ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2304/2023

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu societatea B. S.A., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1.845,96 RON, reprezentând contravaloarea parțială a reparațiilor autoturismului cu număr de înmatriculare x, a lipsei de folosință și penalități în valoare de 3.793,32 RON.

Prin încheierea din 29 iunie 2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat a constatat că este competent să soluționeze litigiul, respingând ca neîntemeiată excepția necompetenței sale materiale, invocată de pârâtă.

Prin hotărârea arbitrală nr. 87 din 25 iulie 2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat a admis acțiunea reclamantei A. S.R.L. și a obligat pârâta B. S.A. să achite reclamantei suma de 1.845,96 RON reprezentând diferență de despăgubire aferentă dosarului de daună x.

A obligat pârâta să achite reclamantei penalități de întârziere de 0,2%/zi de întârziere, raportat la debitul de 1.845,96 RON, calculate începând cu data de 06.04.2019 și până la plata integrală a debitului principal.

A obligat pârâta să achite reclamantei suma de 775,58 RON reprezentând taxe arbitrale în sumă de 625,58 RON și taxă de înregistrare dosar în sumă de 150 RON.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. x/2022, reclamanta B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., anularea hotărârii arbitrale nr. 87 din 25 iulie 2022 pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul nr. x/2022.

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, prin sentința nr. 11 din 26 ianuarie 2023 a admis acțiunea în anulare formulată de reclamanta B. S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L..

A anulat hotărârea arbitrală nr. 87 din 25 iulie 2022 pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul arbitral nr. x/2022 și a trimis cauza spre soluționare Judecătoriei Sectorului 1 București, fiind obligată pârâta A. S.R.L. la plata sumei de 200 RON cheltuieli de judecată către reclamanta B. S.A..

Împotriva acestei hotărâri, pârâta A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, desființarea hotărârii recurate și rejudecând cauza să se dispună respingerea acțiunii în anulare ca fiind nefondată și netemeinică.

Pe cale de excepție, recurenta invocă, în temeiul art. 810 C. civ., excepția lipsei calității de reprezentant legal al reclamantei a numitului C. (Director General), sens în care se impune a se constata lipsa împuternicirii legale a numitei D..

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta consideră sentința atacată ca fiind nelegală și netemeinică, reținerile instanței de fond nu au niciun fundament juridic, întrucât atât legiuitorul european, cât și cel național au prevăzut ca oricare dintre părți să se poată adresa pentru soluționarea diferendului dintre acestea, unei instanțe de soluționare alternativă a litigiului, alegând în funcție de situație fie procedura SAL-FIN, fie arbitrajul în funcție de speță, deci, nu a prevăzut ca alegere să fie aleasă de comun acord, ci a lăsat la latitudinea reclamantului această posibilitate fără a fi necesar vreun acord al pârâtului în alegerea procedurii, fiind efectiv atributul exclusiv al reclamantului în alegerea procedurii, iar faptul că pârâtul își dă sau nu consimțământul în acest sens sau nu, nu produce niciun efect juridic în acest sens.

Conform art. 541 din C. proc. civ. arbitrajul este o jurisdicție alternativă având caracter privat, prin urmare legiuitorul nu obligă la soluționarea conflictelor între persoane fizice sau juridice prin intermediul instanțelor judecătorești, ci recunoaște dreptul acestora de a apela la metode alternative de soluționare a litigiilor.

Arbitrajul se organizează și se desfășoară, potrivit convenției arbitrale, încheiată conform dispozițiilor din C. proc. civ. și care poate avea forma unei clauze contractuale (clauza compromisorie) sau a unui act scris încheiat ulterior unui contract (compromis). Aceasta are ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv eventuale proceduri prealabile de soluționare a litigiului, repartizarea între părți a cheltuielilor arbitrale și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

Prin urmare, regula este ca înainte să se ajungă la soluționarea unui litigiu de instanța arbitrală, părțile trebuie să fi optat pentru aceasta această modalitate de a se soluționa conflictul dintre ele, într-un cadru contractual.

Însă, există domenii de activitate unde se poate considera că se aplică o excepție de la această regulă, inclusiv de la natura voluntară arbitrajului, în mod special în domeniul asigurărilor.

