ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1818/2023

Ședința publică din data de 27 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar, Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sau restituirea sumei de 3.120.000 USD, în echivalent în RON la cursul USD/leu stabilit de Banca Națională a României (B.N.R.) la data plății, cu titlu de daune-interese compensatorii (damnum emergens), pentru acoperirea prejudiciului cauzat de pârât prin fapta delictuală civilă și la plata beneficiului nerealizat (lucrum cessans) - dobânda legală aferentă sumei de 3.120.000 USD -, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate și până la plata integrală a sumei datorate. A solicitat, de asemenea, anularea documentelor și operațiunilor bancare privind creditarea și debitarea, fără justă cauză, a conturilor bancare deschise la A. S.A. - Sucursala București de terțe persoane fizice și juridice, produse în scopul asigurării surselor bănești însușite și utilizate de pârât pentru finanțarea S.C. C. S.A. (fost S.C. D.), fiind astfel constituit un drept de creanță, înstrăinat de pârât în schimbul unui preț de 3.120.000 USD. Totodată, a cerut obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea a fost întemeiată pe art. 109 din C. proc. civ. de la 1865 și art. 992 - 974, 998, 1.000 alin. (3) și (1).546 din C. civ. de la 1864.

Prin cererea adițională înregistrată la 23.05.2017, reclamanta a indicat ca temei de drept pentru capătul 1 din cererea introductivă art. 992 și 998 din C. civ. de la 1864, iar pentru capătul 2, art. 1.088 din același cod.

La 31.07.2017, reclamanta a precizat valoarea prejudiciului material suferit ca fiind de 82.603.543.995 ROL, contravaloarea a 8.260.354,39 RON (RON).

Prin încheierea din 15.01.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare, iar prin sentința civilă nr. 300/16.03.2020, a respins acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.A. a declarat apel, respins prin decizia civilă nr. 886A/02.06.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Reclamanta A. S.A. a promovat recurs împotriva acestei decizii.

În introducerea memoriului de recurs, autoarea căii de atac a arătat că decizia recurată este nelegală, întrucât cuprinde motive străine de natura cauzei și este pronunțată cu încălcarea obligațiilor legale ce reveneau instanței; a expus în continuare un sinopsis al mijloacelor de probă administrate și concluziile sale, derivate din acestea.

Un prim motiv de recurs expus l-a constituit încălcarea prin decizia recurată a art. 479 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Prin primul set de critici, a vizat aprecierea instanței de apel asupra probelor.

Recurenta a susținut că, dând o apreciere incorectă probelor administrate în cauză, instanța de apel a conchis eronat că faptele reclamate nu au fost dovedite, iar recurenta fie nu a suferit un prejudiciu, fie acesta nu îi poate fi imputat intimatului.

A afirmat că decizia atacată ignoră probele administrate și expune, totodată, concluzii contrare probatoriului, iar în privința raportului de expertiză, a arătat că au fost înlăturate concluziile expertizei administrate inițial și primit suplimentul la expertiză, pe care l-a calificat nerelevant.

Autoarea recursului a apreciat că instanța de apel a validat situația de fapt, fără să sesizeze că reprezenta un segment al modus operandi cu care s-a realizat delapidarea recurentei în detrimentul clienților acesteia și în beneficiul îmbogățirii fără justă cauză a intimatului.

Corelativ, autoarea demersului judiciar a reproșat instanței de apel refuzul de a lua în considerare ca probă expertiza judiciară contabilă întocmită în dosarul de urmărire penală nr. 34/D/P/2005 al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism ("D.I.I.C.O.T") - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ("P.I. C. civ..J"), omologată în dosarul penal nr. x/2010 de Curtea de Apel București, secția I Penală, prin decizia penală nr. 424/22.03.2018, cauză ce a privit delapidarea A. S.A.

