ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 160/2025

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat, sub nr. x/10/2023, la data de 4 iulie 2023, reclamanta A S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B ZRT prin corespondent pe teritoriul României C S.A. la plata sumei de 336.324,60 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a autoturismului (...), aferentă dosarului de daună nr. x/032/G-1; totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la 8 iulie 2020 până la data plății efective a creanței principale.

Prin hotărârea arbitrală nr. 196/20.12.2023, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat a admis acțiunea și a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 336.324,60 lei, reprezentând diferență de despăgubire aferentă dosarului de daună x/032/G-1, penalități de 0,2%/zi de întârziere, calculate începând cu 08.07.2020 și până la plata integrală a debitului principal, dar și suma de 17.070,95 lei, cu titlu de cheltuieli arbitrale.

La data de 22 februarie 2024 s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești – Secția a II-a civilă, sub nr. x/42/2024, acțiunea în anulare promovată de B ZRT prin corespondent pe teritoriul C S.A., aceasta apreciind că hotărârea arbitrală nr. 196 din 20 decembrie 2023, dar și încheierea ședinței on-line din 25 august 2023 sunt nelegale. Pârâta a solicitat anularea hotărârilor atacate, întrucât tribunalul arbitral nu era competent să soluționeze cererea reclamantei pe calea arbitrajului.

Prin sentința nr. 7 din 15 mai 2024, Curtea de Apel Ploiești – Secția a II-a civilă a admis acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale nr. 196 din 20 decembrie 2023 și a încheierii ședinței on-line din data de 25 august 2023, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat, în dosarul nr. x/10/2023, formulate de reclamanta B ZRT PRIN CORESPONDENT C S.A., în contradictoriu cu pârâta A S.R.L. și, în consecință: s-a anulat încheierea din 25 august 2023 și hotărârea arbitrală nr. 196/20.12.2023 a Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat, cauza fiind trimisă spre soluționare Judecătoriei Sectorului 1 București; pârâta A S.R.L. a fost obligată să plătească reclamantei B ZRT prin corespondent C S.A., cheltuieli de judecată în sumă de 150 lei.

A S.R.L. a declarat recurs împotriva acestei sentințe, solicitând casarea ei și, în rejudecare, respingerea acțiunii în anulare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, sub nr. x/42/2024, la data de 9 iulie 2024.

În motivare, recurenta a susținut faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Introductiv, a arătat că instanța de fond a interpretat contrar scopului urmărit de legiuitorul european Directiva 2009/138/CE, întrucât, în viziunea sa, împrejurarea că asigurătorul nu dorește soluționarea litigiilor prin arbitraj nu reprezintă un impediment în soluționarea litigiilor prin această metodă alternativă.

Autoarea recursului a susținut că sentința este lipsită de fundament juridic, din moment ce recurgerea la mecanismele alternative de soluționare a litigiilor – procedura SAL-FIN sau arbitrajul – materializează dreptul exclusiv de opțiune al persoanei păgubite, consimțământul pârâtului fiind indiferent.

În continuare, a arătat că Norma A.S.F. nr. 18/2017 (în continuare, „Norma nr. 18/2017”) derogă, în domeniul asigurărilor, de la cerința încheierii convenției arbitrale, suplinind-o, și îndrumă părțile spre utilizarea modurilor alternative de soluționare a disputelor. A citat dispozițiile art. 4 alin. (3) și (4), art. 5 art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (3) și (4) din normă, afirmând că arbitrajul permite soluționarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate și costuri reduse, cu efectul degrevării instanțelor judecătorești.

Recurenta a susținut că legea nu interzice încheierea de convenții arbitrale în domeniul asigurărilor, spre deosebire de situațiile nominalizate în art. 542 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Evocând noțiunea de „cerere”, definită în art. 30 C. proc. civ., și de „petiție”, reglementată în art. 2 pct. 2 din Norma nr. 18/2017, autoarea căii de atac a afirmat că legiuitorul a echivalat sesizarea instanței statale cu cea a instanței arbitrale, conchizând că, în temeiul art. 115 alin. (2) C. proc. civ., sub rezerva încălcării alin. (1), părțile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanța statală, fie pe cea arbitrală.

A afirmat că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, iar în condițiile în care art. 23 alin. (5) și (6) din lege fac referire expres la soluționarea alternativă a litigiilor, impunerea unei convenții sau a unei clauze compromisorii ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate.

În continuare, a dedus, pe baza art. 11 din Constituție și art. 203 al Directivei 2009/138/CE, că tribunalul arbitral are competența de a soluționa petițiile sub forma cererii arbitrale, inclusiv pe cele având ca obiect pretenții și proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 și Norma nr. 18/2017.

