ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1408/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă în data de 11.01.2022, reclamanta A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B. pentru a fi obligat la plata către reclamantă a sumei de 42.000 euro, echivalent în RON la data plății și actualizată cu dobânda legală de la data separării în fapt (aprilie 2019) și până la plata efectivă a sumei, ca urmare a constatării existenței unui drept de creanță în favoarea acesteia, decurgând din contribuția pa care a avut-o la îmbunătățirile aduse imobilului situat administrativ în Orașul Borșa, str. x, jud. Maramureș, proprietatea pârâtului, cu cheltuieli de judecată. În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1345 C. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 855 din 16 noiembrie 2023 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr. x/2022 s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei. S-au respins excepțiile lipsei calității procesuale active, a lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii, invocate de către pârât; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a fost obligat pârâtul să achite acesteia suma de 21.500 Euro, în echivalent RON la data plății conform cursului valutar al BNR, reprezentând contravaloarea îmbogățirii sale din contribuția reclamantei precum și la plata dobânzii legale aferente începând cu data de 17.04.2019 și până la data plății. A fost obligat pârâtul să achite reclamantei și suma de 11.997 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate parțial.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 269/A/2024 din 2 octombrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 855 din 16.11.2023 a Tribunalului Maramureș, pe care a schimbat-o în tot, în sensul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii invocată de pârât și respingerii acesteia ca inadmisibile. A respins apelul declarat de reclamanta împotriva aceleiași sentințe, pe care a obligat-o la plata către pârât a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fața primei instanțe.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile anterior menționate a formulat recurs recurenta-reclamantă A. ce a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate: - Prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 22 alin. (2), (4) și (6) din același act normativ în sensul că, aceasta a modificat obiectul cererii de chemare în judecată, trecând peste voința recurentei-reclamante. Astfel, analizând atât cererea de chemare în judecată, cât și susținerile din cursul procesului civil, ceea ce recurenta solicită este practic contravaloarea îmbunătățirilor realizate la imobilul pârâtului din veniturile proprii ale acesteia, constând în chiria încasată ca urmare a închirierii bunului imobil propriu, respectiv donațiile primite de la părinții săi, ceea ce și reține curtea de apel la pag. 9 a hotărârii sale: "Reclamanta a pretins prin cererea de chemare în judecată și prin răspunsurile la apărările pârâtului că îmbunătățirile realizate la imobilul pârâtului s-au realizat din veniturile proprii ale acesteia." Făcând însă totală abstracție de cele reținute anterior, instanța de apel motivează admiterea excepției inadmisibilității prin aceea că suma pretinsă ca reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse la imobilul proprietatea intimatului nu este formată exclusiv din veniturile proprii ale acesteia. Astfel, ceea ce s-a solicitat în concret prin cererea de chemare în judecată, respectiv contravaloarea sumelor de bani reprezentând veniturile proprii ale recurentei învestite în imobilul proprietatea intimatului, rezultă și din cele menționate la termenul de judecată din 18 septembrie 2024 prin care reclamanta, prin avocat a susținut că aceasta a avut o contribuție mult mai mare decât intimatul-pârât la îmbunătățirile realizate la imobilul proprietatea personală a acestuia, drept urmare, apreciază că orice neclaritate cu privire la ceea ce se solicită prin cererea de chemare în judecată a fost lămurită. Raportat la litigiul de față, consideră că se impune analizarea situației financiare a părților per ansamblu, acesta fiind și motivul pentru care s-au făcut referiri la veniturile globale ale părților. Astfel, coroborând informațiile privind veniturile părților rezultate în urma analizării probatoriului, cu recunoașterea vizând lucrările realizate asupra imobilului și proveniența sumelor de bani cu care au fost achitate, rezultă fără echivoc care a fost destinația veniturilor proprii ale recurentei. De asemenea, arată că nici neconcordanța rezultată între sumele solicitate și cele rezultate a fi investite în