ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1910/2023

Ședința publică din data de 3 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului suma de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 189/2021 din 05 aprilie 2021, a admis apelul declarat de reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva sentinței civile nr. 1099 din 15.10.2020 pronunțată de Tribunalul Maramureș, pe care a anulat-o în tot și, rejudecând, a admis excepția prescripției, invocată de pârât și în consecință s-a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamantă.

A fost obligată reclamanta să plătească pârâtului C. suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

Prin decizia nr. 1233 din 19 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 189/2021 din 5 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pe care a casat-o, în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

A fost respins ca nefondat recursul incident declarat de recurentul-pârât C. - executor judecătoresc, împotriva aceleiași decizii.

A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul C. executor judecătoresc în cadrul BEJ C., având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 202.746,50 RON.

S-a constatat că pârâtul C. are o creanță în cuantum de 2.200 RON asupra averii A. S.A.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, invocându-se premisa greșită de la care începe analiza instanței de apel cu privire la motivele de răspundere civilă delictuală.

Reclamanta nu a susținut faptul că reprezentarea societății A. S.A. în dosarele execuționale instrumentate de BEJ C. s-ar fi realizat în deplină legalitate de către numitul D..

Potrivit recurentei, motivarea contradictorie a instanței de apel poate fi sintetizată în câteva exemple care reprezintă reale sincope în analiza hotărârii atacate.

În acest sens, s-a subliniat că distribuirile de preț realizate în cele trei dosare execuționale au fost preluate ad litteram din cuprinsul actelor depuse de pârât, fară ca instanța de apel să motiveze prin indicarea corectă a persoanei căreia i-au fost remise sumele în cadrul celor trei dosare execuționale.

Totodată, recurenta a contestat argumentele instanței de apel referitoare la punerea în balanță a două înscrisuri și acordarea unei valori juridice superioare înscrisului depus în cadrul unuia dintre dosarele execuționale.

În egală măsură, nici argumentul instanței de apel în sensul că, prin comunicările efectuate în cursul procedurii de executare silită, pârâtul ar fi dat dovadă de transparență nu poate fi primit, conform recurentei, întrucât nu este în acord cu dispozițiile legale. Astfel, creditorului urmăritor A. S.A. trebuiau comunicate încheierile sau procesele-verbale pe care executorul judecătoresc le întocmește, potrivit art. 657 și art. 679 C. proc. civ.. Or, simplele adrese transmise administratorului judiciar și cărora instanța de apel le acordă o importanța deosebită nu reprezintă actele de executare care pot face obiectul unei eventuale contestații potrivit art. 712 C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut că există o aparență solidă privind existența dreptului numitului D. de reprezentare a societății în desfășurarea activității curente, motivând cu adresele nr. x/14.04.2014 și y/07.07.2014, depuse de D. în dosarele de executare silită.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, în cauză, au fost ignorate dezlegările date de instanța de recurs în cuprinsul deciziei de casare în care se arată că, "chiar dacă se păstra dreptul de administrare, societatea rămânea reprezentată de administratorul judiciar".

De asemenea, instanța de recurs a clarificat chestiunea referitoare la reprezentarea societății, în sensul că "debitoarei A. S.A. nu i s-au comunicat în mod real și efectiv actele de executare și înscrisurile în baza cărora să poată fi cuantificat prejudiciul și identificat autorul".

Conform recurentei, nu doar aspectele referitoare la admisibilitatea acțiunii au fost validate, au devenit definitive și nu mai pot fi reluate în discuție fără încălcarea autorității de lucru judecat, ci și cele privind reprezentarea debitoarei A. S.A. în fața organului de executare silită, precum și comunicarea actelor de executare.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a precizat că niciuna dintre hotărârile AGA nu au viza administratorului judiciar, iar executorul judecătoresc nu a efectuat o minimă verificare privind destinația sumelor invocate de D., altfel ar fi constatat că solicitările de sume nu vizează plata unor obligații curente ale debitoarei rezultate din continuarea activității, conform prevederilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, ci se referă la restituirea unor împrumuturi personale ale acestuia precum și alte împrumuturi, operațiuni care pot fi efectuate numai cu viza administratorului judiciar sau cu aprobarea creditorilor.