Autoarea recursului a analizat în continuare soluționarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, derogatorie, potrivit aprecierii sale, de la forța obligatorie a contractului.

A arătat că atât Legea nr. 132/2017, cât și Norma A.S.F. nr. 20/2017 acordă consumatorului dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere), întrucât aceste acte normative stabilesc clauzele contractului RCA, fără a reglementa clauze privind soluționarea litigiilor.

Recurenta a conchis că absența convenției arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 C. proc. civ., este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei nr. 18/2017.

Intimata-pârâtă B ZRT prin corespondent pe teritoriul C S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței recurate, ca temeinică și legală; totodată, intimata a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenței și întinderii lor.

Pentru soluționarea recursului, prin rezoluția din data de 23 octombrie 2024, s-a acordat termen de judecată, în ședință publică, la 23 ianuarie 2025, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând sentința atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta, succesor cu titlu particular (cesionar) al persoanei păgubite, urmărește obligarea pârâtei, asigurător al persoanei vinovate de săvârșirea accidentului, la repararea prejudiciului constând în cheltuielile cu repararea vehiculului avariat.

Persoana vătămată a înaintat pârâtei, la 12 iunie 2020, o cerere de despăgubire în sumă de 357.999,60 lei, din care pârâta a achitat suma de 21.675 lei la data de 7 iulie 2020 (sumă care reprezintă valoarea parțială a lipsei de folosință), context în care, la 4 iulie 2023, reclamanta a sesizat Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat.

În cauză, este nedisputată lipsa unei convenții arbitrale, în sensul Titlului II – Cartea a IV-a a C. proc. civ., iar susținerea esențială din calea de atac este că Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare (în continuare, „Norma nr. 18/2017” sau „Norma”) înlocuiește convenția arbitrală.

Soluționând, la termenul când a fost pronunțată hotărârea arbitrală, excepția necompetenței materiale, tribunalul arbitral a reținut că obligația de reparare a prejudiciului de către pârâtă derivă din încheierea unui contract de răspundere civilă auto – al cărui conținut este stabilit prin lege și care, deci, nu poate fi completat printr-o convenție arbitrală –, astfel încât Norma nr. 18/2017 dă dreptul părților să opteze pentru soluționarea litigiului prin conciliere, arbitraj sau mediere.

S-a reținut astfel că „Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat este competent să soluționeze cauza”, iar prin hotărârea arbitrală nr. 196/20.12.2023, cererea reclamantei a fost admisă.

Învestită cu judecarea acțiunii în anulare, curtea de apel a găsit fondat motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și, statuând că tribunalul arbitral a soluționat cauza în lipsa unei convenții arbitrale, a anulat hotărârea arbitrală și a trimis cauza Judecătoriei Sectorului 1 București. A reținut că Norma nr. 18/2017 nu poate deroga de la prevederile Codului de procedură civilă în materia arbitrajului și nu permite jurisdicția arbitrală în lipsa unei convenții încheiate între părțile litigante.

Procedând la examinarea recursului, Înalta Curte va înlătura motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care, în lipsa unor critici concrete subsumate lui – prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei –, apare invocat formal și nu va fi analizat.

Criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pun în discuție atribuirea prin lege a competenței de soluționare a litigiului în favoarea tribunalului arbitral, vor fi reîncadrate și analizate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5, raportat la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât interesează dimensiunea procesuală a convenției arbitrale.

Motivul de casare urmează a fi înlăturat, fiind vădit nefondat.

Contrar susținerilor recurentei, Norma nr. 18/2017 reglementează modul de soluționare a petițiilor privind activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare și nu soluționarea litigiilor derivând din dispozițiile art. 21 din Legea nr. 132/2017.

Această concluzie este permisă de art. 4 alin. (3), care scoate de sub incidența Normei petițiile a căror rezolvare antamează modul de administrare a unor probe de natură tehnică și juridică, ce nu privesc exclusiv aplicarea legislației din domeniul asigurărilor. În cazul acestora, dispoziția evocată impune A.S.F. să îndrume persoanele fizice pentru soluționarea litigiului prin intermediul entității de soluționare alternativă a litigiilor în domeniul non-bancar, iar pe cele juridice, prin mediere sau arbitraj „fără a fi restrâns dreptul acestora de a acționa pe calea instanței de judecată”.

