ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1233/2022

Ședința publică din data de 19 mai 2022

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă la 21 decembrie 2017 sub dosar nr. x/2017, reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B. a solicitat obligarea pârâtului C. la plata sumei de 202.746,50 RON, acțiunea fundamentându-se pe răspunderea civilă delictuală.

Prin sentința civilă nr. 1099 din 15 octombrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă a fost admisă excepția inadmisibilității, fiind respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva pârâtului C., executor judecătoresc în cadrul BEJ C..

Reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului suma de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel B., lichidator judiciar al debitoarei A. S.A., solicitând admiterea apelului și în principal, anularea hotărârii atacate, iar în subsidiar, schimbarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința respingerii excepției inadmisibilității acțiunii și pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea numitului C., executor judecătoresc, la restituirea în averea debitoarei A. S.A. a sumei de 202.746,50 RON.

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 189/2021 din 5 aprilie 2021 a admis apelul declarat de A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva sentinței civile nr. 1099 din 15 octombrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Maramureș pe care a anulat-o în tot și rejudecând a admis excepția prescripției invocată de pârât.

A respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B., fiind obligată reclamanta să plătească pârâtului C. suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.

Recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar B. a formulat recurs împotriva acestei decizii, cererea de recurs fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Argumentele expuse în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt următoarele:

Hotărârea instanței de apel este motivată pe argumentul, conform căruia, debutul termenului de prescripție pentru sumele pretinse de reclamantă, ar fi cel mai târziu data comunicării cu debitoarea a încheierilor/proceselor-verbale de încetare a executării în cele patru dosare execuționale, respectiv data de 13 septembrie 2013, respectiv 11 noiembrie 2014.

Această motivare a instanței de apel este nefondată și contravine prevederilor legale în materie, instanța de apel ignorând cadrul legal referitor la citarea părților.

Potrivit art. 87 pct. 5 C. proc. civ., cei supuși procedurii reorganizării judiciare și falimentului vor fi citați prin administratorul ori după caz, lichidatorul judiciar.

Din probațiunea administrată rezultă că intimatul-pârât nu a procedat conform legii atunci când a înmânat numitului D. încheierile/procesele-verbale de încetare a executării silite, acesta având obligația de a le comunica creditorului urmăritor A. S.A. prin administrator judiciar și ulterior prin lichidator judiciar.

Prin urmare, concluzia instanței de apel nu poate fi validată, deoarece a plecat de la premisa eronată că procedura de comunicare s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale.

Astfel, atât timp cât debitoarei nu i s-au comunicat în mod real și efectiv înscrisurile în baza cărora să poată fi cuantificat prejudiciul și identificat autorul, aceasta a fost în imposibilitate de a acționa în vederea recuperării acestuia.

Independent de faptul că debitoarei i-a fost ridicat sau nu dreptul de administrare, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel avea obligația de a constata nelegalitatea procedurii de citare și comunicare, aceasta nefiind realizată de organul de executare silită cu respectarea prevederilor legale.

Mai mult, organul de executare silită s-a adresat administratorului judiciar la începutul anului 2013, solicitând comunicarea contului unic de insolvență, de unde rezultă faptul că acesta avea reprezentarea clară a persoanelor care asigură reprezentarea debitorului insolvent, dar și a faptului că întregul demers de executare silită se impunea a fi adus la cunoștința administratorului judiciar.

Chiar dacă se admite că o primă citare/comunicare de acte de procedurale realizată de organul de executare silită s-ar fi realizat în necunoștință de cauză doar cu președintele Consiliului de Administrație, executorului judecătoresc i-au fost solicitate în repetate rânduri informații legate de procedura de executare silită, actele întocmite, acesta optând să procedeze în maniera nelegală în care a acționat. De altfel, procesele-verbale de încetare a executării silite nu au fost aduse nici la cunoștința debitorului executat silit, orașul Borșa, chiar dacă, potrivit legii, executorul judecătoresc avea această obligație.

