hotărârii arbitrale în temeiul art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și a fost trimisă cauza spre soluționare Judecătoriei Buftea.

Înalta Curte constată că nu este învestită cu o cerere sau un dosar care să vizeze o creanță împotriva debitoarei falite, ci în calea extraordinară de atac a recursului se pune în discuție stabilirea competenței instanței de judecată, respectiv a tribunalului arbitral, de a judeca cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, nu se impune suspendarea recursului, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 262 alin. (4) teza I din Legea nr. 85/2014, nefiind în ipoteza soluționării pe fond a unei acțiuni judiciare împotriva societății de asigurare falite.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Înalta Curte subliniază că în cauză, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acțiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în Decizia nr. 1/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284 din 24.03.2022.

Prin urmare, hotărârea arbitrală fiind desființată în temeiul art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., problema de drept de care depinde soluționarea recursului presupune stabilirea măsurii în care titularul unei cereri de despăgubire, formulate în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 și nesoluționate de asigurător, are dreptul de a învesti un tribunal arbitral cu soluționarea conflictului generat de temporizarea soluționării cererii, în lipsa unei convenții arbitrale.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de judecată în mod greșit a reținut incidența cazului de desființare a hotărârii arbitrale prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în condițiile existenței unei dispoziții speciale aplicabile, respectiv art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, derogatorii de la normele generale, potrivit cărora consumatorul poate solicita soluționarea litigiului din materia asigurărilor prin apelare la arbitraj fără a fi necesară o convenție arbitrală.

În raport de această argumentare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și nu a celui indicat de recurentă, întrucât se invocă aplicarea greșită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la arbitraj, și nu de drept substanțial, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Criticile recurentei nu sunt întemeiate, dat fiind faptul că instanța a avut în vedere că arbitrajul, potrivit dispozițiilor din Cartea a IV-a, Titlurile I și II C. proc. civ., se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale încheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii.

Astfel cum se reține și prin Decizia Curții Constituționale nr. 100 din 7 martie 2017, menționată de recurentă, arbitrajul constituie o excepție de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Prin urmare, părțile pot stabili, prin convenția arbitrală sau printr-un act adițional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

În acest context, Curtea de Apel Craiova a soluționat acțiunea în anulare făcând o aplicare corectă a prevederilor anterior menționate, prin aceea că a dat prevalență dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind incidența în cauză a acestui motiv de desființare a hotărârii arbitrale, în absența unei convenții arbitrale, astfel cum este reglementată de art. 548 și urm. C. proc. civ.

În ceea ce privește Norma A.S.F. nr. 18/2017, indicata de recurentă în complinirea lipsei convenției arbitrale, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare".

După ce se detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Norma menționată se prevede că, "în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare", iar la alin. (4) se reglementează obligația conducerii executive a societăților și brokerilor și coordonatorul colectivului de analiză și soluționare a petițiilor de a asigura participarea la procedurile de soluționare alternativă atunci când se solicită de către consumator.

Din textele legale evocate rezultă că se pune, astfel, accent pe faptul că soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la acestea și că, prin aceasta, nu se limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate.

Prin urmare, dispozițiile art. 7 alin. (3) și (4) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu complinesc lipsa convenției arbitrale. Faptul că în cuprinsul acestor articole se menționează că în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, înseamnă doar că arbitrajul este permis. Totuși, aceasta nu semnifică și faptul că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii acestei proceduri de reclamant, fără ca pârâtul din acțiunea arbitrală să fie de acord cu soluționarea litigiului de o instanță arbitrală.

În acest sens sunt dispozițiile art. 548 și urm. C. proc. civ., potrivit cărora existența unei convenții arbitrale sub forma unei clauze compromisorii sau a unei convenții separate este esențială pentru sesizarea legală a instanței arbitrale și atragerea competenței în soluționarea litigiului, iar în situația în care această convenție nu există, este nulă ori inoperantă, arbitrajul nu se poate organiza și desfășura valabil.

Așadar, criticile recurentei privind complinirea lipsei convenției arbitrale prin efectul legii, respectiv potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017, nu sunt întemeiate.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia Norma A.S.F. nr. 18/2017 este o normă specială derogatorie de la prevederile normei generale, respectiv C. proc. civ., deoarece principiul de drept specialia generalibus derogant implică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală și că aceasta este de strictă interpretare la cazul respectiv.

Or, în cauză, Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu este derogatorie de la dreptul comun, în sensul de a fi permis tribunalului arbitral să se considere competent să soluționeze litigiul, chiar în lipsa acordului unei părți. O astfel de ipoteză s-ar fi găsit în situația în care ar fi existat un text legal care ar fi permis ca, într-o situație similară cu cea dedusă judecății în fața instanței arbitrale, aceasta să poată fi soluționată prin arbitraj în lipsa unei convenții arbitrale.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluționare alternativă a litigiilor, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că această cale rămâne deschisă părților doar în condițiile încheierii în scris a unei convenții arbitrale potrivit C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicția alternativă, de esența procedurii arbitrale fiind compromisul părților.

Criticile vizând nerespectarea de către curtea de apel a Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2013 privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei 2009/22/CE (Directiva privind SAL în materie de consum), care este aplicabilă în mod direct, vor fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile, astfel cum au fost calificate, sunt nefondate.

Invocarea efectului direct al unei directive a Uniunii Europene este permisă numai în situația netranspunerii sau transpunerii incorecte în dreptul național a actului unional și numai în litigiile ce opun o persoană statului membru; or, litigiul de față este între două persoane, astfel că efectul direct nu poate fi invocat.

Mai mult, dispozițiile art. 1 al Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2013, invocate de recurentă, contrazic interpretarea acesteia, întrucât actul normativ unional stabilește, de fapt, posibilitatea soluționării diferendelor prin proceduri de soluționare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, fără însă a aduce atingere legislației naționale care reglementează aceste proceduri.

În aceste condiții, Înalta Curte, astfel cum a expus anterior, a constatat că procedura inițiată de recurentă și finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de curtea de apel nu este una care să respecte dispozițiile naționale.

Nu poate fi primită nici critica privind încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1568 alin. (1) lit. a) C. civ., deoarece curtea de apel nu a constatat faptul că cesionarului nu i s-ar fi transferat toate drepturile din contractul cesionat. Dimpotrivă, s-a reținut că în contractul principal de asigurare pentru răspunderea civilă auto încheiat de cedent nu este prevăzută o convenție arbitrală.

În concluzie, se reține că în soluționarea acțiunii în anulare, curtea de apel a apreciat în mod just ca fiind incident motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare atunci când "tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperabile".

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 15/2023 din 6 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 15/2023 din 6 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2023.