ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1899/2023

Ședința publică din data de 3 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea în parte a acțiunii reclamantei, admiterea cererii reconvenționale, cu plata cheltuielilor de judecată.

La data de 12 octombrie 2021, pârâta a depus precizări, privind cererea reconvențională, arătând că înțelege să-și micșoreze pretențiile la suma de 223.774,16 RON. A depus situația contului existentă în contabilitatea sa privind soldul de creanță/debit cu reclamanta, a precizat că din actele sale contabile reiese că a efectuat un storno avans către reclamantă în sumă de 76.225,80 RON, prin urmare, suma pe care reclamanta solicită să o restituie nu este certă.

Prin decizia nr. 77/2023 din 9 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, s-au admis apelurile formulate de pârâta B. S.R.L. și de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 56/03.05.2022, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cu consecința schimbării sentinței, în sensul admiterii pe fond a cererii de chemare în judecată. S-a constatat desființat de drept contractul nr. x/20.04.2018.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 223.774,16 RON, suma de 50.417,11 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă acesteia până la data de 11.02.2022, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal până la data plății efective, sume ce se vor actualiza cu rata indicelui de inflație la data plății efective.

A fost admisă în parte cererea reconvențională și a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 42 453,6 RON.

S-a dispus compensarea în parte a cheltuielilor de judecată efectuate la judecata pe fond și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 4.464,5 RON taxă judiciară de timbru, iar reclamanta să plătească paratei suma de 1.000 RON onorariu expert agricol.

Au fost compensate cheltuielile de judecată în apel reprezentând taxe judiciare de timbru în sumă de 2.790 RON.

Recurenta a susținut că instanța de apel trebuia să aibă în vedere prevederile art. 1641 și art. 1644 C. civ. cu privire la dreptul de rambursare a cheltuielilor făcute cu bunul ce face obiectul restituirii și că acest drept este supus regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credință, deoarece nu există culpa pârâtei pentru neexecutarea contractului. Prin urmare, constatând desființarea de drept a contractului, recurenta susține că instanța de apel trebuia să aibă în vedere buna-credință a pârâtei și să dispună restituirea cheltuielilor integrale făcute cu conservarea bunului, achiziția animalelor și pierderea pe care societatea pârâtă a suferit-o.

Recurenta a mai învederat că instanța de apel a încălcat aceste prevederi legale, dispunând obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de achiziție a animalelor, cheltuielile necesare pentru hrană și mentenanța acestora și pierderea suferită cu ocazia vânzării animalelor în situația în care creditorul a fost pus în întârziere cu privire la ridicarea mărfii.

Conform clauzelor contractuale, recurenta a susținut că era obligată la achiziția mărfii și pregătirea acesteia pentru export, iar ridicarea și transportul mărfii nu sunt stipulate în contract ca fiind în sarcina pârâtei, prin urmare reclamanta trebuia să procedeze la ridicarea mărfii și asigurarea mijlocului de transport în condițiile în care societatea pârâtă avea toate documentele necesare pentru efectuarea exportului.

În acest sens, instanța de apel a constatat că, în lipsa unor clauze în contract care să stabilească cine suportă hrana și mentenanța ovinelor, precum și faptul că acestea trebuiau ținute o scurtă perioadă de timp până erau exportate, se justifică doar costul minim de hrană necesar care a fost stabilit de expertul agricol. Recurenta susține că acest raționament nu poate fi primit, având în vedere că tocmai apariția cauzei de forță majoră și refuzul nejustificat al reclamantei au condus la situația de fapt arătată, respectiv ca aceste animale să fie ținute o perioadă mai mare de timp. Prin urmare, s-a învederat că, în cauză, cheltuielile făcute de pârâtă sunt urmarea apariției cauzei de forță majoră, o situația în care pârâta nu are nicio culpă.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, iar prin rezoluție s-a fixat termen de judecată la 3 octombrie 2023.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 și art. 483 alin. (3) din același cod, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanța de recurs are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat în drept recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat în ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În cauză însă, acest motiv de nelegalitate este indicat formal întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu sunt dezvoltate critici privind insuficienta motivare sau motivarea contradictorie a deciziei atacate, motivele de recurs dezvoltate de recurentă fiind expuse numai din perspectiva netemeiniciei deciziei atacate, fără a fi dezvoltate critici privind nelegalitatea hotărârii în lumina dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

În alți termeni, recurenta-pârâtă nu a indicat în mod concret în ce anume constau motivele de nelegalitate care ar vicia soluția instanței de apel împotriva căreia se îndreaptă recursul, din perspectiva insuficientei motivări sau a reținerii unor considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că recurenta se limitează la a reitera argumente în legătură cu netemeinicia deciziei atacate și, nicidecum, referitoare la nelegalitatea acesteia.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat formal.