A afirmat că expertiza menționată are o valoare probatorie egală cu cea administrată în cauza de față și probează în integralitate faptele reclamate, creditarea ilegală a contului bancar aparținând intimatului cu sume de bani obținute în urma operațiunilor de delapidare a A. S.A., dar și utilizarea acelor sume în interesul acestuia, între altele pentru finanțarea S.C. C. S.A. (fost S.C. D., societate la care în continuare se va face referire cu denumirea sa inițială). A susținut că, în acest mod, s-a născut dreptul de creanță față de S.C. D., pe care intimatul l-a cesionat ulterior, pentru un preț de 3.120.000 USD, încasat în numerar.

Recurenta a imputat instanței de apel dezlegarea dată prezumției puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 424/22.03.2018, arătând că lipsa identității de părți putea fi verificată doar în măsura în care ar fi invocat excepția autorității de lucru judecat.

O altă critică a vizat ignorarea de către instanța de apel a refuzului intimatului de a răspunde la interogatoriu.

Printr-un alt set de critici, autoarea recursului a reproșat curții de apel lipsa analizei acțiunii din perspectiva instituției îmbogățirii fără justă cauză.

Aceeași neregularitate a fost invocată și în legătură cu capătul al doilea de cerere, afirmându-se că cererea de atragere a răspunderii pârâtului pentru faptele mandatarului său nu a fost analizată conform art. 1.546 C. civ. de la 1864.

Printr-o critică distinctă, recurenta a criticat nevalorificarea de instanța de apel a împrejurării acceptării tacite de către pârât atât a operațiunilor bancare de creditare frauduloasă a contului său, cât și a operațiunilor subsecvente, de însușire a creditărilor ilegale și de finanțare a S.C. D.

A susținut că instanța de apel a neglijat că latura civilă din dosarul penal este identică acțiunii de față, dar și că decizia recurată se fundamentează în mod nejustificat pe înscrisuri cu relevanță probatorie redusă - ordonanțele de clasare a dosarelor penale, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale a intimatului -, lipsite de autoritate de lucru judecat și a căror evocare i-a viciat temeinicia și legalitatea.

Un motiv subsecvent de recurs a cuprins critici aduse dezlegării pe fond a apelului.

Recurenta a afirmat că instanța de apel nu a pus în discuție suplimentul de expertiză pentru omologare și că decizia recurată evocă pasaje nerelevante ale expertizei, dar nu concluziile expertului judiciar.

Printr-o altă critică, autoarea recursului a apreciat că statuarea instanței de apel potrivit căreia sumele ce au creditat contul intimatului în anii 2000-2001 provin din raporturile contractuale ale acestuia cu diverse persoane fizice și juridice este nereală și în contradicție cu raportul de expertiză. A subliniat că nici expertiza și nici alte probe administrate în cauză nu susțin concluzia instanței, la dosar neexistând ordine de plată, contracte de credit, cecuri de ridicare numerar, contracte de împrumut încheiate de intimat cu respectivele persoane fizice și juridice.

A opus acestei statuări decizia penală nr. 424/22.03.2018, a cărei putere de lucru judecat ar impune, în viziunea recurentei, să se rețină că astfel de operațiuni pe conturi fac parte din mecanismul de delapidare a A. S.A. și au avut drept scop asigurarea în mod fraudulos de sume de bani intimatului.

A arătat că, prin răspunsurile expertului la obiectivele 2, 3 și 5 se atestă că suma de 143,9 miliarde ROL, în care este inclusă și suma urmărită în cauză, provine din sursele proprii și atrase ale recurentei, că S.C. D. recunoaște finanțarea în sumă de 138,8 miliarde ROL primită de la intimat din contul deschis la A. S.A. și că prejudiciul pretins, de 82,6 miliarde ROL, nu a fost recuperat.

O altă critică a vizat concluzia curții de apel potrivit căreia raportul de expertiză nu relevă creditarea contului curent al intimatului cu sume de bani provenite din patrimoniul recurentei sau din acordare de credite.

Combătând relevanța acestui considerent, recurenta a subliniat că nu a reclamat acordarea nelegală de credite către intimat, ci creditarea frauduloasă a contului acestuia, din sursele proprii și atrase ale băncii.