De la dispozițiile art. 548 C. proc. civ., care impun forma scrisă pentru convenția arbitrală, nu derogă nici art. 7 alin. (4) lit. d) din Normă, întrucât acesta stabilește numai cu titlu de principiu în sarcina conducerii executive a societăților, a brokerilor și a coordonatorului colectivului de analiză și soluționare a petițiilor obligația de a asigura participarea la procedurile de soluționare alternativă a litigiilor, precum conciliere prin intermediul SAL-FIN, mediere sau arbitraj, după caz, atunci când se solicită de către consumator.

În cauză, cererea de arbitrare a fost inițiată de un profesionist și întemeiată pe art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, care prevede că „Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească (…)”.

Dar determinarea momentului plății despăgubirii prin raportare la „acordul entității de soluționare a litigiului” nu este de natură să susțină demersul interpretativ al recurentei, întrucât – distinct de faptul că autoarea căii de atac nu a argumentat că instituția arbitrală sesizată ar fi o „entitate de soluționare a litigiului”, în sensul O.G. nr. 38/2015 – litigiul de față nu este plasat în perimetrul celor care pot fi soluționate de o atare entitate, din moment ce autoarea demersului judiciar nu este „consumator”, în sensul art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992.

Articolul 23 alin. (6) din Legea nr. 132/2017 se opune și el interpretării autoarei recursului. Dispunând că „În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin soluționarea alternativă a litigiilor (...), asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza acordului rezultat în urma soluționării alternative a litigiului (...)”, prevederea nu este susceptibilă să trimită la arbitraj, care, potrivit art. 606 C. proc. civ., se finalizează cu o hotărâre definitivă și obligatorie, deci nu cu un acord, specific modalităților alternative neangajante de soluționare a disputelor.

Nici susținerile privind arbitrabilitatea obligatorie a litigiilor decurgând din asigurări nu sunt fondate, întrucât, stabilind că pot apela la „metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare”, Norma nr. 18/2017 nu face decât să le semnaleze existența, fără a exonera petenții de la obligația respectării condițiilor prevăzute de lege, dacă decid să le acceseze.

Acceptarea interpretării propuse de recurentă ar nesocoti dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În acest sens este utilă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la condițiile în care art. 6 al Convenției permite înființarea de instanțe arbitrale pentru soluționarea anumitor litigii de natură patrimonială între persoane particulare, sintetizate în cauza Suda împotriva Republicii Cehe, paragrafele 48 și 49, din care rezultă, pe de o parte, că justițiabilii nu pot fi împiedicați să renunțe la dreptul lor de a se adresa unei instanțe judecătorești în favoarea uneia arbitrale – cu condiția ca această renunțare să fie liberă, licită și fără echivoc –, iar pe de altă parte că, dacă se referă la un arbitraj impus de lege, forțat, când părțile nu au nicio posibilitate de a-și sustrage litigiul de la decizia unei instanțe arbitrale, aceasta trebuie să ofere garanțiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenție.

Legislația națională însăși reglementează structuri arbitrale pe care părțile le pot accesa pentru soluționarea disputelor derivând din anumite raporturi juridice, însă reglementarea lor prin lege, în mod exhaustiv și precis, este un argument care se opune interpretării recurentei în cauza de față. De exemplu, comisia centrală de arbitraj ce funcționează în domeniul sănătății este organizată pe baza art. 307 din Legea nr. 95/2006, iar regulamentele de organizare și normele de procedură sunt stabilite de Guvern și, respectiv de Ministerul Justiției.

Vor fi înlăturate și criticile care impută curții de apel greșita interpretare a Directivei 2009/138/CE – care reglementează, la art. 203 asigurările de protecție juridică – și a Directivei (UE) 2016/97, care privește distribuția de asigurări.

Nu doar că aceste acte legislative nu sunt aplicabile cauzei, dar ele permit procedurile de soluționare extrajudiciară a litigiilor numai în măsura în care sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii și din dreptul intern, or procedura inițiată de reclamantă și finalizată cu hotărârea arbitrală nu respectă dispozițiile naționale, astfel cum instanța de recurs a statuat anterior.

Reținând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L. împotriva sentinței nr. 7 din 15 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – Secția a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte, de obligare a părții potrivnice la plata cheltuielilor de judecată, formulată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că nu poate fi admisă. În conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde astfel de cheltuieli trebuie să facă dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor, obligație neîndeplinită de intimata-pârâtă.

Întrucât intimata-pârâtă B ZRT prin corespondent pe teritoriul C S.A. nu a făcut dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată, astfel cum impun prevederile legale precitate, urmează să fie respinsă cererea acestei părți privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L. împotriva sentinței nr. 7 din 15 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – Secția a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă B ZRT prin corespondent pe teritoriul C S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2025.