ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1916/2023

Ședința publică din data de 4 octombrie 2023

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș la data de 09.12.2020, sub numărul x/2020, reclamanta A. prin lichidator judiciar B. a solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei 790.700,50 RON, reprezentând debit și suma stabilită conform prevederilor din contractul nr. x/08.02.2016 și contractul nr. x/09.02.2017, reprezentând penalități de întârziere în procent de 0,1 % din plata neefectuată pentru flecare zi de întârziere, calculată până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor.

Prin sentința civilă nr. 401 din 14.04.2022 pronunțată de Tribunalul Maramureș s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și intervenienta D. S.A., prin D., Sucursala Baia Mare, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel D. S.A. Împotriva aceleiași sentințe, precum și a încheierii din 29.03.2021, a declarat apel și apelanta A. prin lichidator judiciar B..

Prin încheierea pronunțată la 10.10.2022, Curtea de Apel Cluj a admis excepția netimbrării invocate de C. S.A. și a anulat ca netimbrat apelul declarat de D. S.A.

Prin decizia civilă nr. 558/2022 din 24 octombrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de A. împotriva încheierii din 29.03.2021. A fost admis apelul declarat de A., prin lichidator judiciar B., împotriva sentinței civile nr. 401 pronunțată la 14.04.2022 de Tribunalul Maramureș, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis acțiunea formulată de A., prin lichidator în contradictoriu cu pârâta C. S.A. A fost obligată C. S.A. să plătească reclamantei A. suma de 790.700,50 RON, precum și penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere aferente debitului principal, calculate de la data scadenței fiecărei facturi fiscale și până la data plății efective. A fost obligată intimata să plătească apelantei A. suma de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. A fost respinsă cererea intimatei C. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs principal C. S.A., iar A. a declarat recurs incident.

Motivele invocate prin recursul principal de C. S.A. sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a pronunțat horărârea recurată cu încălcarea principiilor disponibilității, contradictorialității și rolului activ al judecătorului, principii prevăzute de dispozițiile art. 9, art. 14 și art. 22 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, instanța de apel a procedat la o analiză trunchiată a probatoriului propus spre administrare, cu ignorarea normelor de procedură ce vizează respectarea dreptului la un proces echitabil și sarcina probei. Autoarea recursului redă dispozițiile prevăzute de art. 249 și art. 264 C. proc. civ. și arată că respectivele norme de procedură se află în strânsă legătură cu principiul disponibilității și rolului activ care impun judecătorului să se raporteze în mod unitar la întreg probatoriul administrat în cauză, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor deduse judecății. Or, în cauză, susține recurenta, a avut loc o încălcare a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil prevăzute de art. 13 și art. 6 C. proc. civ.

De asemenea, recurenta susține că în ceea ce privește dovada inexistenței facturilor menționate în ordinele de plată, instanța a încălcat nu numai norma în materia sarcinii probei, ci și obligația de a corobora în integralitate probatoriul dedus judecății. În acest sens, se arată că instanța de apel a interpretat sarcina probei fără să observe că inexistența faptică a unor facturi este imposibil de dovedit și s-a ignorat complet faptul că inexistența numerelor de facturi înscrise pe ordinele de plată derivă în primul rând din faptul că respectivele facturi nu se regăsesc nici în contabilitatea recurentei-reclamante A. Or, arată recurenta, dacă instanța de apel ar fi apreciat necesară lămurirea existenței reale a acestor facturi era datoare să pună în discuția părților acest aspect. Recurenta redă dispozițiile art. 477 C. proc. civ. cu privire la limitele efectului devolutiv ale apelului și concluzionează că față de împrejurarea că niciuna dintre părți nu a pus vreodată problema existenței vreunor altor raporturi contractuale decât cele derivând din contractele de execuție lucrări nr. x și 490, instanța de apel nu putea să rețină asemenea argumente în fundamentarea soluției sale fără o minimă contradictorialitate.

Sub același aspect, în strânsă legătură cu modalitatea de efectuare a plăților în ceea ce privește existența uzanțelor între părți, recurenta susține că instanța de apel trebuia să analizeze însăși existența acestor plăți care de altfel nu a fost contestată de către recurenta-reclamantă. Recurenta susține că această modalitate de plată reprezenta o uzanță între părți care fost menită să stingă debitul cuprins în facturile în discuție și rezultă din cuprinsul ordinelor de plată și din faptul că plățile au fost făcute tocmai în contul bancar indicat de către creditoarea ipotecară. Astfel, instanța a ajuns la o concluzie expusă în mod pur superficial, fără să analizeze existența unor uzanțe prin prisma acestor mijloace de probă, potrivit recurentei.

