ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1741/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat sub nr. x/2021, la data de 22.11.2021, reclamanta A. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata diferenței de despăgubire în sumă de 5.083.88 RON aferentă autoturismului cu număr de înmatriculare x, în dosarul de daună x și a penalităților de întârziere aferente acestui debit, conform art. 21 pct. 5 din Legea 132/2017, precum și a cheltuielilor de judecată prilejuite de soluționarea prezentul litigiu.

Prin Hotărârea arbitrală nr. 51 din 21 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, cu majoritate, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta B. S.A.; a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 5.083,88 RON, reprezentând diferența de despăgubire neîncasată, aferentă dosarului de daună x.

Totodată, a obligat pârâta să achite reclamantei penalități de întârziere de 0,2%/zi calculate raportat la debitul principal de 5,083,88 RON, începând cu data de 02.02.2019 până la plata integrală a debitului principal; a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 1.168,70 RON, din care 1.018,70 RON reprezentând taxe arbitrale și 150 RON reprezentând taxă de înregistrare dosar.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. x/2022.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, la data de 16 mai 2022, reclamanta B. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Hotărârii arbitrale nr. 51 din 21.03.2022 pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Institutionalizat în dosarul nr. x/2021.

Prin încheierea din data de 11 iulie 2022 Curtea de Apel Ploiești a admis cererea formulată de petenta B. S.A., în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.R.L. și a suspendat executarea hotărârii arbitrale nr. 51/21.03.2022 pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în Dosarul nr. x/2021 până la soluționarea acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale nr. 51/21.03.2022 pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în Dosarul nr. x/2021.

Prin sentința nr. 112 din 26 octombrie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis cererea în anularea hotărârii arbitrale nr. 51 din 21 martie 2022, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat, în dosarul nr. x/2021, formulate de reclamanta B. S.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. și, în consecință, a anulat sentința arbitrală nr. 51/21.03.2022 și a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Buftea.

Prin sentința nr. 18 din 8 februarie 2023, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis cererea de completare a sentinței nr. 112 din 26 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2022 formulată de petenta B. S.A., în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.R.L., și, în consecință, a obligat pârâta S.C. A. S.R.L. să plătească reclamantei B. S.A., cheltuieli de judecată în sumă de 100 RON.

Împotriva sentinței nr. 112 din 26 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat, admiterea acestuia, desființarea hotărârii recurate și, rejudecând cauza, să se dispună respingerea acțiunii în anulare formulată de către intimată, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariul de avocat fiind solicitat pe cale separată.

Autoarea recursului a susținut faptul că instanța de fond a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei nr. 2009/138/CE, prezentând transpunerea acesteia la nivel național prin Norma Autorității de Supraveghere Financiară (în continuare, "A.S.F.") nr. 18/2017, precum și dispoziții ale Directivei (UE) nr. 2016/97.

În continuare, recurenta a menționat că sentința este nelegală, fiind lipsită de fundament juridic, din moment ce atât legiuitorul european, cât și cel național, au prevăzut ca oricare dintre părțile unui litigiu de natura celui de față să poată utiliza un mijloc alternativ de soluționare, care poate fi procedura SAL-FIN sau arbitrajul, într-o situație ca cea de față. Recurgerea la aceste mecanisme materializează dreptul exclusiv de opțiune al reclamantului, fiind indiferent consimțământul pârâtului.

Continuând expunerea motivelor de recurs, autoarea căii de atac a analizat incidența Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra arbitrajului, sens în care a arătat că potrivit dispozițiilor art. 541 din C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicție alternativă cu caracter privat, iar legea recunoaște dreptul de a apela la metode alternative de soluționare a disputelor, fără a fi obligatorie deducerea acestora instanțelor judecătorești.

S-a învederat că anumite domenii de activitate sunt exceptate de la regula caracterului voluntar al arbitrajului, acesta fiind cazul asigurărilor, unde Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă de la cerința încheierii convenției arbitrale, concordant reglementării europene, Directiva nr. 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului. Intrată în vigoare la 1 august 2017, norma înlocuiește, în viziunea recurentei, convenția arbitrală, stabilind îndrumarea părților spre utilizarea modurilor alternative de soluționare a disputelor. În continuare, au fost citate dispozițiile Normei nr. 18/2017, art. 4 alin. (3), art. 5 alin. (4), art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (3) și (4), recurenta reiterând că arbitrajul permite soluționarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate și costuri reduse, cu efectul degrevării instanțelor judecătorești.

Subsecvent, recurenta a citat prevederile art. 542 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. pentru a arăta domeniile în care arbitrajul este permis, subliniind că persoanele juridice de drept public au facultatea de a încheia convenții arbitrale, în anumite limite.

Evocând noțiunea de "cerere" din art. 30 C. proc. civ. și de "petiție" din art. 2 pct. 2 al Normei nr. 18/2017, recurenta-reclamantă a susținut faptul că legiuitorul a echivalat sesizarea instanței statale cu cea a instanței arbitrale.

A invocat dispozițiile art. 115 alin. (2) din C. proc. civ., deducând că, sub rezerva încălcării art. 115 alin. (1), părțile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanța statală, fie instanța arbitrală.

Susținând că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, recurenta a calificat drept greșită concluzia că, în lipsa unei convenții arbitrale, instanța arbitrală nu poate soluționa cererea de arbitrare. Citând dispozițiile art. 23 alin. (5) și (6) din Legea nr. 132/2017, care fac referire expres la soluționarea alternativă a litigiilor, a arătat că nu este necesară o convenție sau clauză compromisorie, care ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate.