În aceste condiții, recurenta susține că motivarea instanței de apel referitoare la activitățile curente care se pot desfășura în perioada de observație se îndepărtează de la esența chestiunii litigioase constând în culpa pârâtului în desfășurarea activității sale și exercitarea cu rea-credință și gravă neglijență a activităților profesionale. Astfel, premisa legată de reprezentare sau citare, căreia instanța de apel îi acordă alte valențe decât cele care rezultă din prevederile legale și starea de fapt prezentată și dovedită cu înscrisurile de la dosarul cauzei, generează un silogism viciat, ale cărui concluzii nu corespund realității și nu răspund efectiv cauzei deduse judecății.

S-a mai arătat că, în mod eronat, instanța de apel motivează soluția dată prin aceea că, pe de-o parte, debitoarea A. S.A. era legal reprezentată de președintele consiliului de administrație, D. la momentul distribuirilor iar, pe de alta parte, că acesta a luat la cunoștință despre procesele-verbale sau încheierile de distribuire, astfel încât s-a considerat că, în mod legal, actele de executare au fost comunicate creditorului urmăritor A. S.A..

Contrar celor reținute de către instanța de apel, primele remiteri de sume în numerar către numitul D. s-au efectuat în anul 2013, iar adresa pe care instanța de apel își fundamentează soluția este din iulie 2014.

În continuare, s-a arătat că și argumentele referitoare la pretinsa bună-credință și totală transparență a executorului judecătoresc în derularea procedurii de executare silită în cele trei dosare execuționale, sunt contrazise de actele de la dosarul cauzei, din care rezultă că pârâtul, prin toate mijloacele, a încercat să ascundă administratorului judiciar orice informație referitoare la sumele încasate și distribuite în cadrul acestor dosare.

În ceea ce privește incidența art. 569 din vechiul C. proc. civ., instanța de apel arată recurentul, în mod eronat a reținut că nu sunt incidente dispozițiile referitoare la distribuirea și eliberarea sumelor, întrucât nu vizează ipoteza unei valorificări de bunuri grevate, deși elementul esențial, cu caracter general și obligatoriu în lumina acestui text de lege îl reprezintă citarea părților care și-au depus titlurile.

De asemenea, recurenta susține că și înlăturarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 121 și art. 123 din Legea nr. 85/2006 este nefundamentată și restrânge arbitrar esența și scopul procedurii insolvenței.

Prin urmare, intrepretarea dată de către instanța de apel elementelor punctuale din cadrul dosarului este, conform recurentei, nu doar eronată, ci și lipsită de orice argument și infirmată de actele existente la dosarul cauzei.

Instanța de apel avea obligația de a constata nelegalitatea procedurii de citare și comunicare, aceasta nefiind realizată de organul de executare silită cu respectarea prevederilor legale.

În final, cu privire la perimare, s-a arătat că aceasta operează, potrivit art. 697 alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care creditorul, din culpa sa, a lăsat să treacă 6 luni fără să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, ce i-a fost solicitat, în scris, de către executorul judecătoresc. În acest sens, recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind identificată nicio ipoteza de culpă a administratorului judiciar, cu riscul perimării executării silite, în condițiile în care nu s-a primit nicio solicitare scrisă din partea executorului cu privire la necesitatea efectuării unui act sau demers.

Intimatul-pârât a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a fi depuse dovezi în acest sens.

La 27 martie 2023, Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești, în calitate de intervenient pentru pârâtul C., a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității, având în vedere că argumentele invocate de recurentă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate.

La 2 aprilie 2023, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției și apărărilor formulate de intimați.