Totodată, recurenta susține că instanța de apel, cu încălcarea principiului disponibilității și contradictorialității, pleacă din oficiu de la prezumția că au existat alte raporturi contractuale între părți și că de fapt plățile efectuate de către aceasta au vizat alte raporturi contractuale. Recurenta redă dispozițiile art. 327 și art. 329 C. proc. civ. și susține că instanța era obligată să observe certitudini însoțite de suport probatoriu, soluția instanței fiind nelegală din această perspectivă, deoarece pornește de la o simplă supoziție și se bazează pe faptul negativ că pârâta nu a susținut că această creanță ar fi în legătură cu prezentele raporturi juridice.

Recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel din perspectiva încălcării principiului disponibilității și a caracterului devolutiv al apelului și în ceea ce privește analiza imputației plăților. Potrivit recurentei, instanța de apel a reținut în mod greșit că instituția bancară era singura care a criticat în cadrul apelului aspecte privind imputația plăților, iar față de anularea apelului formulat de către bancă, imputația nu mai poate fi analizată. Autoarea recursului principal susține că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu încălcarea caracterului devolutiv al apelului deoarece recurenta-reclamantă A. a atacat în integralitate sentința instanței de fond, punând astfel în discuție inclusiv netemeinicia argumentelor privind imputația plăților, sens în care acest aspect trebuia analizat de către instanța de prim control judiciar.

O altă critică formulată de recurenta-pârâtă vizează nemotivarea deciziei atacate. În acest sens, recurenta susține că argumentele instanței de apel sunt mai mult decât sumare și omit din vedere o serie de aspecte de natură legală sau faptică care erau importante în soluționarea litigiului. Recurenta critică lipsa motivării în ceea ce privește existența imputației plăților, lipsa expunerii silogismului logic în ceea ce privește existența unor uzanțe dintre părți cu privire la modalitatea de comunicare a numerelor de facturi, a cuantumului și modalitatea în care părțile au înțeles să desfășoare raporturile comerciale, lipsa motivelor de înlăturare a probei în ceea ce privește mărturisirea judiciară de la dosarul cauzei.

Totodată, recurenta susține că decizia recurată se sprijină pe elemente contradictorii. Astfel, recurenta arată că din modalitatea în care instanța de apel a înțeles să dea prevalență mărturisirii judiciare rezultată din administrarea interogatoriului societății A. se observă o contradicție evidentă a raționamentului instanței. Autoarea recursului arată că deși instanța de apel a apreciat că administrarea probei cu interogatoriul a fost realizată în mod perfect legal, ulterior exclude și înlătură total efectele pe care le produce administrarea acestei probe.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea normelor de drept material.

În acest sens, se critică interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2401 C. civ. cu privire la plata creanței grevate de ipotecă. Recurenta-pârâtă susține că aserțiunea instanței de apel, prin care reține că nu se poate deduce concluzia că sumele de bani au fost virate pentru stingerea creanței ipotecate deoarece nu s-a indicat numărul facturii, este contrară dispozițiilor legale aplicabile. Mai susține recurenta că aceasta a respectat în întregime condițiile și modalitatea de plată impuse de creditorul ipotecar, contrar celor reținute de curtea de apel. În raport de prevederile art. 2401 C. civ., arată recurenta, în calitate de debitor al creanței grevate de ipotecă, s-a liberat de datorie întrucât a achitat sumele de bani conform modului indicat prin notificările aplicabile la momentul plății. Or, conchide recurenta, interpretarea instanței de apel adaugă condiții suplimentare, nestabilite de legiuitor și nici de instituția bancară în comunicările realizate.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 348 C. proc. civ., referitor la mărturisirea judiciară. Autoarea recursului arată că în mod eronat s-a reținut prin decizia recurată că în speță nu se poate reține mărturisirea judiciară din partea societății A. întrucât dreptul administratorului special era ridicat la momentul luării interogatoriului. Or, arată recurenta, cât timp forța probantă a mărturisirii judiciare a fost stabilită de legiuitor în sensul că face deplină dovada, instanța de apel nu poate înlătura această probă, respectiv de a nu da curs asupra efectelor pe care le produce prin simplul fapt că răspunsul la interogatoriul societății A. a fost dat, prin acordul părților, de administratorul statutar. Potrivit recurentei, instanța face o interpretare eronată a normelor de drept material atunci când înlătură această probă întrucât nu este un drept de dispoziție al societății A., ci de efectele pe care administrarea unui mijloc de probă le produce în cadrul procesului civil.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. a formulat recurs incident și întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului principal ca nefondat.