Printr-un alt set de critici, recurenta a vizat refuzul valorificării expertizei judiciare contabile întocmite în dosarul de urmărire penală nr. 34/D/P/2005 al D.I.I.C.O.T. și omologată în dosarul penal nr. x/2010

În primul rând, a combătut statuarea ce a condus la refuzul instanței de apel de a valorifica raportul de expertiză, că intimatul nu a fost parte în dosarul penal, afirmând că, dimpotrivă, intimatul a avut calitatea de suspect în dosar. Ulterior, a prezentat parcursul procesual al dosarelor penale privind intimatul, arătând că, prin disjungeri succesive, faptele săvârșite de acesta au devenit obiect al dosarului nr. x/2011, iar ulterior, al dosarul de urmărire penală nr. 4169/2014.

A criticat și considerentul prin care instanța de apel îi impută că nu a dovedit că intimatul este beneficiarul sumelor delapidate din bancă, amintind că a invocat prezumția puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 424/A/22.03.2018.

Autoarea demersului judiciar a apreciat greșită și respingerea ca nedovedită a afirmației că sumele de bani încasate în contul intimatului ar proveni din delapidare și a reiterat că plățile au fost ordonate de către prepușii băncii și nu de titularii conturilor, realizându-se, așadar, fără consimțământul ori cu consimțământul viciat al acestora. A invocat în dovedire cele două expertize judiciare și decizia penală nr. 424/22.03.2018, fișele bancare de cont depuse în dosar, înscrisurile existente în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București.

Recurenta a reproșat și greșita apreciere asupra susținerii sale că acțiunea de față reprezintă continuarea acțiunii civile din procesul penal, obiect al dosarului de urmărire penală nr. 4169/2014.

Contrar celor reținute de curtea de apel, a afirmat că cele două acțiuni sunt identice cauzal, iar în respectivul dosar penal a intervenit clasarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale și, în consecință, a învestit instanța în prezentul dosar civil cu o acțiune civilă, identică cu latura civilă din penal, în concordanță cu art. 19 și 20 C. proc. pen.., art. 15 C. civ. și art. 723 C. proc. civ.

Recurenta a confirmat că suma pretinsă în cauză este inclusă în prejudiciul cauzat acesteia prin delapidare, cuantificat prin decizia penală nr. 424/22.03.2018 la 93.500.000 RON, însă acest prejudiciu nu a fost reparat de intimat.

A afirmat că intimatul a utilizat în interes propriu banii delapidați din A. S.A., contrar intereselor legitime ale băncii, faptă care intră sub incidența art. 994 din C. civ. de la 1864 dacă nu i se reține buna-credință, iar acțiunea trebuia admisă și în temeiul răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998 C. civ. 1864. A afirmat că inculpații condamnați au delapidat recurenta în beneficiul intimatului, iar acesta a utilizat suma de bani și, chiar dacă nu i s-ar putea imputa decât un fapt licit, intimatul nu poate păstra beneficiul obținut ca urmare a îmbogățirii fără justă cauză.

În susținerea cererii de obligare a intimatului la restituirea sumelor de bani, recurenta a invocat și principiul răspunderii civile delictuale solidare, instituit prin art. 1.003 din C. civ. de la 1864.

Printr-o altă critică, autoarea demersului judiciar a combătut considerentul prin care se reține că fapta ilicită săvârșită de intimat nu rezultă din ansamblul probator; a arătat că fapta ilicită constă în utilizarea de către intimat a sumelor de bani primite în cont fără justă cauză și în neîndeplinirea obligației de le a restitui. În drept, a invocat art. 992 din C. civ. 1864.

Autoarea căii de atac a susținut și că decizia recurată este nelegală, fiind lovită de nulitate absolută, ca urmare a încălcării de către instanța de apel a unor norme procedurale; a invocat încălcarea art. 237 C. proc. civ. de către curtea de apel și nesocotirea obligației de a examinare a fiecărui capăt de cerere.

În dezvoltarea aceleiași critici, recurenta a imputat instanței de apel că nu a dat eficiența legală poziției procesuale a intimatului, că a ignorat necontestarea pretențiilor sale, chiar și ulterior întocmirii expertizei judiciare contabile, și că nu a aplicat art. 358 C. proc. civ. în legătură cu proba cu interogatoriu.