Astfel, prin Norma ASF nr. 18/2017 care are caracter de lege, s-a produs o derogare de la regula convenției arbitrale în domeniul asigurărilor - unde legiuitorul european a devenit "deschizător de drumuri", iar legiuitorul român a devenit "continuator".

Analizând dispozițiile Normei ASF nr. 18/2017, se constată că prin această normă se salvează principiul libertății de a alege, datorită trăsăturilor principale ale procedurii arbitrale, a instanței de soluționare a litigiului ivit între părțile contractante.

Având în vedere că elementul central al arbitrajului, formă privată alternativă justiției statale de a soluționa un litigiu, este convenția arbitrală ne găsim în fața unei noutăți, deoarece Norma nr. 18/2017 a ASF dă posibilitatea să se recurgă la această instituție chiar în lipsa unei convenții arbitrale. Locul alegerii părților este luat de oportunitatea pe care în mod general o oferă norma tuturor celor care vor să recurgă la ea, într-un domeniu strict și limitativ prevăzut în textul normei.

Astfel, convenția arbitrală trece litigiul de la instanțele judecătorești la tribunalul de arbitraj, realizând o excepție de competență materială care prin Norma nr. 18/2017 a ASF devine o normă de lege care oferă posibilitatea unei alternative jurisdicționale.

Așadar, Norma ASF nr. 18/2017 deschide calea către un nou orizont având în vedere că și în lipsa convenției arbitrale poate exista arbitraj pentru că se atribuie prin această normă posibilitatea de a alege soluționarea litigiilor pe această cale. Astfel, se pune în valoare calitatea de celeritate și flexibilitate a arbitrajului, a costurilor reduse de soluționare, se degrevează instanțele de judecată și poate avea loc un act de justiție obiectiv și de calitate. Totodată se dă posibilitatea de a apela oricând la o cale alternativă de soluționare a litigiului, rămânând posibilă recurgerea la instanțele de judecată și păstrându-se libertatea de a alege.

Având în vedere, că legiuitorul a pus un semn al egalității formei juridice între cererea de sesizare a instanței statale cât și cea a instanței alternative, raportându-se și la dispozițiile Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., se poate deduce, că scopul Normei nr. 18/2017 a fost acela de degrevare a instanțelor de judecată.

Mai mult, art. 115 din C. proc. civ., stabilește că "în materia de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face și la instanța în circumscripția în care se află: domiciliul sau sediul asiguratului, bunurile asigurate, locul unde s-a produs riscul asigurat".

Astfel, chiar norma de drept generală, C. proc. civ., în art. 115 pct. 2 specifică, sub sancțiunea nulității, că "alegerea competenței prin convenție este considerată ca nescrisă dacă a fost făcută înainte de nașterea dreptului la despăgubire" (cum ar fi o eventuală clauză compromisorie).

Astfel, cel care solicită despăgubirile ca urmare a unui prejudiciu născut din asigurarea civilă obligatorie sau facultativă, poate învesti oricare dintre cele două instanțe, sub condiția să nu încalce dispozițiile art. 115 alin. (1) C. proc. civ., privitoare la competenta teritorială.

Prin urmare, recurenta consideră că este greșită interpretarea instanței, potrivit căreia, în lipsa unui acord privind judecarea litigiului pe calea alternativă, instanța jurisdicțională nu poate soluționa cererea de arbitrare.

Așadar, competenta de soluționare a litigiilor este dată, expres de lege, motiv pentru care nu se impune existența unei astfel de convenții sau clauze compromisorii (care este chiar interzisă de legiuitor).

În acest context, recurenta consideră că tribunalul arbitral poate soluționa orice petiție sub forma cererii care are la bază pretențiile și procedurile născute din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie și a Normei nr. 18/2017 a Autorității de Supraveghere Financiară asupra evoluției arbitrajului în România, fiind o competență alternativă a acestei instanțe în fața instanțelor statale.

Astfel, conform considerentelor expuse, în cazul litigiilor izvorâte din contractul RCA, lipsa unei convenții arbitrale în forma scrisă, astfel cum este prevăzută de art. 548 C. proc. civ. este complinită prin dispozițiile art. 7 pct. 3 din Norma ASF nr. 18/2017.