Prin încheierea din 13 iunie 2023, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La termenul din 3 octombrie 2023, completul de filtru, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepția nulității recursului, invocată de intimați, prin întâmpinare.

Analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 și art. 483 alin. (3) din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Conform dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât în măsura în care recurenta formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., deoarece recursul nu este o cale de atac devolutivă, iar autorul acestuia trebuie să invoce motivele de casare în tiparele prestabilite de lege.

Se constată că recurenta-reclamantă a indicat în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., fără a arăta în mod concret criticile de nelegalitate ale deciziei recurate.

Întreaga construcție a recursului vizează o reluare a chestiunilor de fapt, referitoare la fondul litigiului privind neîndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a executorului judecătoresc, cererea de recurs nefiind însă structurată din punct de vedere juridic, astfel încât să se poată reține, chiar și din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat în ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Recurenta, în cadrul criticilor aferente acestui motiv de casare, invocă faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, făcând trimitere la premisa greșită a analizei instanței de apel cu privire la motivele răspunderii civile delictuale. Astfel, recurenta invocă existența unei motivării contradictorii a instanței de apel cu privire la distribuirile de preț realizate în cele trei dosare execuționale, apărări care au fost preluate ad litteram din cuprinsul actelor depuse de pârât. Se aduc critici și cu privire la punerea în balanță a două înscrisuri și acordarea unei valori juridice superioare unui înscris depus de D., susținându-se că adresele transmise administratorului judiciar reprezintă un argument superficial reținut în motivarea soluției pronunțate.

Or, aceste chestiuni sunt incompatibile cu calea de atac a recursului, care trebuie să se rezume exclusiv la critici de nelegalitate. Repunerea în discuție a situației de fapt, verificarea utilității probelor și reinterpretarea probelor acestora în calea extraordinară de atac a recursului sunt excluse analizei, întrucât în această etapă procesuală nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății în recurs fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, respectiv analiza conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, toate mențiunile referitoare la aspectele de fond ale cauzei prezentate în memoriul de recurs se impun a fi înlăturate din analiza instanței de recurs ca urmare a aplicării prevederilor art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

În egală măsură, se constată că recurenta nu dezvoltă criticile de nelegalitate ale deciziei recurate, prin indicarea exactă a motivelor contradictorii ori străine de natura cauzei pentru a fi incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci doar reproșează instanței de apel că a preluat concluziile pârâtului, solicitând, în realitate, evaluarea probatoriului. Or, aceste aspecte vizează interpretarea și evaluarea probatoriului, astfel încât, se constată că recurenta nu formulează critici în legătură cu modul în care s-a soluționat fondul cauzei sau interpretat îndrumările deciziei de casare ori s-au aplicat reguli de drept substanțial ori înțelesul normei care reglementează acest motiv de casare.

Înalta Curte reamintește că stabilirea situației de fapt și verificarea modului de interpretare a probelor situează analiza criticilor recurentei în sfera controlului de netemeinicie și nu în aceea a controlului de nelegalitate reglementat expres și limitativ prin dispozițiile art. 488 C. proc. civ., cu consecința că examinarea deciziei, din această perspectivă, este exclusă în calea de atac a recursului.

Astfel, în cauză se reține că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este invocat formal, întrucât recurenta nu a indicat critici concrete din care să rezulte cu claritate ipotezele reglementate de textul de lege invocat.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea autorității de lucru judecat, cu privire la dezlegările date de instanța de recurs în cuprinsul deciziei de casare, referitoare la clarificarea chestiunii referitoare la reprezentarea debitoarei A. S.A. în fața organului de executare silită, precum și cele referitoare la comunicarea actelor de executare.