În aceste condiții, aceste înscrisuri au fost întocmite pro-causa, neexistând nicio dovada de transparență sau opozabilitate decât între executorul judecătoresc și persoana fizică D..

Pârâtul nu a comunicat actele de executare, decât după introducerea cererii de chemare în judecată, urmare a dispozițiilor instanței de fond.

Față de aceste considerente, se reproșează instanței de apel că, deși reține temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv prevederile art. 1349 C. civ. raportat la Legea nr. 188/2000, în speță răspunderea civilă delictuală, nu are în vedere în stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ.

În cauza dedusă judecății, datorită manoperelor dolosive ale pârâtului, reclamanta nu a avut cunoștință despre prejudiciul produs averii debitoarei falite, cum nu a avut cunoștință nici despre cine se face vinovat de această pagubă, decât odată cu comunicarea efectuată de pârât în data de 18 martie 2016 prin adresa nr. x/18.03.2016, executorul judecătoresc a comunicat faptul că sumele urmărite în cele trei dosare execuționale au fost recuperate și distribuite potrivit mențiunilor din respectiva adresă.

După comunicarea din 18 martie 2016, recurenta a fost în măsură că constate că s-a produs un prejudiciu averii debitoarei, precum și întinderea acestuia și persoana responsabilă.

Recurenta-reclamantă invocă și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care susține că motivarea instanței de apel este contradictorie și nu respectă dispozițiile legale în materie.

Astfel, nu se ține seama de faptul că expirarea mandatului membrilor Consiliului de Administrație și a președintelui acestuia s-a produs la data de 17 februarie 2012, fiind făcută public prin înregistrarea mențiunii la Registrul Comerțului.

De asemenea, se reține că aspectul bunei-credințe a fost apreciat greșit, întrucât încălcarea obligației legale de a vira sumele de bani încasate din procedura de executare silită în contul de lichidare deschis pe numele debitoarei a avut drept efect prejudicierea creditorilor înscriși în tabelul de obligații a societății reclamante.

Se mai reproșează instanței de apel, faptul că a reținut eronat faptul că dreptul de administrare al numitului D. nu era ridicat la data efectuării plăților către acesta, însă din actele dosarului a rezultat că acestea sunt ulterioare informării organului de executare cu privire la deschiderea procedurii de insolvență.

În ceea ce privește starea de fapt și motivele pentru care a fost inițiat litigiul dedus judecății, recurenta-reclamantă reiterează aspectele de fond ale acțiunii, care nu vor fi reținute în sinteză de către instanța de recurs, în raport cu soluția pronunțată de către instanța de apel, care a vizat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Pentru toate aceste considerente, recurenta-reclamantă se consideră îndreptățită să solicitate solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

La data de 23 iulie 2021, intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal anularea recursului, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

Pârâtul C. a formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 189/2021 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, solicitând ca în condițiile în care recursul declarat de către recurenta-reclamantă ar fi considerat admisibil și întemeiat să fie avute în vedere și criticile din prezentul recurs incident și să se dispună casarea în parte a deciziei recurate, în ce privește partea referitoare la admiterea apelului declarat de recurenta-reclamantă și trimiterea cauzei în rejudecare instanței care a pronunțat decizia atacată, conform art. 497 raportat la art. 501 C. proc. civ.

Criticile aduse deciziei recurate au fost întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dezvoltarea acestora se referă la raționamentul generic al instanței de apel și valorificarea acestuia prin admiterea apelului, ceea ce a generat o greșită aplicare a prevederilor legale invocate de instanța de apel, respectiv art. 1349 C. civ. și art. 45 din Legea nr. 88/2000.

Obiectul acțiunii se referă la modul în care s-au realizat distribuirile de preț în cele două dosare execuționale, în care societatea reclamantă a avut calitatea de creditor.

Deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe răspunderea civilă delictuală, distribuirile de preț contestate sunt materializate în două procese-verbale care nefiind atacate se bucură de prezumția de legalitate.