imobilul proprietatea intimatului de către recurentă nu pot duce la concluzia că suma pretinsă prin acțiune nu reprezintă doar contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului pârâtului realizate exclusiv din veniturile proprii ale acesteia. Faptul că veniturile proprii investite efectiv în imobilul proprietatea intimatului rezultate în urma administrării probatoriului nu coincid ca și cuantum cu suma de bani solicitată inițial este cel mult un aspect care va fi valorificat în momentul analizării temeiniciei pretențiilor formulate sub aspectul cuantumului. Un alt aspect deosebit de important este acela că veniturile intimatului rezultate din adeverințele emise de ANAF sunt următoarele: în anul 2014 a avut un venit de aproximativ 600 RON/lună, în anii 2015-2016 de aproximativ 1.000 RON/lună, în anii 2017 și 2018 de aproximativ 1.500 RON/lună, iar în anul 2019 de aproximativ 2.400 RON/lună. Or, între 2015 și 2018, intimatul a urmat cursurile Universității Aurel Vlaicu din Arad, aspect care nu a fost contrazis și care a dus la existența unor costuri importante constând în drumurile până la Arad în timpul sesiunilor și materialele pentru a învăța. Or, este de domeniul evidenței faptul că din salariile sale acesta nu avea capacitatea de a-și achita costurile cu facultatea și de a și investi în imobilul proprietatea sa. În continuarea raționamentului eronat, instanța de apel reține la pag. 9 din cuprinsul deciziei recurate faptul că recurenta nu a pretins și nici nu a solicitat administrarea probațiunii în sensul stabilirii existenței unor sume de bani reprezentând venituri proprii, respectiv faptul că aceste sume au fost investite în imobilul proprietatea intimatului. Contrar acestor afirmații, la dosarul cauzei au fost depuse atât extrase de cont din care rezultă faptul că recurenta încasa venituri ca urmare a închirierii bunului imobil propriu, dar a și fost administrată proba cu audierea martorei C. din care rezultă faptul că recurenta încasa venituri din chirie care erau investite în casă. Mai mult, în cuprinsul interogatoriului administrat, una dintre întrebările formulate a vizat sumele de bani primite de la părinții recurentei și investite în casă, respectiv munca efectiv prestată de către tatăl acesteia pentru realizarea finisajelor, în timp ce martora C. a confirmat aceleași aspecte. Mai mult decât atât, chiar dacă investiția recurentei în imobilul proprietatea intimatului este compusă din mai multe categorii de venituri, acest aspect nu poate reprezenta un motiv pentru a limita dreptul acesteia de a solicita contravaloarea veniturilor proprii investite. Chiar instanța de apel reține la pag. 10 faptul că " o parte din investițiile realizate asupra imobilului s-au făcut din venituri calificate de lege drept bunuri comune. ", rezultând, per a contrario, faptul că o parte a contribuției a fost reprezentată de bunuri proprii. Totodată, instanța de apel reține la pag. 10 din decizia nr. 269/2024 faptul că recurenta a solicitat: "stabilirea dreptului său de creanță pe baza contribuției pe care a avut-o la realizarea investițiilor aduse imobilului, pretinsă ca fiind superioară celei a pârâtului, operațiune care este însă specifică acțiunii de sistare a comunității de bunuri a soților." Nici utilizarea termenului de " contribuție " și nici susținerile conform cărora contribuția recurentei a fost superioară față de cea a pârâtului, nu implică automat stabilirea unor cote de contribuții aferente acțiunii de partaj. Concluzionând, instanța de judecată trebuia să judece raportat la ceea ce se solicită în concret de către reclamant, urmând a analiza solicitarea prin prisma celor susținute în cuprinsul cererii de chemare în judecată, însă, contrar acestei obligații, instanța a modificat nejustificat solicitarea recurentei reclamante, legându-se de aspectele prezentate în detalierea stării de fapt. - În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că în mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 356 C. civ., întrucât în cauză pretențiile deduse judecății derivă din bunuri proprii și nu bunuri comune pentru a fi aplicabil acest text de lege, deoarece instanța a fost învestită cu privire la contravaloarea veniturilor proprii ale recurentei-reclamante, sume care au fost investite în imobilul propriu al intimatului. Instanța de apel menționează în cuprinsul deciziei civile recurate la pag 11 următoarele: "contravaloarea lucrărilor realizate intră în masa bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei sub forma unui drept de creanță, conform dispozițiilor art. 577, art. 584 și art. 339 C. civ.. " Din analiza dispozițiilor art. 577 C. civ., se poate observa faptul că