Un alt motiv de recurs a vizat temeiul de drept, arătându-se că acțiunea s-a întemeiat pe art. 992 C. civ. de la 1864 privind îmbogățirea fără justă cauză, pe fondul măririi patrimoniului intimatului și pe art. 998 din același cod; a justificat formularea acțiunii în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, pe de-o parte, pe inexistența unui contract între recurentă și intimat și, pe de altă parte, pe împrejurarea că, în dosarul penal, răspunderea intimatului nu a putut fi reținută.

Autoarea căii de atac a arătat că autorii delapidării au evidențiat ca rambursate toate creditele acordate prin conturile altor persoane, din care ulterior a fost creditat contul intimatului, operațiuni în care au fost utilizate scriptural alte disponibilități ale băncii și surse atrase, astfel încât prejudiciul creat a rămas în patrimoniul recurentei. A invocat art. 370 Codul comercial, în temeiul căruia a conchis că sumele de bani depuse la bancă în conturile curente ale clienților devin proprietatea băncii, contra dreptului de creanță al acestora față de bancă.

Criticile au fost încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul nu a depus întâmpinare.

Prin notele de ședință depuse la 25.11.2022, recurenta și-a exprimat acordul ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluționat de completul de filtru și a depus o serie de înscrisuri.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ. acesta a fost comunicat părților, potrivit încheierii din 08.03.2023, fiindu-le adus la cunoștință că au dreptul de a depune punct de vedere la raport, în termen de 10 zile de la comunicare. Prin punctul său de vedere, recurenta-reclamantă a prezentat argumente în susținerea admisibilității căii de atac declarate.

Prin încheierea din 10.05.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată pentru soluționarea acestuia, astăzi, 27.09.2023.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Reclamanta și-a întemeiat recursul pe ipotezele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar criticile vizează două planuri, primul, dispozițiile instanței de apel în privința probelor, iar al doilea, soluționarea fondului apelului, respectiv analiza condițiilor plății nedatorate, ale îmbogățirii fără justă cauză și ale răspunderii civile delictuale.

Sunt admisibile, în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., criticile care vizează încălcarea de către instanța de apel a regulilor de judecată a apelului, iar acestea vor fi reîncadrate și analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia "Casarea unor hotărâri se poate cere (...) când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Din prima categorie de critici, subsumate de recurentă încălcării art. 237 și 479 C. proc. civ., Înalta Curte le va examina mai întâi pe cele ce vizează respingerea recunoașterii efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei penale nr. 424/A/22.03.2018, pronunțată în dosarul penal nr. x/2010 de Curtea de Apel București, secția I Penală (în continuare, "decizia penală nr. 424/A/22.03.2018"), lipsirea de eficiență a probelor ce au fost administrate în dosarul penal nr. x/2005 și ignorarea semnificației neprezentării pârâtului la interogatoriu.

Premergător și necesar analizei criticii ce privește valoarea probatorie a deciziei penale nr. 424/A/22.03.2018, Înalta Curte va contura cadrul procesual al cauzei.

Astfel, reclamanta A. S.A. (la care, în continuare, se va face referire și ca "A.." sau "banca") a chemat în judecată pe pârâtul B., pretinzând obligarea acestuia la repararea prejudiciului - evaluat inițial la suma de 3,12 milioane USD și ulterior precizat la suma de 8.260.354,39 RON -, dar și a dobânzii legale aferente acestei sume.

Cauza acțiunii a fost construită în jurul însușirii de către intimat a unor sume de bani care i-au creditat nejustificat contul printr-o serie de operațiuni de debitare, fără justă cauză, a conturilor bancare deschise de terțe persoane la A..

Acțiunea a fost întemeiată în drept atât pe dispozițiile reglementând instituția plății nedatorate (art. 992 din C. civ. de la 1864), cât și pe cele privind răspunderea civilă delictuală (art. 998 din C. civ. 1864); al doilea capăt de cerere, accesoriu, a fost întemeiat pe art. 1.088 C. civ. 1864.