Astfel criticile recurentei privind încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de prim control judiciar a dispozițiilor art. 1641 și art. 1644 C. civ. nu pot fi analizate, întrucât sunt invocate omisso medio, fiind formulate pentru prima oară în recurs, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din același cod, conform căruia o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată omisso medio, nefiind nici cazul unei excepții de la această regulă în cauză.

Prima instanță, care a admis în parte cererea de chemare în judecată și a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată, a reținut o imposibilitate temporară de executare a obligației, sistarea exportului în Turcia fiind un eveniment de forță majoră temporar, iar cu privire la neexecutarea obligației s-a constatat că este destul de însemnată pentru reclamantă și, în această situație, se aplică regulile din materia rezoluțiunii contractului, respectiv art. 1557 alin. (2) C. civ.

În apel, criticile pârâtei au vizat tocmai aplicarea acestui text de lege, art. 1557 alin. (2) C. civ., susținându-se că prin cererea de chemare în judecată a fost avut în vedere de către reclamantă art. 1557 alin. (1) C. civ.

Instanța de apel a schimbat sentința atacată, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu consecința desființării de drept a contractului ce formează obiectul litigiului, reținând în motivare că, sistarea în mod definitiv de către Turcia a importurilor de ovine din România constituie un caz de forță majoră reglementat de art. 1557 alin. (1) C. civ., imposibilitatea de executare fiind totală și definitivă și privind o obligație contractuală importantă. Totodată, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 1679 C. civ., având în vedere că vânzarea a fost în bloc, mai multe bunuri fiind vândute pentru un preț unic și global, proprietatea se strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat, chiar dacă bunurile nu au fost individualizate.

Prin recursul formulat pârâta modifică conținutul și natura criticilor valorificate în apel și deduce instanței de casare o solicitare nouă susținând că se impune verificarea încălcării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1641 și art. 1644 C. civ., care trebuiau aplicate în cauză.

Acest motiv de recurs este inadmisibil, cu consecința imposibilității analizei acestuia, întrucât nu poate fi valorificat direct în calea extraordinară de atac, fără ca aceste temeiuri să fi fost supuse analizei instanțelor de fond, în raport cu dispozițiile imperative ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Celelalte critici ale recurentei referitoare la cheltuielile pe care le-a făcut ca urmare a apariției cauzei de forță majoră, încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu relevă greșita aplicare a normelor de drept material, nefiind dezvoltate argumente privind modul concret în care, prin decizia atacată, au fost încălcate norme de drept material.

Astfel, criticile recurentei-pârâte vizează în realitate aprecierea greșită a probelor administrate în cauză, prin raportare la identificarea persoanei care suportă riscul contractului, Înalta Curte constatând că toate aceste argumente sunt circumscrise situației de fapt, tinzându-se fie la reinterpretarea probatoriului, fie la o nouă evaluare a situației de fapt, prin stabilirea unei legături de cauzalitate între desființarea de drept a contractului și condițiile în care se poate cere restituirea prestațiilor, chestiuni asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat și care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate, nu de netemeinicie a hotărârii atacate.

În egală măsură, Înalta Curte mai constată că, deși se invocă încălcarea dispozițiilor legale privind suportarea riscului contractului, respectiv art. 1274 alin. (1) C. civ. și art. 1635 C. civ. referitoare la restituirea prestațiilor în cazul unui eveniment de forță majoră, recurenta repune în discuție situația de fapt reținută de instanța de apel și care a stat la baza aprecierii cuantumul despăgubirilor solicitate în cauză.

În acest context, Înalta Curte reamintește că instanța devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt, așa cum, în realitate, urmărește recurenta.

În consecință, criticile referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material vizează în realitate temeinicia deciziei recurate, acest motiv de casare fiind invocat strict formal.

În alți termeni, întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și relatarea situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor privind onorariul avocațial, respectiv factura seria x nr. x din 3 august 2023, în valoare de 3.000 RON, și factura seria x nr. x din 28 septembrie 2023, în sumă de 1.000 RON, precum și ordinele de plată aferente.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului și în raport cu solicitarea intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 4.000 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 77/2023 din 9 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.R.L. să achite intimatei-reclamante A. suma de 4.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 octombrie 2023.