Verificând decizia recurată, se constată că instanța de apel a analizat contextul general în care s-a realizat eliberarea sumelor către administratorul statutar, reținând incidența prevederilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 potrivit cărora debitorul va putea să continue desfășurarea activităților curente și va putea efectua plăți către creditorii cunoscuți sub supravegherea administratorului judiciar, precum și a prevederilor art. 3 pct. 14 din același act normativ. În condițiile în care debitoarei nu i s-a ridicat dreptul de administrare, instanța de apel a reținut că aceasta, care avea calitatea de creditor în cadrul dosarelor execuționale, a fost în mod legal reprezentată în continuare prin organele de conducere statutare.

Prin urmare, rezultă că analiza instanței de control judiciar devolutiv ex lege a privit toate reperele de legalitate indicate în calea de atac, nefiind cazul unei încălcări a autorității de lucru judecat, cu privire la dezlegările date de instanța de recurs în cuprinsul deciziei de casare.

Astfel, prin decizia recurată s-a procedat la verificarea sentinței în limitele criticilor formulate de apelantă, cu privire atât la relevanța probatorie a înscrisurilor ce dovedesc reprezentarea debitoarei A. S.A. în fața organului de executare silită, precum și comunicarea actelor de executare, respectiv a măsurii în care situația de fapt stabilită prin hotărârea criticată corespunde probelor administrate, fiind de observat și că reclamanta nu a demonstrat în ce constă încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei de casare, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

De altfel, toate aceste critici reprezintă trimiteri la elemente de fapt, care au fost deja analizate de instanța de apel, prin prisma probatoriului administrat. În calea extraordinară de atac a recursului, astfel cum s-a menționat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel. Totodată, Înalta Curte constată că motivele de recurs nu au în vedere argumentele folosite de instanța de apel în fundamentarea soluției pronunțate.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 408 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întreaga argumentație prezentată de către recurenta-reclamantă vizează modalitatea în care instanța de apel a interpretat probațiunea constând în înscrisurile depuse de către părți la dosarul cauzei, nefiind menționate dispoziții de drept material care să fi fost greșit interpretate sau aplicate.

Astfel, criticile invocate de recurent se referă la modalitatea în care instanța de apel a analizat și interpretat hotărârile AGA depuse de către președintele consiliului de administrație, modalitatea de interpretare a înscrisurilor relevante cu privire la conturarea bunei-credințe a pârâtului în ceea ce privește concludența pe care instanța de apel a atribuit-o adreselor comunicate de către administratorul judiciar instanțelor judecătorești având ca obiect informarea cu privire la menținerea dreptului de administrare al organelor statutare a societății debitoare.

Or, aceste aspecte nu pot fi reanalizate și valorificate de instanța de recurs printr-o interpretare conform susținerilor recurentei, întrucât calea extraordinară de atac a recursului presupune analiza legalității hotărârii judecătorești, în această fază procesuală nefiind posibilă o nouă analiză și interpretare a probelor administrate.

Totodată, recurenta a invocat și dispozițiile art. 121 și art. 123 din Legea nr. 85/2006, însă această critică reprezintă doar trimiteri la situația de fapt reținută în legătură cu nelegalitatea procedurii de distribuire a sumelor realizate în urma lichidării, care, prin prisma probatoriului administrat, au fost deja analizate de instanța de apel, fiind aspecte de netemeinicie care nu pot face obiectului controlului de legalitate.

Înalta Curte reamintește că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de analiză în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a stabili oportunitatea administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar controlul instanței de recurs în sensul reinterpretării probelor administrare, prin reevaluarea situației de fapt, așa cum, în realitate, urmărește recurenta, este exclus în considerarea specificului acestei căi de atac.

În consecință, criticile referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material vizează în realitate temeinicia deciziei recurate, acest motiv de casare fiind invocat strict formal.

În alți termeni, întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și relatarea situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul.

Referitor la cererea intimatul-pârât C., executor judecătoresc în cadrul B.E.J. C. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul-pârât nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatului-pârât privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei civile nr. 593/2022 din 7 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimatul-pârât C., executor judecătoresc în cadrul B.E.J. C. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 octombrie 2023.