Prima instanță a respins acțiunea, iar prin apelul formulat, apelanta-reclamantă a invocat prezumția puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 424/A/22.03.2018.

La termenul din 15.04.2021, apelanta-reclamantă a solicitat în probațiune, omologarea expertizei tehnice judiciare întocmite la judecata în primă instanță, proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, proba cu martorii deja audiați și interogatoriul pârâtului. Instanța a rămas în pronunțare cu privire la fondul apelului, iar la 13.05.2021, a repus pe rol cauza și a dispus completarea raportului de expertiză contabilă întocmit în fața primei instanțe.

Prin decizia recurată, instanța de apel a înlăturat în totalitate probele din dosarul penal nr. x/2005 și dosarul penal nr. x/2010, analizând acțiunea exclusiv prin prisma expertizei judiciare contabile administrate în cauza de față.

Reținând acest cadru, Înalta Curte va examina critica recurentei privind respingerea activării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei penale nr. 424/A/22.03.2018, care va fi înlăturată, fiind nefondată.

Contrar susținerii recurentei, decizia penală nr. 424/A/22.03.2018 nu are autoritate de lucru judecat în fața acestei instanțe civile, potrivit art. 22 din C. proc. pen. de la 1968, dat fiind că intimatul B. nu a fost condamnat în cauza penală. Simetric, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale amintite nu poate produce în cauza de față nici efectul pozitiv, care se opune doar inter partes litigantes, potrivit art. 431 C. proc. civ.

Cel de al doilea set de critici vizează reproșul pe care recurenta îl aduce cu privire la respectarea prevederilor art. 479 C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte va examina legalitatea dispozițiilor curții de apel asupra probelor, reamintind că prin recurs nu poate fi cenzurată concludența, pertinența sau aprecierea probelor de instanța de prim control judiciar, ci numai legalitatea dispozițiilor privind administrarea probelor, care poate fi invocată cu succes din perspectiva pct. 5 al alin. (1) art. 488 C. proc. civ. dacă relevanța neregularității respective în derularea procesului reclamă casarea.

Decizia atacată statuează că autoarea demersului judiciar nu a dovedit întrunirea condițiilor pentru atragerea răspunderii pârâtului, în temeiul răspunderii delictuale sau al plății nedatorate, ceea ce permite concluzia că dispozițiile instanței de apel în privința probei cu înscrisurile și hotărârea din dosarul penal și a probei cu interogatoriu au fost cauza respingerii apelului, impunând verificarea legalității acestora.

Înalta Curte constată că instanța de apel a încălcat art. 435 alin. (2) C. proc. civ., atunci când a refuzat să dea relevanță probatorie deciziei penale nr. 424/A/22.03.2018.

Dând efect principiului opozabilității hotărârii judecătorești, această prevedere conturează aptitudinea actului jurisdicțional de a fi recunoscut și respectat de orice persoană, care, deși nu a fost implicată în procedura judiciară, nu poate ignora situația juridică cristalizată în urma pronunțării hotărârii judecătorești, dacă nu demonstrează în justiție o situație contrară.

În aceste coordonate, hotărârea pronunțată în dosarul penal anterior, prin care s-a statuat asupra cauzei ilicite a operațiunilor bancare invocate de reclamantă nu poate fi în niciun caz ignorată, ci, dimpotrivă, operează cu valoarea unui fapt juridic, susceptibil de proba contrară, în condițiile legii.

Statuările precedente ale jurisdicției supreme permit concluzia că, opus susținerilor sale, intimatul nu este prejudiciat de acceptarea ca mijloc de probă a hotărârii pronunțate de instanța penală, tocmai pentru că aceasta nu i se opune cu efect obligatoriu și a avut în cauza de față posibilitatea de a administra probe pentru a face dovada contrară respectivului act jurisdicțional.