Pentru contestarea acestor distribuiri de preț exista o cale de atac specială, respectiv contestația prevăzută de art. 570 alin. (2) C. proc. civ. și, prin urmare, acțiunea apare ca inadmisibilă, câtă vreme nu s-a exercitat calea de atac specială.

Atât timp cât reclamanta nu a atacat procesele-verbale de distribuire în condițiile art. 399-400, respectiv art. 570 alin. (2) C. proc. civ., acestea se bucură de prezumția de legalitate, astfel că, prezenta acțiune este inadmisibilă.

În calitate de administrator judiciar al societății creditoare, reclamanta avea posibilitatea contestării oricărui act de executare, inclusiv eliberarea sau distribuirea sumelor rezultate din executare, la nevoie chiar solicitând repunerea în termen.

În raport cu prezumția de legalitate și temeinicie de care se bucură actele de executare, teza pretinsei răspunderi a executorului judecătoresc se putea discuta despre răspunderea profesională sau delictuală a acestuia.

În finalul recursului, recurentul-pârât invocă și nelegalitatea deciziei recurate, în raport de nepronunțarea instanței de apel pe excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată în întâmpinarea depusă la instanța de fond, instanța reținând ca fondată excepția prescripției.

În raport cu dispozițiile art. 399-400 și 570 alin. (2) C. proc. civ., actele de executare în raport de care reclamanta se consideră prejudiciată pot fi analizate doar în cadrul procedurii contestației la executare, sens în care acțiunea vizând obligarea pârâtului la plata pretinsului prejudiciu, apare ca inadmisibilă, context în care solicită admiterea recursului.

La 9 august 2021, recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar B. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 9 decembrie 2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 3 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar B. și recursul incident declarat de recurentul-pârât C. - executor judecătoresc împotriva deciziei civile nr. 189/2021 din 5 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și a acordat termen la data de 5 mai 2022, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar B. este fondat, iar recursul incident declarat de recurentul-pârât C. - executor judecătoresc este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul recurentei-reclamante A. S.A. prin lichidator judiciar B..

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurentă în argumentarea motivului de casare evocat vizează motivarea contradictorie pe care se sprijină hotărârea atacată, prin faptul că, pe de-o parte, s-a reținut că debitoarea S.C. A. SA era legal reprezentată de președintele CA D. la momentul distribuirii sumelor privind încetarea executării și că, pe de altă parte, acesta luând cunoștință despre procesele-verbale/încheierile de distribuire, instanța de apel a considerat că în mod legal respectivele acte de executare au fost comunicate creditorului urmăritor S.C. A. SA.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susținerile și apărările părților, la probatoriul administrat, precum și la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României; cauza Gheorghe împotriva României) a subliniat rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a arătat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

Relevante sunt și considerentele avute în vedere de Curtea Constituțională în pronunțarea deciziei nr. 216/2019, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 144 alin. (2) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial cu numărul 548 din data de 3 iulie 2019, care a statuat că "una dintre garanțiile implicite ale desfășurării procedurii unui proces echitabil o reprezintă motivarea hotărârilor. Astfel, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanța de judecată, care, în mod necesar, are obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă".

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Astfel, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că decizia pronunțată în apel nu cuprinde o analiză a motivelor invocate de reclamantă în cadrul căii de atac a apelului, instanța reținând în esență argumentul, conform căruia, debutul termenului de prescripție pentru sumele pretinse de către reclamantă, ar fi data comunicării cu debitoarea a încheierilor/proceselor-verbale de încetare a executării în cele două dosare execuționale, respectiv data de 13 septembrie 2013, respectiv 11 noiembrie 2014.

Or, atât timp cât debitoarei S.C. A. SA nu i s-au comunicat în mod real și efectiv actele de executare și înscrisurile în baza cărora să poată fi cuantificat prejudiciul și identificat autorul, nu se poate reține care a fost silogismul juridic al instanței de apel în analizarea stabilirii momentului de la care începe să curgă în speță termenul de prescripție.