Pentru aceste considerente, recurenta A. S.R.L. apreciază că este îndreptățită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare de către intimată.

Prealabil analizării criticilor din memoriul de recurs, Înalta Curte constată că se impune calificarea susținerilor recurentei vizând lipsa calității de reprezentant al părții adverse, indicată în cererea depusă la dosar ca fiind invocată "pe cale de excepție".

Curtea Supremă reține că recurenta nu a înțeles că învestească instanța cu analiza unei veritabile excepții procesuale care să conteste calitatea de reprezentant al intimatei. Considerentele expuse de recurentă relevă că aceasta critică, în fapt, modul în care instanța de fond a statuat asupra excepției lipsei calității de reprezentant al semnatarului acțiunii în anulare.

În consecință, criticile recurentei sub acest aspect vor fi analizate pe fondul căii extraordinare de atac declarate în cauză.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora, în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din analiza memoriului de recurs, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. au fost invocate de recurentă în mod formal, nefiind dezvoltate critici care să susțină faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau că aceasta cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În acest context, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute, întrucât instanța și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a acțiunii în anulare formulate de către reclamantă.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, se susține că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, în sensul că instanța a reținut, în mod greșit, incidența prevederilor art. 608 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. civ., potrivit cărora "hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive: (...) tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală (...), în detrimentul dispozițiilor ce vizează Norma nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Aceste critici sunt neîntemeiate, întrucât instanța a ținut cont de faptul că arbitrajul, potrivit dispozițiilor din Cartea a IV-a, Titlurile I și II C. proc. civ., se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrate încheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii.

Conform Deciziei Curții Constituționale nr. 100 din 7 martie 2017, arbitrajul constituie o excepție de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Prin urmare, părțile pot stabili, prin convenția arbitrală sau printr-un act adițional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

În acest context, se reține că Curtea de Apel Ploiești a soluționat acțiunea în anulare făcând o aplicare corectă a prevederilor evocate, reținând că în cauză nu s-a făcut dovada existenței unei convenții arbitrale încheiată fie sub forma unei clauze compromisorii, inserată în contractul principal, fie sub forma compromisului, context în care a apreciat ca nelegală învestirea Tribunalului arbitral în absența unei convenții arbitrale, astfel cum aceasta este reglementată prin art. 548 și urm. C. proc. civ.

Cu privire la Norma ASF nr. 18/2017, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare". După ce detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Normă se afirmă că "în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare". Se pune astfel accent pe faptul că soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la acestea și că, prin aceasta, nu limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluționare alternativă a litigiilor, Înalta Curte constată că această cale rămâne deschisă părților doar în condițiile încheierii în scris a unei convenții arbitrale, printr-un act normativ cu forța juridică a Normei ASF neputându-se deroga de la dispoziții de principiu ale C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicția alternativă.

Prin urmare, în soluționarea acțiunii în anulare, în mod corect s-a reținut incidența motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare atunci când "tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperabile".

Într-o altă critică, recurenta susține că prima instanță a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 810 C. civ., cu privire la soluția care a vizat lipsa calității de reprezentant al legal al reclamantei a numitei C. (Director General), sens în care se impunea și constatarea lipsei împuternicirii legale a numitei D..

În ceea ce privește critica formulată, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o soluție corectă, de respingere a acesteia, având în vedere că din actele dosarului rezultă că C. are calitatea de împuternicit al reclamantei, întrucât din Decizia Consiliului de Administrație al reclamantei din 12 martie 2021 reiese că a fost numită în funcția de director general al societății, context în care s-a făcut dovada calității de reprezentant legal a acestei persoane, așa cum reiese din cererea de chemare în judecată, iar cu privire la calitatea de reprezentant a numitei D., aceasta rezultă din Decizia nr. 76/15.04.2022 a Directorului General al B. S.A. prin care aceasta a fost împuternicită să semneze toate actele cu caracter juridic întocmite și avizate de Direcția Juridică.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 11 din 26 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 11 din 26 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. prin lichidator judiciar provizoriu E..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2023.