ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1313/2023

Ședința publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 2.392,44 RON, reprezentând diferență contravaloare reparație în urma evenimentului rutier din 29 aprilie 2021, penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere aferente debitului principal și cheltuieli arbitrale.

Prin hotărârea arbitrală nr. 1 din 3 ianuarie 2022, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat, în dosarul nr. x/2021 a fost admisă acțiunea reclamantei A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 2392,44 RON reprezentând diferență contravaloarea reparației autoturism, s-a luat act de renunțarea la capătul de cerere privind penalitățile de întârziere de 0,2%/zi calculate la debitul principal și la 2.050 RON, cu titlu de cheltuieli arbitrale.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. x/2022, reclamanta B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. în temeiul art. 608 alin. (1) lit. a) și b) și art. 612 C. proc. civ., anularea hotărârii arbitrale nr. 1 din 03.01.2022, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat, în dosarul nr. x/2021, precum și suspendarea executării acestei hotărâri.

Prin sentința nr. 30 din 23.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Ploiești, invocată de pârâtă și s-a declinat competența soluționării cererii în anulare a hotărârii arbitrale formulată de reclamanta B. S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., în favoarea Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. x/2022.

Pentru termenul de judecată din 6 aprilie 2022, părțile au fost citate cu mențiunea punerii în discuție a excepției necompetenței teritoriale a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă în soluționarea cauzei, excepție invocată, în raport de dispozițiile art. 129 raportat la art. 610 C. proc. civ., iar prin sentința nr. 52/2022 din 6 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepția necompetenței instanței. S-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus suspendarea judecății cauzei și înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în vederea soluționării conflictului negativ.

Prin decizia nr. 1060 din 5 mai 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2022, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. x/2022.

Prin sentința nr. 169/2022 din 19 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a fost admisă acțiunea în anulare formulată de B. S.A.; a fost anulată hotărârea arbitrală nr. 1 din 03.01.2022, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat, în dosarul nr. x/2021 și a fost trimisă cauza spre soluționare Judecătoriei Buftea. Totodată, a fost respinsă cererea de suspendare a executării aceleiași hotărâri arbitrale, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta-reclamantă învederează că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, derogatorii, respectiv Norma ASF nr. 18/2017 (art. 7 alin. (3), art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017).

Arată recurenta că, Norma 18/2017 emisă de ASF, deși act normativ cu forță inferioară C. proc. civ., produce efecte de la intrarea în vigoare, atâta timp cât a intrat în fondul legislativ și nu a fost declarată nelegală sau neconstituțională.

În materia soluționării petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare, consumatorul poate solicita soluționarea litigiului prin apelare la arbitraj, fără a fi necesară o convenție arbitrală, în baza cadrului special reglementat de Norma ASF nr. 18/2017, care a abilitat instanța arbitrală să soluționeze, la solicitarea consumatorului, litigiul din materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate în temeiul contractului de asigurare (polița RCA).

Prin urmare, susține că, în baza dispoziției legale speciale exprese instituite prin Norma ASF nr. 18/2017, instanța arbitrală este competentă să soluționeze, la solicitarea consumatorului, litigiul din materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate în temeiul contractului de asigurare, competența nefiind condiționată de existența unei convenții arbitrale.

Învederează recurenta că, în baza dispozițiilor art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012 și ale art. 6 alin. (6) și art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, Autoritatea de Supraveghere Financiară a răspuns rolului și competenței sale legale și a emis Norma nr. 18/2017, prin care a armonizat sistemul de drept din România cu dreptul Uniunii Europene în aria de soluționare alternativă a litigiilor în materie de consum, respectiv cu Directiva nr. 2013/11/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21.05.2013 privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei nr. 2009/22/CE.

Din coroborarea celor doua texte: art. 7 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 și art. 7 alin. (4) lit. d) din același act normativ, rezultă, în opinia recurentei, că nu este necesar acordul celeilalte părți pentru a se urma calea alternativă de soluționare a litigiului prin arbitraj instituționalizat, singura condiție necesară pentru stabilirea competenței instanței arbitrale constituind-o formularea cererii arbitrale de către consumator, cum este cazul și în speță.