Părțile s-au plasat, de altfel, în consens asupra legăturii dintre cauza penală și cea de față, din moment ce chiar intimatul a solicitat prin întâmpinarea de la fond suspendarea judecării procesului până la soluționarea dosarului penal nr. x/2010, chiar dacă nu a mai susținut ulterior această cerere.

Prin urmare, într-un prim considerent, Înalta Curte conchide că este nelegală dezlegarea prin care instanța de apel, statuând că intimatul nu a avut calitatea de parte în dosarul penal nr. x/2010, a refuzat să recunoască calitatea de mijloc de probă a deciziei penale nr. 424/A/22.03.2018.

Și critica care susține ignorarea de către instanța de apel a împrejurării neprezentării pârâtului la interogatoriu este fondată.

Contrar aprecierilor intimatului, instanța supremă reține că art. 358 C. proc. civ. impunea curții de apel activarea prezumției probatorii determinată de refuzul intimatului de a răspunde la interogatoriu. Starea de detenție nu reprezenta un motiv temeinic pentru acest refuz, din moment ce Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal permitea prezența intimatului în fața instanței.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va casa decizia recurată, iar cauza va fi trimisă spre o nouă judecată curții de apel, care va se va pronunța asupra probelor solicitate de părți, încuviințate acestora în condiții legale, și va ordona toate probele necesare, integrând, totodată, în probatoriu, în concordanță cu art. 435 alin. (2) C. proc. civ., decizia penală nr. 424/A/22.03.2018 prin care a fost soluționat dosarul penal nr. x/2010 de către Curtea de Apel București, secția I Penală.

Al doilea segment al recursului pune în discuție soluția dată acțiunii, din perspectiva temeiurilor de drept invocate, art. 992, 1.546 și 998 din C. civ. de la 1864, deci aplicarea prevederilor de drept material la starea de fapt.

Verificarea hotărârii din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este, însă, posibilă la acest moment, întrucât controlul de legalitate impune cu necesitate ca starea de fapt să fie fixată în mod legal, situație pe care hotărârea de față nu o reflectă, în condițiile în care cercetarea probelor a fost viciată, iar stabilirea faptelor a nesocotit prevederile art. 477-479 C. proc. civ.

În raport cu casarea integrală a deciziei atacate, în rejudecare, instanța de apel va stabili situația de fapt, verificând dacă în contul intimatului au fost transferate nelegal sume care pot fi calificate drept fonduri ale A.. - scop în care va avea în vedere decizia penală nr. 424/A/22.03.2018, în limitele arătate anterior - și va investiga dacă sumele respective au fost utilizate în interes propriu de pârât sau dacă, dimpotrivă, au fost restituite A.. sau recuperate de aceasta.

Subsecvent determinării situației de fapt, temeinicia capătului principal de cerere va fi verificată prin raportare la fiecare temei de drept indicat de reclamantă; subsecvent, va fi analizat și capătul accesoriu.

Două precizări se impun în legătură cu acest aspect.

Critica recurentei privind lipsa analizei acțiunii din perspectiva art. 1.546 C. civ. 1864 este nefondată, câtă vreme această prevedere apare invocată de reclamantă doar pentru a motiva atragerea răspunderii pârâtului, ca mandant, pentru actele mandatarilor săi, împuterniciți pe cont; acestea sunt limitele în care, în rejudecare, va fi avută în vedere dispoziția legală.

Tot nefondată este și critica care reproșează instanței de prim control judiciar lipsa analizei acțiunii din perspectiva instituției îmbogățirii fără justă cauză, câtă vreme recurenta a invocat această instituție direct în recurs.

Instanța supremă reține că cele două temeiuri de drept indicate în acțiunea introductivă și în cererea adițională înregistrată la 23.05.2017, asupra cărora instanța de rejudecare va trebui să statueze sunt obligația de restituire a plății nedatorate, art. 992 - 997 C. civ. 1864, și răspunderea civilă delictuală, art. 998 și urm. din același cod.

De aceea, pentru toate considerentele prezentate în această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 - 497 C. proc. civ. va admite recursul declarat de reclamantă și va casa decizia instanței de apel, trimițând cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, împotriva deciziei civile nr. 886A/02.06.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2023.