Intimata-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare prin care invocat excepția nulității recursului principal, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Motivele invocate prin recursul incident de A. sunt, în esență, următoarele:

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a încălcat regulile de procedură cu privire la reprezentarea acesteia în cauză. Arată recurenta că reprezentarea în procesul civil a unei societăți în faliment aparține în exclusivitate lichidatorului și redă în acest sens dispozițiile art. 64 lit. b) și g) din Legea nr. 85/2014. Potrivit recurentei, cerința reprezentării prin lichidator judiciar este una de interes public, fiind instituită printr-o dispoziție legală ce reglementează o procedură publică, aceea a insolvenței, iar sancțiunea încălcării acesteia este nulitatea absolută. Totodată arată recurenta că potrivit art. 355 alin. (1) C. proc. civ., persoanele juridice vor răspunde în scris la interogatoriu, iar acest răspuns nu poate fi dat de persoane care nu au la momentul luării interogatoriului niciun raport legal sau convențional cu persoana juridică.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă critică decizia recurată din prisma motivării contradictorii. În acest sens, recurenta susține că instanța de apel reține pe de o parte că reprezentarea acesteia era obligatorie în sarcina administratorului judiciar, iar pe de altă parte, că părțile ar fi convenit asupra unei derogări de la dispozițiile legale imperative privind reprezentarea societății A.. În opinia recurentei, o astfel de convenție era interzisă de art. 256 C. proc. civ.

O ultimă critică vizează încălcarea unor norme de drept material de către instanța de apel. Recurenta redă dispozițiile art. 64 din Legea nr. 84/2014, art. 41 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 86/2006 și art. 209 alin. (1) și (2) C. civ. și susține că prin încheierea din 29.03.2021 instanța de fond a încălcat regulile legale de exercitare a capacității de exercițiu de către persoana juridică, dispunând luarea interogatoriului acesteia printr-un terț care nu se regăsea în vreun raport cu aceasta, iar instanța de apel a menținut aceste dispoziții cu încălcarea textelor normative menționate anterior.

Recurenta-reclamantă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul principal declarat de recurenta-pârâtă C. S.A.

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că prin cererea de recurs principal au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. și vor fi analizate din această perspectivă.

Recurenta-pârâtă a arătat, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea principiilor disponibilității, contradictorialității și rolului activ al judecătorului prevăzute de art. 9, art. 14 și art. 22 C. proc. civ., susținând în esență că prin decizia recurată s-a procedat la o analiză trunchiată a probatoriului propus spre administrare, cu ignorarea normelor de procedură ce vizează respectarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare și sarcina probei.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Criticile referitoare la încălcarea principiilor disponibilității, contradictorialității și rolului activ al judecătorului, subsumate de autoarea căii de atac cazului de casare menționat mai sus, nu vor fi însușite de Înalta Curte de Casației și Justiție.

Potrivit art. 9 C. proc. civ., procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public, iar obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Totodată, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ.:

"Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză(...)", iar potrivit art. 22 alin. (6) din același cod:

"Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel." Deși se arată că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității și principiul rolului activ al judecătorului, susținându-se că normele de procedură care vizează sarcina probei impun judecătorului să se raporteze în mod unitar la întreg probatoriul administrat în cauză, instanța supremă constată că, în realitate, criticile recurentei vizează nemulțumirea cu privire la situația de fapt reținută și probele administrate, astfel cum au fost analizate și interpretate de către instanța de apel.

Astfel, susținerile autoarei căii de atac în ceea ce privește dovada inexistenței facturilor menționate în ordinele de plată, arătând că instanța de apel a încălcat nu numai norma în materia sarcinii probei, ci și obligația de a corobora în integralitate probatoriul dedus judecății, nu pot fi primite. Înalta Curte reține că potrivit art. 255 alin. (1) C. proc. civ., probele trebuie să fie administrate potrivit legii, iar potrivit art. 264 din același cod, aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței învestite cu o cale devolutivă de atac. În acest context, instanța supremă reține că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității și pertinenței acestora.