lucrările realizate revin proprietarului imobilului, nefiind vorba despre un bun comun în sensul dispozițiilor art. 339 C. civ., ci despre veritabile bunuri proprii. Mai mult, așa cum a rezultat din situația de fapt, intimatul este cel care a realizat lucrările în mod nemijlocit, el fiind și proprietarul imobilului, iar contribuția recurentei a fost în finanțarea unei părți din lucrări, prin acoperirea cheltuielilor unor materiale de construcție, prin acoperirea cheltuielilor cu plata muncitorilor etc. Continuând același raționament, sunt aplicate eronat inclusiv prevederile art. 584 C. civ., acestea reglementând situația realizării unor lucrări asupra imobilului altuia. Or, păstrând aceeași idee ca cea enunțată mai sus, contribuția recurentei a constat în finanțarea unei părți din lucrări, prin acoperirea cheltuielilor unor materiale de construcție, prin acoperirea cheltuielilor cu plata muncitorilor etc. Analizând per ansamblu hotărârea pronunțată de instanța de fond, se deduce faptul că motivul pentru care apreciază că se impunea realizarea operațiunii de partaj este dat de imposibilitatea stabilirii întinderii obligației de restituire, aspect statuat la pag. 11 din cuprinsul deciziei recurate, astfel: "însă, pentru stabilirea întinderii obligației de restituire a pârâtului, este necesar ca părțile să procedeze la lichidarea comunității, cu toate etapele pe care aceasta le presupune, având ca finalitate stabilirea cotei de contribuție a fiecărui soț, în funcție de care se determină întinderea obligației pârâtului. Cotele de contribuție ale soților se determină însă în urma unei evaluări globale, ținând cont de totalitatea bunurilor comune și obligațiilor comune ale soților, dobândite și, respectiv, asumate în timpul căsătoriei", aspect care în opinia recurentei, ține de probațiunea care a fost administrată în cauză. Or, în contextul în care s-a probat faptul că sumele de bani reprezentând veniturile proprii ale recurentei au fost investite în imobilul proprietatea intimatului, stabilirea cotei de contribuție poate fi stabilită distinct de stabilirea contribuției la dobândirea altor bunuri. Mai mult, în ipoteza în care pârâtul ar fi considerat necesară stabilirea contribuției la dobândirea unor bunuri comune, acesta avea posibilitatea de a formula cerere de partaj. Raportat la aceste motiv, apreciază că este nejustificat a se impune solicitarea partajului în contextul în care instanța trebuia să se limiteze la a analiza contribuția proprie a recurentei la imobilul propriu al intimatului. Raționamentul instanței de apel ar fi putut suporta mai multe discuții în contextul în care instanța ar fi fost învestită cu analiza contribuției comune a soților la realizarea îmbunătățirilor asupra imobilului și nu a contribuției proprii a recurentei. În acest sens, conform art. 340 lit. g) C. civ. sunt bunuri proprii bunurile, sumele de bani sau orice alte valori care înlocuiesc un bun propriu precum și bunul dobândit în schimbul acestora. Practic realizarea unor îmbunătățiri din surse proprii ale recurentei, care a dus la creșterea sporului de valoare a bunului propriu al intimatului, nu poate duce la concluzia că sporul de valoare este bun comun. Concluzionând, consideră că în mod eronat instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1348 C. civ., cu consecința admiterii excepției inadmisibilității acțiunii, întrucât ar fi fost necesară formularea unei acțiuni de partaj, drept urmare, solicită admiterea recursului.

Apărările formulate în cauză Intimatul -pârât B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității recursului, excepția nelegalei timbrări, precum și a inadmisibilității motivelor de recurs, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei-reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prealabil examinării recursului, Înalta Curte reține că, la termenul de dezbatere asupra căii de atac formulate, față de îndeplinirea condițiilor formale cu privire la judecata acesteia (respectare termen de formulare, achitare taxă de timbru) intimatul-reclamant a renunțat, prin apărătorul, său la susținerea excepțiilor invocate prin întâmpinare, respectiv excepția netimbrării ori a tardivității declarării recursului, astfel că nu se mai impune o examinare a acestor apărări. Analizând excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele legale prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., excepție invocată, de asemenea, prin întâmpinarea intimatului, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, observând că recurenta-reclamantă și-a sprijinit calea de atac formulată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., invocând o serie de critici