Așadar, deși instanța de apel admite poziția exprimată de pârât prin argumentul, potrivit căruia, dreptul de administrare al administratorului statutar D. nu era ridicat la data efectuării plăților către acesta, Curtea de Apel Cluj nu a motivat în considerentele deciziei atacate, dacă reclamanta a avut cunoștință și dacă i s-au comunicat în mod real și efectiv actele de executare și înscrisurile în baza cărora să poată cuantifica prejudiciul și identifica autorul, în vederea recuperării acestuia, în condițiile în care, chiar dacă se păstra dreptul de administrare, societatea rămânea reprezentată prin administratorul judiciar.

În acest context apare cu evidență faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind astfel încălcat dreptul recurentei la un proces echitabil.

Prin reținerea motivelor contradictorii și insuficienta motivare a hotărârii, recurentei i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la aceeași instanță de apel, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel se va preocupa să răspundă criticilor formulate de reclamantă în susținerea pretențiilor, în raport cu temeiurile de drept invocate, în condițiile în care instanța de apel nu a procedat la o analiză a dispozițiilor art. 2.528 alin. (1) C. civ., care reglementează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripției a dreptului material la acțiune al reclamantei, iar acest aspect nu poate satisface exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Recursul incident declarat de recurentul-pârât C. - executor judecătoresc.

Pârâtul C. a formulat recurs incident, solicitând ca în condițiile în care recursul declarat de către recurenta-reclamantă ar fi considerat admisibil, să se dispună casarea în parte a deciziei recurate, în ce privește partea referitoare la admiterea apelului declarat de reclamantă și trimiterea cauzei în rejudecare, conform art. 497 raportat la art. 501 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, făcând o greșită interpretare a dispozițiilor art. 1349 C. civ. și art. 45 din Legea nr. 88/2000, având în vedere că, deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe răspunderea civilă delictuală, distribuirile de preț contestate, reflectate în două procese-verbale care nefiind atacate, conform art. 570 alin. (2) C. proc. civ. se bucură de prezumția de legalitate, astfel că, prezenta acțiune este inadmisibilă.

Aceste susțineri ale recurentului privind neexercitarea căilor de atac speciale se apreciază a fi nefondate, în condițiile în care creditoarei S.C. A. S.A. nu i-au fost comunicate actele de executare în baza cărora s-au efectuat distribuirile de sume în cadrul procedurii de executare silită, context în care se reține că recurentul nu-și poate invoca propria culpă în ceea ce privește neatacarea actelor de executare silită în cadrul unei contestații la executare, dacă acesta nu a respectat obligația legală privind comunicarea către creditor a actelor de executare ce puteau face obiectul unei astfel de acțiuni.

Astfel, în susținerea acestui motiv de casare, recurentul nu dezvoltă argumente din care să rezulte, în concret, care ar fi în opinia sa modalitatea în care nomele de drept material invocate ar fi fost încălcate sau aplicate greșit de instanța de apel, pentru a da posibilitatea instanței de recurs de a examina din această perspectivă hotărârea atacată.

În finalul recursului, recurentul-pârât invocă și nelegalitatea deciziei recurate, în raport de nepronunțarea instanței de apel pe excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată în întâmpinarea depusă la instanța de fond, instanța reținând ca fondată excepția prescripției.

Această susținere este nefondată, având în vedere că la acordarea cuvântului pe fondul cererii de apel, reprezentantul intimatului-pârât C. - executor judecătoresc a declarat, la solicitarea instanței, că nu are cereri prealabile sau excepții de invocat, context în care instanța de apel a acordat cuvântul în combaterea apelului.

Așadar, pentru ca susținerile dezvoltate de recurent să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acesta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurentul-pârât C. - executor judecătoresc împotriva deciziei civile nr. 189/2021 din 5 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 189/2021 din 5 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurentul-pârât C. - executor judecătoresc împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2022.