Autoarea recursului a mai arătat că tribunalul arbitral, în administrarea jurisdicției sale, poate stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, singura limitare fiind reprezentată de ordinea publică și de dispozițiile imperative ale legii, legiuitorul acordând posibilitatea completării unei legi ordinare, prin norme cu forță juridică inferioară, cum ar fi regulamentele de arbitraj.

Recurenta a citat și definiția arbitrajului din cuprinsul art. 203 al Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a evocat art. 11 din Constituția României, care stabilește prioritatea dreptului european față de dreptul național, pentru a conchide că, prin aplicarea Directivei nr. 2009/138/CE, este adjudecată competența tribunalului arbitral în soluționarea petițiilor, sub forma cererii arbitrale, inclusiv a celor având ca obiect pretenții și proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 și Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Într-o secțiune ulterioară a recursului, recurenta a expus considerente privind soluționarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, care, potrivit aprecierii sale, derogă de la forța obligatorie a contractului, sprijinindu-și concluzia pe dispozițiile art. 1270 alin. (2) din C. civ.

Referindu-se expres la dispozițiile Legii nr. 132/2017 și ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, care dispun cu privire la clauzele generale și speciale ale contractului RCA, autoarea recursului a arătat că, din cauză că acestea nu reglementează clauzele privind soluționarea eventualelor litigii, Norma nr. 18/2017 acordă consumatorului (terțul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere).

Dezvoltându-și susținerea, a arătat că legea reglementează contractul RCA, iar părțile semnatare, deși au posibilitatea de a suplimenta clauzele contractuale, nu pot restrânge drepturile persoanei prejudiciate, efect pe care l-ar avea o eventuală convenție arbitrală încheiată între asigurat și asigurător.

Față de aspectele expuse, recurenta a subliniat că lipsa convenției arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 din C. proc. civ., este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei A.S.F. nr. 18/2017.

În finalul memoriului de recurs, autoarea căii de atac a conchis, în ceea ce privește arbitrabilitatea litigiilor izvorâte din contractul RCA, că acestea nu fac parte din cele prevăzute de art. 542 alin. (1) din C. proc. civ., în care arbitrajul nu este permis.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând sentința atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Procedând la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte va înlătura motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., constatând că acesta este invocat formal; recurenta nu argumentează nemotivarea hotărârii, prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei.

Vor fi reîncadrate și analizate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 608 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod referitoare la pretinsa atribuire, prin lege, a competenței de soluționare a litigiului către tribunalul arbitral, în lipsa convenției arbitrale.

Instanța supremă constată că în prezentul dosar cererea de arbitrare a fost inițiată de un profesionist și întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 132/2017; alin. (4) al textului legal evocat prevede că:

"Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (…)".

Norma nr. 18/2017 reglementează modul de soluționare a petițiilor privind activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare și nu soluționarea litigiilor derivând din dispozițiile art. 21 din Legea nr. 132/2017. În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 4 alin. (3) din Norma nr. 18/2017, care prevăd că, dacă rezolvarea aspectelor invocate de petenți este determinată de modul de administrare a unor probe de natură tehnică și juridică care nu privesc exclusiv aplicarea legislației din domeniul asigurărilor, A.S.F. va îndruma persoanele fizice pentru soluționarea litigiului prin intermediul entității de soluționare alternativă a litigiilor în domeniul nonbancar, iar cele juridice prin mediere sau arbitraj "fără a fi restrâns dreptul acestora de a acționa pe calea instanței de judecată".

Deși articolul 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 face trimitere și la "acordul entității de soluționare a litigiului", litigiul de față nu este plasat în perimetrul celor care pot fi soluționate de o atare entitate, nici titularul inițial al creanței și nici recurenta neîndeplinind calitatea de "consumator", conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992. De altfel, recurenta nu a invocat că ar fi învestit instituția arbitrală ca "entitate de soluționare a litigiului", în sensul O.G. nr. 38/2015.

Nici alin. (6) al art. 23 din Legea nr. 132/2017 nu susține interpretarea recurentei. Acesta prevede că "În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin soluționarea alternativă a litigiilor sau prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza acordului rezultat în urma soluționării alternative a litigiului sau în baza hotărârii judecătorești rămase definitivă".

Or, potrivit art. 606 din C. proc. civ., arbitrajul se finalizează cu o hotărâre definitivă și obligatorie, deci nu cu un acord, specific modalităților alternative neangajante de soluționare a disputelor.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei și, în acord cu curtea de apel, reține că, într-un litigiu de natura celui de față, inițiat de un profesionist, în lipsa unei convenții arbitrale, competența de soluționare a litigiului revine instanței judecătorești.

Norma nr. 18/2017, stabilind că petenții pot apela la "metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare" nu face decât să le semnaleze posibilitatea de a le folosi, fără a exonera petenții de la obligația respectării condițiilor prevăzute de legislația specială, dacă decid să le acceseze.

Criticile vizând greșita interpretare de către curtea de apel a Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitatea și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II) și a Directivei (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European și a Consiliului privind distribuția de asigurări (reformare) vor fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile fiind nefondate.

Recurenta-reclamantă invocă dispoziții de drept unional care nici nu sunt aplicabile cauzei; art. 203 din Directiva 2009/138/CE se referă la asigurări de protecție juridică, iar Directiva (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European și a Consiliului privește distribuția de asigurări, nefiind justificată încălcarea regulii priorității dreptului european față de dispozițiile din dreptul național.

Mai mult, legislația Uniunii evocată de recurentă contrazice interpretarea acesteia, actele normative unionale stabilind că procedurile de soluționare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii și din dreptul intern. Or, procedura inițiată de recurentă și finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de prima instanță, nu a respectat dispozițiile legale din dreptul intern, față de care nu se poate susține incidența unor norme derogatorii.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 112 din 26 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 112 din 26 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2023.