Totodată, nici criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 13 și art. 14 procedură civilă, potrivit cu care instanța de apel a reținut din oficiu prezumția că au existat alte raporturi contractuale între părți, nu vor fi însușite. Conform art. 13 C. proc. civ., dreptul la apărare este garantat. Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. Totodată, potrivit art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

În acest context, se constată că din încheierea de ședință de la data de 10 octombrie 2022 la care au avut loc dezbaterile și care face parte integrantă din decizia recurată nr. 558/24.10.2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, rezultă fără echivoc că toate părțile și-au exprimat poziția procesuală, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de celelalte parți și s-au respectat drepturile și garanțiile procesuale ale părților. În concret, reprezentantul recurentei-pârâte a arătat că au fost plătite mai multe facturi decât cele care au făcut obiectul acțiunii, iar la interpelarea instanței de apel, recurenta-pârâtă, prin reprezentant, a susținut că toate plățile care au fost făcute în raporturile contractuale dintre părți au fost aferente celor două contracte, iar plățile efectuate sunt peste sumele de bani care au făcut obiectul acțiunii introductive de instanță. Așadar, se constată că recurenta-pârâtă a formulat apărări sub acest aspect.

Instanța supremă reține că interpretarea și coroborarea probelor nu poate fi apreciată ca o încălcare a dreptului la apărare, întrucât așa cum rezultă din actele dosarului, părțile au avut șanse egale de a-și prezenta cauza și au avut acces la actele din dosar, fiind respectate drepturile și garanțiile procesuale ale acestora, judecătorul fiind cel care determină puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză, iar instanța de apel este suverană în a aprecia concludența și oportunitatea administrării probelor.

De altfel, nici criticile referitoare la încălcarea caracterului devolutiv al apelului și a principiului disponibilității, în ceea ce privește lipsa analizei imputației plăților sunt neîntemeiate. Instanța supremă constată că recurenta-reclamantă A., prin apelul formulat împotriva sentinței instanței de fond a criticat neconformitatea imputației plăților față de toate probele administrate în cauză, susținând că, chiar dacă afirmația privind plățile ar fi reală și s-ar fi produs o asemenea imputație, aceasta nu reprezintă o plată valabilă. Or, contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța supremă constată că instanța de apel, prin considerentele deciziei recurate la fila x, a arătat că simplul fapt că au fost efectuate plăți în conturile indicate, fără a fi menționate facturile fiscale, a căror contravaloare o pretinde apelanta prin prezenta acțiune, nu poate fundamenta concluzia că sumele au fost virate pentru stingerea acestui debit consemnat în facturile fiscale menționate. În acest cadru, instanța de apel, în virtutea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 477 C. proc. civ., a analizat probele, pe baza cărora a stabilit situația de fapt și a stabilit valoarea probelor în contextul întregii probațiuni administrate. Efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuție faptele, instanța de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, ceea ce în cauză s-a dispus.

Cu privire la criticile prin care se susține că au fost încălcare prevederile art. 348 C. proc. civ. privind mărturisirea judiciară, deși recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă reține că se critică încălcarea unor norme procesuale, sens în care le va analiza din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod.

Înalta Curte reține neîntemeiate susținerile recurentei prin care arată că instanța de apel nu poate înlătura această probă, respectiv de a nu da curs asupra efectelor pe care le produce prin simplul fapt că răspunsul la interogatoriu al societății A. a fost dat de către administratorul statutar.

Instanța supremă constată că în mod legal curtea de apel a reținut că afirmațiile fostului administrator statutar date prin răspunsul la interogatoriu nu pot avea valoarea unei mărturisiri judiciare din partea apelantei-reclamante, față de prevederile art. 349 potrivit cărora:

"Mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă a fost făcută de o persoană lipsită de discernământ sau dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face recunoașterea nu poate dispune." Or, astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a constatat că în cauză calitatea de reclamant o deține societatea aflată în faliment, iar reprezentatul acesteia este practicianul în insolvență, potrivit Legii nr. 85/2014, și nu administratorul statutar care a răspuns la interogatoriu.

Așa fiind, contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că instanța de apel avea libertatea de a aprecia și analiza proba cu interogatoriul, potrivit convingerii sale, astfel cum prevede art. 264 alin. (2) C. proc. civ., în cauză neavând loc o încălcare a prevederilor art. 348 C. proc. civ., chiar dacă instanța de apel a cenzurat-o ca valoare probatorie coroborat cu celelalte probe administrate.

Prin urmare, instanța supremă constată că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului și în conformitate cu prevederile art. 9, art. 13, art. 14 și art. 22 C. proc. civ., judecata realizată de instanța de apel a avut ca repere de analiză dispozițiile legale incidente cauzei, așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă, cu privire la încălcarea principiului disponibilității, al rolului activ al judecătorului, al dreptului la apărare și al contradictorialității.