Prin Norma ASF nr. 18/2017 se completează dispozițiile Legii nr. 132/2017 și dispozițiile Normei ASF nr. 20/2017 cu prevederile privind modul în care eventualele litigii pot fi soluționate, fiind acordat consumatorului (terțul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere), în funcție de statutul juridic al acestuia (persoana fizică/persoană juridică).

Recursul a fost comunicat intimatei la 25.01.2023, care nu a formulat întâmpinare.

Analizând recursul de față, în baza motivelor invocate și a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce guvernează materia soluționării alternative a litigiilor de consum, reglementată prin Norma ASF nr. 18/2017, susținând că între societatea recurentă și societatea pârâtă nu era necesară existența unei convenții arbitrale scrise, Tribunalul arbitral fiind învestit în temeiul legii, respectiv prin dispozițiile art. 7 alin. (3) și alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017.

În raport de această argumentare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și nu a celui indicat de recurentă, întrucât se invocă aplicarea greșită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la arbitraj, și nu de drept substanțial, impunându-se calificarea și analiza corespunzătoare.

Criticile recurentei sunt nefondate întrucât instanța, la pronunțarea soluției, a ținut cont de faptul că arbitrajul, potrivit dispozițiilor din Cartea a IV-a, Titlurile I și II C. proc. civ., se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale încheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii.

Potrivit dispozițiilor art. 548 alin. (1) C. proc. civ., "Convenția arbitrală se încheie în scris, sub sancțiunea nulității." iar conform art. 549 din același act normativ, "(1) Convenția arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenție separată, la care contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului. (2) Existența convenției arbitrale poate rezulta și din înțelegerea scrisă a părților făcută în fața tribunalului arbitral.".

Totodată, art. 550 alin. (1) C. proc. civ. definește clauza compromisorie ca fiind aceea prin care "părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituționalizat este suficientă referirea la instituția sau regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul.".

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte arată că judecata pe calea arbitrajului are la bază convenția părților, înțelegerea lor de a recurge la această modalitate de soluționare a litigiilor, iar în situația în care această convenție nu există, este nulă ori inoperantă, arbitrajul nu se poate organiza și desfășura valabil.

În acest context, reține Înalta Curte că instanța de fond a soluționat acțiunea în anulare făcând o corectă aplicare a prevederilor anterior menționate, dând prevalență dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind incidența în cauză a acestui motiv de desființare, în absența unei convenții arbitrale, astfel cum este reglementată de art. 548 și urm. C. proc. civ.

Cât privește Norma ASF. nr. 18/2017, se poate observa, din chiar titlul actului, că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare.", art. 7 alin. (3) din Normă stipulând în mod expres faptul că, "în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare.".

Se pune, astfel, accent pe faptul că soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la acestea și că, prin aceasta, nu se limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate.

Dispozițiile art. 7 alin. (3) și alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017 nu pot fi interpretate în sensul arătat de către recurentă, respectiv că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii reclamantului, fără a se impune existența unei convenții a părților. Înalta Curte, fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluționare alternativă, reține că această cale rămâne deschisă părților doar în condițiile încheierii în scris a unei convenții arbitrale.

Punctează Înalta Curte faptul că, printr-un act normativ cu forța juridică a Normei ASF nu se poate deroga de la dispozițiile de principiu ale C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicția alternativă, astfel că va respinge argumentele recurentei conform cărora Norma ASF nr. 18/2017 reprezintă o dispoziție specială derogatorie de la legea generală, în raport de prevederile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012, art. 6 alin. (6) și art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015. De altfel actul normativ în discuție nu cuprinde nicio dispoziție legală care să prevadă că se poate soluționa litigiul de către instanța arbitrală, chiar dacă între părți nu există o clauză compromisorie sau compromis.

Toate susținerile recurentei, relative la modalitatea de transpunere în dreptul intern a Directivei nr. 2013/11/UE sunt străine de raportul juridic dedus judecății, întrucât, în mod evident, reclamanta-recurentă nu este un consumator, ci un profesionist.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 169/2022 din 19 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 169/2022 din 19 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2023.