susceptibile de încadrare în cazurile de recurs indicate, măsura în care acestea se dovedesc ori nu întemeiate urmând să se reflecte în soluția pe fond ce se va da căii extraordinare de atac. Deși o parte a criticilor sau argumentelor recurentei sunt formulate cu trimitere la aspectele de probațiune folosite în cauză ori a altor elemente de fond ale litigiului, recursul permite totuși execitarea unui control în legalitate asupra hotărârii instanței de apel, care a decis respingerea cererii de chemare în judecată, prin care se urmărea obligarea pârâtului la plata dreptului de creanță decurgând din contribuția adusă de reclamantă la imbunătățirile imobilului bun propriu al acestuia, ca fiind inadmisibilă. Examinarea căii de atac a recursului relevă caracterul nefondat al acesteia, potrivit următoarelor argumente: - În mod nefondat a fost criticată de recurenta-reclamantă o încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor proceduale regăsite în cuprinsul art. 9, art. 22 alin. (2), (4) și 6 C. proc. civ., invocând aceasta, în esență, o nesocotire o obiectului cauzei cu prilejul soluționării litigiului. În primul rând, trebuie precizat că atunci când a apreciat asupra caracterului inadmisibil al cererii de chemare în judecată, instanța de apel s-a raportat nu la obiectul acesteia, ci la temeiul său juridic, anume îmbogățirea fără justă cauză (art. 1345 C. civ.) și la caracterul subsidiar al acestei instituții juridice, ce decurge din prevederile art. 1348 C. civ., potrivit cărora "Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat". Acest aspect esențial al cauzei a rămas însă necontestat prin criticile recurentei. În al doilea rând, se observă că decizia asupra inadmisibilității a fost luată tocmai privind spre obiectul cauzei, constând în determinarea contravalorii îmbunătățirilor pretins realizate de reclamantă la imobilului bun propriu al pârâtului, din veniturile exclusive ale acesteia, dar observându-se totodată că instrumentele puse în susținerea acțiunii nu au fost cele specifice unui atare obiect, ci au fost combinate cu altele proprii unei acțiuni de partaj al bunurilor comune ale foștilor soți. În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut, pe baza susținerilor părților, că îmbunătățirile pretinse au fost realizate în timpul căsătoriei părților și pe durata conviețuirii acestora (2014-2019), că au fost realizate la imobilul dobândit de pârât anterior căsătoriei, că reclamanta a pretins realizarea lor din veniturile sale proprii (indicate a proveni din închirierea unei garsoniere bun propriu și din ajutorul în materiale, muncă și bani din partea părinților), dar că probele administrate chiar de reclamantă, recunoașterile acesteia din cursul procesului și susținerile sale din apel, toate au convers spre demonstarea realizării îmbunătățirilor din surse ce au regimul atât al bunurilor proprii (cele anterior enunțate), dar și al bunurilor comune (veniturile din muncă ale soților, munca lor fizică, darurile de nuntă primite de soți), că a criticat în apel modul de stabilire a contribuției soților la realizarea lucrărilor imobilului, contestând că aceasta n-ar fi egală, ci că reclamanta ar avea o contribuție superioară celei a pârâtului, susțineri și operațiuni care sunt specifice unei acțiuni de sistare a comunității de bunuri a soților. De altfel, în aceeași înțelegere greșită asupra elementelor proprii obiectului litigiului, în cuprinsul memoriului de recurs, reclamanta admite "că s-a făcut vorbire despre toate veniturile părților, însă doar pentru a se prezenta starea de fapt în ansamblul său", pentru ca mai apoi să precizeze că "opinăm în sensul că se impune analizarea situației financiare a părților per ansamblu, acesta fiind și motivul pentru care s-a făcut referire la veniturile globale ale acestora" ori să susțină, cu trimitere la veniturile intimatului rezultate din adeverințele ANAF pentru anii 2014-2019, că "este de domeniul evidenței faptul că din salariile sale acesta nu avea capacitatea de a-și achita costurile cu facultatea și de a învesti în imobilul proprietatea sa". Or, observând și conținutul criticilor din apel formulate de reclamantă, prin care a contestat în legătură cu activitatea tribunalului, greșita raportare la prezumția contribuției egale a soților, câtă vreme "din probațiunea administrată în cauză a rezultat că reclamanta a avut venituri superioare pe parcursul derulării căsătoriei" ori cele prin care a arătat "Întrucât ambele părți au recunoscut că, exceptând costurile traiului zilnic, toate sumele de bani deținute de acestea au fost investite în imobilul proprietatea personală a pârâtului, iar reclamanta a investit cel puțin suma