În raport de aceste dispoziții legale și de considerentele care au fundamentat decizia atacată, Înalta Curte constată că toate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat lipsa motivării în ceea ce privește existența imputației plăților, lipsa expunerii silogismului logic în ceea ce privește existența unor uzanțe dintre părți cu privire la modalitatea de comunicare a numerelor de facturi, a cuantumului și modalitatea în care părțile au înțeles să desfășoare raporturile comerciale și lipsa motivelor de înlăturare a probei în ceea ce privește mărturisirea judiciară de la dosarul cauzei.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a analizat atât criticile formulate prin cererea de apel, cât și apărările recurentei-pârâte din cuprinsul întâmpinării și a expus ample considerente în susținerea soluției pronunțate și argumentele pentru care au fost înlăturate apărările recurentei-pârâte.

Contrar susținerilor autoarei căii de atac, Înalta Curte constată că la filele x din hotărârea recurată se regăsesc argumentele cu privire la imputația plăților, cele referitoare la existența unor uzanțe în ceea ce privește modalitatea în care părțile au înțeles să desfășoare raporturile comerciale, precum și motivele pentru care a cenzurat proba privind mărturisirea judiciară.

Se reține că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Totodată, Înalta Curte constată neîntemeiate susținerile recurentei potrivit cu care decizia recurată este contradictorie. Instanța de apel a argumentat în mod clar și concis că deși administrarea probei cu interogatoriu a fost realizată în mod legal, ulterior a cenzurat-o ca valoare probatorie în coroborare cu ansamblul materialului probator administrat în dosar, sens în care, Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., evocând și aplicând în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, totodată prezentând raționamentul-logico juridic prin care a admis apelul recurentei-reclamante.

În ceea ce privește critica privind încălcarea dispozițiilor art. 2401 C. civ., privind plata creanței grevate de ipotecă, Înalta Curte reține că aceasta nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, nefiind veritabile critici de nelegalitate deoarece recurenta urmărește o nouă evaluare a situației de fapt în raport de probele administrate în cauză. Având în vedere rigorile legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentă cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele referitoare la situația de fapt stabilită de aceasta și trimiterea pe care o face la facturi, notificări și extrase de cont, nu pot forma suportul unei analize, deoarece aspectele pe care le invocă recurenta reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanța de recurs nu se poate pronunța. Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Pentru aceste considerente, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 558/2022 din 24 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Cu privire la recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A.

Instanța supremă va respinge excepția nulității recursului incident, constatându-se că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și vor fi analizate din această perspectivă.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură privind reprezentarea societății în cadrul litigiului.

Criticile referitoare la încălcarea regulilor de procedură privind reprezentarea, astfel cum au fost invocate prin memoriul de recurs sunt neîntemeiate.

Conform dispozițiilor art. 155 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"Vor fi citați: cei supuși procedurii insolvenței, precum și creditorii acestora, la domiciliul sau, după caz, la sediul acestora; după deschiderea procedurii citarea va fi efectuată potrivit legii speciale."

Instanța supremă constată că din actele dosarului de apel rezultă că societatea A., aflată în procedura de insolvență, a fost reprezentată de către lichidator judiciar, B., pe tot parcursul procesului în fața instanței de apel, astfel cum prevăd dispozițiile Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Totodată, instanța supremă reține că deși se critică în temeiul acestui motiv de casare și încălcarea regulilor de procedură privind reprezentarea persoanei juridice în cadrul probei cu administrarea interogatoriului, în realitate autoarea recursului își exprimă nemulțumirea față de soluția instanței de apel prin care a confirmat modalitatea de încuviințare a probelor de către instanța de fond.

De asemenea, și în ceea ce privește susținerile prin care se arată că motivarea este contradictorie, instanța supremă reține că nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, deoarece prin argumentele expuse recurenta tinde la o nouă evaluare a probelor administrate în cauză, fără a arăta în concret motivele contradictorii din decizia recurată.

Referitor la susținerile privind aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, deoarece recurenta indică în mod formal dispozițiile art. 64 din Legea nr. 84/2014, art. 41 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 86/2006 și art. 209 alin. (1) și (2) C. civ.. Recurenta nu argumentează de ce respectivele norme materiale nu au fost corect aplicate de către instanța de apel. Totodată, prin criticile aduse nelegalității încheierii din 29.03.2021 în ceea ce privește administrarea probei cu interogatoriu, astfel cum s-a arătat anterior, recurenta urmărește evaluarea probatoriului administrat în etapele procesuale de fond în scopul demonstrării unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel. Or, administrarea probatoriului și stabilirea situației de fapt este atributul instanței devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluției cu normele de drept aplicabile.

Pentru aceste considerente, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 558/2022 din 24 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului incident.

Respinge recursul principal declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 558/2022 din 24 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 558/2022 din 24 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 octombrie 2023.