de 28.700 euro din veniturile sale proprii, tribunalul trebuia să stabilească o cotă mai mare de contribuție a acesteia în realizarea investițiilor în litigiu", rezultă cu claritate că viziunea reclamantei a fost aceea a recunoșterii unui drept de creanță provenind din contribuția sa la îmbunătățirile aduse imobilului bun propriu al pârâtului, pe durata conviețuirii în timpul căsătoriei (din 17.04.2019 până la divorțul din 2.07.2020 acestea fiind separate în fapt), atât pe seama contribuției din venituri cu regimul bunurilor proprii, cât și pe seama contribuției din venituri cu regimul bunurilor comune, iar în considerarea celor din urmă, a solicitat chiar recunoașterea unei cote mai mari contribuție la realizarea investițiilor în litigiu. Aceasta, în condițiile în care o acțiune cu obiectul indicat de reclamantă, nu putea fi decât subordonată determinării dreptului său de creanță în limita investițiilor din surse circumscrise prevederilor art. 340 din C. civ., realizate asupra bunului propriu al pârâtului pe parcursul căsătoriei, și obligării lui la plata sumelor astfel stabilite. Or, felul în care reclamanta a condus procesul prin susținerile făcute în cuprinsul actelor procesuale și prin probatoriile administrate demonstrează confuzia din acțiunea formulată, care ar fi trebuit să aibă obiectivul sus indicat, dar prin care, în realitate, s-a tins spre obținerea unui rezultat eronat, acela al stabilirii unor cote de contribuție la dobândirea bunurilor comune într-un mod parțial, cu privire specifică la imobilul în discuție și la veniturile demonstrate în această procedură, iar nu și prin raportare la obligațiile comune ale soților ori la celelalte bunuri comune dobândite de aceștia în timpul căsătoriei (nu întâmplător, instanța de apel punctând existența acestora, confirmată prin chiar declarațiile reclamantei), astfel cum s-ar impune atunci când sunt aduse în discuție veniturile în ansamblu ale soților pe parcursul căsătoriei, evaluarea acestora și determinarea contribuțiilor lor la suportarea sarcinilor căsătoriei, a traiului comun și a investirii economiilor acestora, cum s-a solicitat de reclamantă. Este neîndoielnic faptul că cea care nesocotește obiectul procesului nu este instanța de apel, ci chiar reclamanta, care a pus în slujba acțiunii sale instrumente și operațiuni specifice unei acțiuni de partaj al bunurilor comune, dar fără să promoveze una de acest fel, după cum just a stabilit instanța de apel care a reținut, cu trimitere la dispozițiile art. 357 alin. (2) C. civ., că stabilirea cotelor de contribuție ale soților se face prin raportare la întreaga masă a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, neputându-se fixa cote de contribuție diferențiate pe bunuri individual determinate sau pe categorii de bunuri, așa după cum a tins să demonstreze și a urmărit să obțină recurenta-reclamantă prin acțiunea de față. Unicitatea universalității juridice a bunurilor comune induce și o unicitate a cotelor de contribuție a soților la constituirea acestei universalități. Având în vedere că probațiunea administrată a relevat că îmbunătățirile aduse imobilului bun propriu al pârâtului au fost realizate în timpul căsătoriei părților, din economiile acestora obținute din surse ce se circumscriu atât categoriei bunurilor comune, cât și bunurilor proprii, instanța de apel a stabilit corect, inclusiv valorificând prevederile art. 1348 C. civ., că acestea au la dispoziție calea acțiunii în lichidarea comunității de bunuri pentru a determina drepturile cuvenite lor prin evaluarea globală a veniturilor, cu determinarea cotelor de contribuție la constituirea comunității de bunuri și, de asemenea, cu posibilitatea determinării unor cote de contribuție superioare, în măsura demonstrării utilizării în timpul căsătoriei a veniturilor din surse circumscrise categoriei bunurilor proprii. În etapa recursului, intimatul-pârât a și demonstrat formularea de către reclamantă a unei atare acțiuni care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Vișeu la 8 ianuarie 2025. Or, această concluzie a instanței de apel a fost extrasă prin observarea elementelor proprii acțiunii deduse judecății, referitoare la temeiul juridic, la obiectul pretenției și la modalitatea în care a fost el susținut și demonstrat, infirmând în mod justificat soluția primei instanțe care apreciase că reclamanta nu ar dispune de un alt mijloc procesual pentru recuperarea sumelor de bani pretinse, astfel încât criticile recurentei circumscrise motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu pot fi primite. - Nici criticile de nelegalitate circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate, observându-se că pe temeiul acestora s-a invocat o greșită aplicare a legii de drept material în cauză, cu trimitere la normele legale utilizate în fundamentarea raționamentului instanței de apel, acelea care dau regimul comunității legale și care stabilesc regulile de sistare a acestuia, art. 339-357, 669, 980 C. civ., susținându-se că nu pot fi incidente într-o acțiune prin care se solicită contravaloarea veniturilor proprii ale recurentei investite în imobilul propriu al intimatului. În egală măsură, s-a invocat o greșită aplicare a prevederilor art. 577 și 584 C. civ. deoarece conform acestora, lucrările realizate asupra bunului revin proprietarului acestuia, iar teza reclamantei în susținerea acțiunii ar fi fost aceea a finanțării unei părți din lucrările de îmbunătățiri realizate asupra bunului propriu al reclamantului, prin acoperirea cheltuielilor unor materiale de construcție ori cu plata muncitorilor. Așa cum s-a reținut în cele de mai sus, în pofida pretenției indicate în petitul cererii deduse judecății, prin susținerile și probele administrate, atât reclamanta, dar și pârâtul au adus în discuție elemente specifice judecării unei acțiuni de sistare a comunității legale a bunurilor, privitoare la veniturile obținute pe parcursul căsătoriei atât din contribuții comune, dar și din contribuții proprii, au pretins evaluarea în ansamblu a acestora și, plecând de la această evaluare, determinarea cotelor lor de contribuție la realizarea îmbunătățirilor în cauză. În acești termeni a și fost înfăptuită judecata de primă instanță, care a reținut realizarea îmbunătățirilor atât din bunuri comune în sensul art. 339, 341 C. civ., cât și din bunuri proprii în sensul art. 340 lit. h), a) prezumat o contribuție comună a părților la realizarea lor și a determinat dreptul de creanță al reclamantei în proporția de 50% din valoarea îmbunătățirilor, soluție care a fost criticată pe calea apelului de către reclamantă pentru nerecunoașterea în favoarea sa a unei contribuții mai mari, în considerarea veniturilor superioare realizate pe parcursul căsătoriei, afirmând ea însăși că toate sumele de bani deținute de foștii soți, exceptând costurile traiului zilnic, au fost investite în imobilul proprietatea personală a pârâtului. Or, prin indicarea de către instanța de apel a regimului juridic adecvat care guvernează astfel de pretenții, în mod impropriu subsumate de reclamantă unei acțiuni pretins a determina contribuția sa din veniturile cu regimul bunurilor proprii la realizarea îmbunătățirilor în cauză, nu se poate considera că instanța de apel ar fi realizat o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor de drept material indicate în criticile recurentei-reclamante. Deși recurenta-reclamantă își sprijină criticile de recurs pe petitul cererii de chemare în judecată, omite să explice în orice fel motivul pentru care a circumscris acțiunii sale, cu obiectul pe care îl indică repetat și clar, elemente de judecată specifice uneia având în mod legal o cu totul altă finalitate, respectiv cea a sistării comunității de bunuri între foștii soți. Întrucât instanța de apel a apreciat asupra inadmisibilității demersului procesual inițiat și susținut în acești termeni de reclamantă, fără a adopta o dezlegare pe fondul raporturilor juridice dintre părți în legătură cu aspectele litigioase ale cauzei (realizarea pe parcursul căsătoriei de îmbunătățiri la imobilul bun proprietatea personală a pârâtului), este impropriu să se afirme că aceasta ar fi făcut, corect sau incorect, aplicare în cauză dispozițiilor art. 577 și 584 din C. civ., norme ce au fost evocate doar pentru a indica regimul juridic sub care se află îmbunătățirile disputate, iar nu pentru a tranșa conflictul de drepturi, care privește - cum se înțelege din susținerile ambelor părți - în primul rând contribuția fiecăreia la dobândirea de bunuri și susținerea sarcinilor căsătoriei. În considerarea acestor motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat. Referitor la cererea intimatului-pârât B. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul-pârât, prin avocat a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată în valoare totală de 6 400 RON compuse din onorariu avocațial în cuantum de 4 900 RON, conform facturii seria x nr. x din data de 30.12.2024 și a chitanței nr. x/20.04.2025, precum și a cheltuielilor de deplasare, conform facturii din data de 01.09.2025 și a chitanței nr. x/01.09.2025, în valoare de 1500 RON, conform înscrisurilor aflate la dosarul de recurs. În consecință, constatând că recurentei i s-a respins calea extraordinară de atac, urmează să fie admisă cererea intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale.