ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 177/2023

Ședința publică din data de 6 februarie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. Galați, prin administrator special și administrator judiciar B., a chemat în judecată pârâta C., solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 29.400.027,37 de RON reprezentant prejudiciu material creat prin nerespectarea obligațiilor contractuale asumate prin contractul nr. x/27.05.2013, obligarea pârâtei la plata sumei de 23.551.701,20 de RON prejudiciu moral, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 212 din 30 august 2018, Tribunalul Galați a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Galați, prin administrator special D. și administrator judiciar B. și, în consecință, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 36.224.127 de RON, cu titlu de despăgubiri materiale. A respins capătul de cerere privind plata daunelor morale, ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta C., cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați.

În urma admiterii cererii de strămutare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, sub același număr, la data de 25 aprilie 2019.

Prin decizia civilă nr. 453 din 3 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a intimatei - reclamante, a fost admis apelul promovat de apelanta pârâtă C. împotriva sentinței civile nr. 212/30.08.2018, pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata - reclamantă societatea A. S.R.L. - prin administrator judiciar B. și societatea A. S.R.L. - prin administrator special E., și a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că a fost respinsă cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor materiale, a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 10.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

Prin aceeași hotărâre, a fost admisă cererea de majorare a onorariului formulată de dna expert F., s-a dispus majorarea onorariului de expert de la 3.000 RON la 7.860 RON, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 2430 RON, reprezentând onorariu expert majorat, a fost obligată pârâta la plata sumei de 2430 RON, reprezentând onorariu expert majorat, a fost obligată intimata - reclamantă la plata către apelanta pârâtă a sumei de 194.923,13 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel, compuse din:182.923,13 RON taxă timbru, 2000 RON onorariu expert și 10.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri și a încheierilor din 15 iulie 2020, respectiv 21 octombrie 2020, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei și încheierilor atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a invocat incidența motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (pct. 5); când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii (pct. 6), respectiv când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (pct. 8).

Sub un prim aspect, după expunerea o scurtă expunere a cadrului procesual, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea este nemotivată, întrucât, deși se reține că obligația Băncii era afectată de modalități, respectiv de condiția ca reclamanta să achite cel mai târziu până la data de 31 mai 2013, din resurse proprii, restanțele înregistrate la bancă, instanța de apel nu a indicat, în concret, care erau acele sume, care era scadența lor, din ce raporturi contractuale sau extracontractuale rezultau.

Procedând în acest fel, fără nicio analiză faptică concretă asupra actelor și pieselor dosarului, instanța de apel, nu a motivat cum a ajuns la concluzia că nu s-a îndeplinit evenimentul, deși pentru dovedirea unui fapt negativ, cum era cazul în prezenta cauză, instanța ar fi trebuit să indice, în concret, faptul pozitiv contrar, respectiv suma/sumele care erau scadente și, ipotetic, ar fi trebuit achitate de recurentă.

A susținut recurenta că indicarea în concret a sumelor și izvorului acestora trebuia să fie făcută în mod expres de către instanță, întrucât, așa cum rezultă din întreg materialul probator, societatea avea o relație contractuală complexă cu Banca, în sensul existenței mai multor contracte de credit/împrumut încheiate cu aceasta.

Exigența motivării complete și corecte a hotărârilor judecătorești, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., presupune existența unei expuneri complete a raționamentului instanței, pe baza căruia a ajuns la soluția pronunțată prin dispozitiv.

Un al doilea aspect invocat de recurentă, cu referire la incidența motivului instituit de pct. 6 al art. 488 C. civ., este cel al contradictorialității considerentelor, susținându-se că același eveniment din cadrul raportului juridic contractual nu poate primi valență atât de condiție (în sens de modalitate a obligațiilor), cât și de cauză de neexecutare a unei obligații, care să dea naștere dreptului celeilalte părți de a opune excepția de neexecutare, căci, în acest din urmă caz, vorbim de o obligație existentă, dar neexecutată de parte pentru alte motive, în vreme ce obligația afectată de condiție, câtă vreme aceasta nu s-a împlinit, nu există.

De asemenea, recurenta a invocat nemotivarea hotărârii sub aspectul neanalizării de către instanța de apel a excepției de nulitate a clauzei 10 alin. (7) din Contract, excepție invocată din perspectiva dispozițiilor art. 1249 alin. (2) C. civ.. A precizat că, dintr-o anumită perspectivă, această critică poate fi încadrată și în prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., pentru nepronunțarea de către instanță asupra unei apărări, respectiv a încălcării dispozițiilor art. 5 și art. 6 C. proc. civ.

În acest sens, se învederează faptul că, pentru prima dată cu ocazia soluționării apelului, instanța a calificat art. 10 alin. (7) din Contract ca fiind o condiție suspensivă de care depindea obligația Băncii pentru punerea la dispoziție a creditului, în condițiile în care prima instanță nu a avut în vedere o asemenea calificare a clauzei, respectiv a Contractului. Însă reclamanta invocase excepția nulității clauzei art. 10 alin. (7) din Contract, apărare pe care instanța de apel nu a analizat-o în niciun fel, în condițiile în care chiar această prevedere contractuală a primit un efect determinant în pronunțarea soluției.

În temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că soluția instanței prin care s-a concluzionat că în cauză nu este îndeplinită condiția faptei ilicite contractuale, este rezultatul greșitei interpretări a legii.

Astfel, a apreciat recurenta că interpretarea dată de prima instanță clauzelor contractuale este greșită, caracterul eronat al interpretării decurgând din greșita aplicare a prevederilor art. 1270, art. 1266 -1269 C. civ.

S-a arătat că disputa poartă asupra naturii juridice și întinderii clauzei art. 10 alin. (7) din Contract, care prevedea că:

"tragerile din CNT se vor efectua pe măsura achitării de către S.C. A. S.R.L., din surse proprii, a restanțelor înregistrate la C. (suma tragerilor din credit, nu poate fi mai mare decât valoarea restanțelor achitate din surse proprii, condiție ce se va menține până la rambursarea integrală a restanțelor înregistrate la C.), însă achitarea integrală a restanțelor la C. nu se va face mai târziu de 31.05.2013".

Condiția tragerii, a susținut recurenta, nu se putea referi la obligații din alte contracte, interpretarea instanței fiind rezultatul încălcării art. 1270 C. civ.. Părțile Contractului nu au înțeles niciun moment să condiționeze acordarea sumei asumate de către Bancă prin Contractul dedus judecății de executarea unor obligații de restituire a unor sume din alte contracte de credit.

Totodată, s-a arătat că instanța de apel a interpretat greșit Contractul, cu încălcarea art. 1268 alin. (2) C. civ., acordând un sens pe care părțile nu l-au înțeles și contrar practicii statornice dintre acestea.

Între părți exista o practică uzuală cu privire la încheierea de astfel de contracte, iar în fiecare caz, așa cum rezultă și probatoriul din fața instanței de apel, punerea la dispoziție a sumei se făcea în aceeași zi cu încheierea contractului.

Contractul a fost încheiat în sensul în care era deja statornicită practica dintre părți, în sensul punerii la dispoziție de îndată a sumelor asumate de Bancă prin acesta, în scopul asigurării capitalului de lucru curent, clauza de la art. 10 alin. (7) din Contract fiind aplicabilă doar ulterior. Altfel, nu ar mai fi existat niciun interes real pentru încheierea acestui contact, în condițiile în care în ziua contractării se împlinea scadența mai multor instrumente de plată, obligația asumată de Bancă fiind pură și simplă.

Interpretarea instanței de apel ar echivala cu o declarare a scadenței anticipate pentru toate celelalte contracte de credit și o renunțare la beneficiul termenelor până la care societatea se obligase să restituie anumite împrumuturi, deși renunțarea la drept nu se poate prezuma (art. 1268 alin. (4) și art. 13 C. civ.).

Instanța de apel a reținut în mod nelegal, respectiv cu încălcarea prevederilor legale anterior menționate, că obligația Băncii era una condițională suspensiv, respectiv că nu s-a îndeplinit condiția și, astfel, nu există o faptă ilicită, respectiv o încălcare a obligației de punere la dispoziție a împrumutului către recurentă.

Dacă s-ar constata că art. 10 alin. (7) din Contract reprezintă o condiție de care depindea obligația Băncii de a pune la dispoziția recurentei împrumutul agreat, aceasta ar reprezenta, pe de o parte o clauză nescrisă, în condițiile art. 1402 C. civ., pentru că ar reglementa o obligație imposibilă și care nu este nesigură ca realizare, și, pe de altă parte, ea ar fi lovită de nulitate, întrucât nu are un obiect determinat sau determinabil, conform art. 1225 alin. (2) C. civ.

A invocat recurenta-reclamantă și faptul că instanței de apel nu a făcut nicio referire la regula prevăzută de art. 1555 C. civ., privind ordinea executării obligațiilor, considerând, ca rezultat al greșitei interpretări și aplicări a legii, că obligația Băncii fusese contractată sub condiție.

O critică distinctă, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a fost formulată de recurenta-reclamantă în legătură cu calificarea greșită a faptului raportării abuzive a reclamantei în CIP, respectiv cu încălcarea prevederilor contractului de cont curent a reclamantei, instanța de apel considerând acest fapt ca fiind extracontractual, deci delictual, în vreme ce acțiunea reclamantei este întemeiată, în drept, pe răspunderea contractuală. Este evident că raportarea s-a produs în interiorul mecanismului contractual complex existent între părți, obligațiile de raportare din regulamentele BNR reprezentând norme supletive general obligatorii în contractele bancare.

În ceea ce privește nelegalitatea încheierilor pronunțate la 15 iulie 2020, respectiv la 21 octombrie 2020, recurenta apreciază ca fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Ambele încheieri de ședință cuprind soluții ale instanței de apel cu privire la probatoriul administrat în această etapă procesuală, iar criticile recurentei - reclamante vizează, în mod special, soluțiile de respingere a cererilor acesteia de lămurire, respectiv de refacere a raportului de expertiză.

Astfel, în raport de încheierea de la termenul din 15 iulie 2020, fără a relua obiecțiunile formulate de recurentă pentru acel termen, a apreciat recurenta că hotărârea instanței de apel este nelegală prin prisma nemotivării sale. În opinia recurentei, nu există absolut nicio argumentație în fapt și în drept din partea instanței de apel pentru care, pe de o parte, a respins cererea de anulare a raportului, iar pe de altă parte, a încuviințat doar o parte dintre obiecțiunile reclamantei, respectiv punctele asupra cărora a cerut lămurirea raportului de către expert.

Cât privește încheierea de la termenul din 21 octombrie 2020, termen la care s-au pus și concluziile asupra fondului pricinii, în apel, se arată că soluția instanței asupra chestiunii lipsei de specializare a expertului (calificată de aceasta ca o nulitate relativă a raportului), respectiv de refacere a raportului de expertiză este nelegală, fiind incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, asupra cererii de anulare a raportului de expertiză, pe care instanța a respins-o ca fiind tardiv formulată, soluția este nelegală, întrucât, în realitate, nu se putea pune problema unei nulități pe care să o soluționeze separat de cererea de refacere a raportului de expertiză, ce fusese depusă în termen.

Soluția încalcă prevederile art. 338 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența art. 488 alin, 1 pct. 5 C. proc. civ., întrucât, în realitate, motivul reclamantei nu reprezenta o veritabilă nouă cerere de anulare a raportului de expertiză, ci un argument în susținerea cererii de refacere a raportului de către un nou expert, formulată în termen, însă prorogată de către instanță.

De asemenea, a considerat recurenta că, în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. față de soluția dată cererii de refacere a raportului de expertiză, soluția fiind complet nemotivată.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă C. S.A. Sucursala Galați a invocat excepția inadmisibilității recursului, motivat de faptul parte din argumentele reclamantei au la bază susțineri și apărări care depășesc cadrul acțiunii introductive, fiind formulate în recurs, pe de o parte, cu depășirea limitelor învestirii primei instanțe, dar și cu depășirea efectului devolutiv al apelului, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil.

În subsidiar, intimata - pârâtă a solicitat instanței să respingă recursul, ca nefondat, arătând, în esență, că decizia și cele două încheieri atacate au fost motivate cu respectarea exigențelor legale și că decizia instanței de apel nu conține o motivare contradictorie.

Cu referire la art. 10 alin. (7) din Contract, intimata a arătat că aceasta nu reprezintă o clauză îndoielnică, în sensul art. 1268 C. civ., și că susținerile privind nulitatea clauzei pentru lipsa caracterului determinat/determinabil, caracterul nescris al aceleiași clauze și încălcarea/aplicarea greșită a prevederilor art. 1555 C. civ. privind ordinea executării obligațiilor, invocate pentru prima dată în recurs, sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește calificarea raportării recurentei - reclamante la Centrala Incidentelor de Plăți, intimata a precizat că instanța de apel nu a reținut, așa cum susține recurenta, că acesta ar fi un fapt delictual, ci doar că operațiunea de raportare nu a avut loc în baza contractului de credit, ci în baza contractului de cont curent, astfel cum este reglementat prin Regulamentul nr. 1/2012 emis de Banca Națională a României, contract ce nu a făcut obiectul analizei în cauză.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției invocate de partea adversă și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, arătând că obiectul și motivele recursului se nasc, sub aspectul posibilității invocării lor, doar ulterior pronunțării hotărârii din apel, iar în raport cu faptul că acțiunea a fost admisă de prima instanță de fond, cu un alt raționament decât cel expus de instanța de apel, nu a existat posibilitatea efectivă de a invoca criticile expuse în memoriul de recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2022, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimată, apreciind că aspectele invocate de intimată cu privire la o parte dintre criticile formulate de recurenta - reclamantă se impun a fi examinate cu ocazie soluționării recursului, neconstituind un fine de neprimire a căii de atac exercitate de parte.

Prin aceeași încheiere, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând, în cadrul controlului de legalitate, încheierile și decizia atacată, în raport cu criticile formulate de către recurenta - reclamantă și temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

Cu privire la recursul formulat împotriva încheierilor din 15 iulie 2020 și 21 octombrie 2020, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei-reclamante nu conturează o nelegalitate a încheierilor din perspectiva pronunțării acestora cu încălcarea dispozițiilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a nemotivării sau a întemeierii acestora pe considerente contradictorii.

Astfel, contrar susținerilor recurentei, prin încheierea din 15 iulie 2020 instanța de prim control judiciar a motivat atât soluția de respingere a cererii de anulare a raportului de expertiza întocmit în apel, formulată la primul termen de judecată ce a urmat depunerii raportului de expertiza, cât și pe aceea de admitere doar în parte a obiecțiunilor formulate reclamantă la același raport, reținând că motivele invocate în susținerea cererii de anulare a raportului de expertiză (s.n. întocmirea raportului de expertiză fără consultarea punctuală a expertului parte al intimatei-reclamante, realizarea lucrării în baza unor documente neagreate de părți sau cu ignorarea unor înscrisuri, suspiciunile privind întocmirea expertizei în colaborare directă cu expertul parte al apelantei-pârâte) nu sunt motive de natură să atragă anularea lucrării de specialitate, iar obiecțiunile respinse constituie simple nemulțumiri ale părții față de constatările expertului, exprimate prin întrebări cu referire la concluziile raportului de expertiză. Prin aceeași încheiere, a fost prorogată soluționarea cererii reclamantei privind efectuarea unei noi expertize.

Chiar dacă motivarea încheierii este succintă, esențial, din perspectiva dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. și a respectării dreptului la apărare, este faptul că aceasta relevă raționamentul judecătorului, fiind clară și lipsită de contradicții și excluzând arbitrariul.

Cât privește încheierea din 21 octombrie 2020, prin aceasta instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 338 C. proc. civ., constatând decăderea intimatei-reclamante din dreptul de a invoca nulitatea raportului de expertiză pentru lipsa competenței specializate a expertului judiciar desemnat, întrucât motivul suplimentar de nulitate nu a fost invocat odată cu obiecțiunile la raport, respectiv la primul termen de judecată ce a urmat depunerii raportului, și a respins. motivat cererea intimatei-reclamante privind efectuarea unui nou raport de expertiză, de către un nou expert, reținând că nu există motive temeinice pentru a dispune o atare măsură.

Trecând la examinarea deciziei atacate, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Între reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâta C. s-a încheiat contractul de credit nr. x/27.05.2013 ce a avut ca obiect "acordarea unui credit de nevoi temporare pe documente necertificate girate în favoarea băncii, în valoare de 684.597,54 de RON".

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a investit instanța cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 52.951.728,58 RON, compusă din 29.400.027,37 RON, reprezentând prejudiciu material creat prin nerespectarea obligațiilor contractuale asumate prin contractul sus-menționat, și suma de 23.551.701,21 RON, reprezentând prejudiciu material.

Instanța de apel a constatat că obligația de acordare a creditului, asumată de pârâtă, este afectată de o condiție suspensivă, stipulată prin art. 10.7 din contract, potrivit căruia "tragerile din CNT se vor efectua pe măsura achitării de către S.C. A. S.R.L., din surse proprii, a restantelor înregistrate la C. (suma tragerilor din credit nu poate fi mai mare decât valoarea restanțelor achitate din surse proprii, condiție ce se va menține până la rambursarea integrală a restanțelor înregistrate la C.) însă, achitarea integrală a restanțelor înregistrate la C. nu se va face mai târziu de 31.05.2013."

Pe această bază, întrucât condiția suspensivă nu s-a îndeplinit, s-a conchis că obligația de acordare a creditului în valoare de 684.597,54 RON nu s-a născut, astfel că nu sunt îndeplinite cerințele prescrise de lege pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei,

Pornind de la această precizare a cadrului procesual și a limitelor cererii de chemare în judecată, stabilite chiar de reclamantă, și prealabil examinării motivelor de recurs invocate în legătură cu decizia instanței de apel, se impune a se preciza că unele dintre criticile din conținutul recursului sunt apărări invocate omisso medio de către recurenta-reclamantă, obiecțiunea ridicată de intimata-pârâtă sub acest aspect fiind parțial fondată.

Astfel, în motivarea recursului, reclamata invocă pentru prima oară nulitatea clauzei stipulate prin art. 10.7 din contractul de credit nr. x/27.05.2013, din perspectiva art. 1249 alin. (2) C. civ., în raport cu art. 1402 C. civ. (Condiția imposibilă, ilicită sau imorală) și art. 1225 alin. (2) C. civ. (Obiectul contractului - determinat, sub sancțiunea nulității), precum și calificarea clauzei stipulate prin art. 10.7 ca fiind o clauză îndoielnică, în sensul art. 1268 C. civ., respectiv încălcarea prevederilor art. 1555 alin. (2) C. civ. (Ordinea executării obligațiilor).

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare "nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Consacrând regula inadmisibilității criticilor formulate omisso medio, legiuitorul a înțeles să acorde garanții suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalității hotărârii pronunțate în apel.

Relevante, sub aspectul analizat, sunt și prevederile art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ.:

"(2) Părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare si dovezi decât cele invocate la prima instanța sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. (...)

(3) În apel nu se pot schimba calitatea pârtilor, cauza sau obiectul cererii de chemare in judecata si nici nu se pot formula pretenții noi (...)."

Apărarea recurentei-reclamante, care a arătat că nu a avut posibilitatea efectivă de a invoca aceste apărări în apel, întrucât acțiunea pe care a formulat-o a fost admisă de prima instanță de fond, cu un alt raționament decât cel avut în vedere de instanța de apel pentru respingerea aceleiași acțiuni, nu poate fi reținută, întrucât pârâta a susținut incidența condiției suspensive prevăzute de clauza de la art. 10.7 din contractul de credit nr. x/27.05.2013 atât în fața primei instanțe, cât și prin apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 212 din 30 august 2018, pronunțată de Tribunalul Galați.

Recurenta-reclamantă nu a invocat în fața instanțelor de fond nulitatea art. 10.7 din contractul de credit nr. x/27.05.2013, nici pe calea acțiunii, nici ca excepție, ci doar a susținut, prin cererea de chemare în judecată, că prevederile contractuale de la art. 10 pct. 7 din contract nu au putut fi negociate cu Banca, ceea ce, in opinia acesteia, ar fi reprezentat un "comportament abuziv al paratei?. Or, prima instanța nu s-a pronunțat/nu a reținut aceasta apărare, privind lipsa caracterului negociat al clauzei contractuale, iar reclamanta nu a formulat apel, incident sau la considerente, în legătură cu nesoluționarea acestei chestiuni.

Aplicată cauzei de față, respectarea interdicției invocării omisso medio a unor apărări noi și a limitelor efectului devolutiv al apelului, presupune că recurenta-reclamantă nu poate valorifica pentru prima dată în recurs, prin motivarea acestei căi de atac, criticile privitoare la omisiunea constatării caracterului abuziv sau nulitatea clauzei stipulate prin art. 10.7 din contractul de credit nr. x/27.05.2013, prin raportare la dispozițiile art. 1249 alin. (2) C. civ., art. 1402 C. civ. și art. 1225 alin. (2) C. civ., ori presupusa încălcare a prevederilor art. 1555 alin. (2) C. civ. și solicitarea de calificare a clauzei stipulate prin art. 10.7 ca fiind o clauză îndoielnică, în sensul art. 1268 C. civ.

Așadar, excluzând din cadrul analizei apărările mai sus arătate, Înalta Curte va examina celelalte critici, întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii, pe de o parte, și motivarea contradictorie, pe de altă parte.

În opinia recurentei, decizia ar fi nemotivata deoarece, analizând incidența condiției suspensive menționate în art. 10.7 din contractul de credit nr. x/27.05.2013, instanța de apel nu ar fi precizat ce sume erau restante și ce sume ar fi trebuit să fie achitate de reclamantă până la data de 31.05.2013.

Însă, contrar acestor susțineri, Înalta Curte reține că o astfel de cuantificare nu era necesară, în condițiile în care nicicând în cursul procesului reclamanta nu a pretins că și-ar fi îndeplinit, parțial sau total, obligația de a achita, din surse proprii, restanțele înregistrate la C., până cel mai târziu la 31.05.2013, nu a contestat existența mai multor contracte de credit/împrumut încheiate cu pârâta și a restanțelor decurgând din acestea.

Altfel spus, reclamanta, prin poziția sa procesuală, nu a contestat neîndeplinirea condiției suspensive, apărările formulate de aceasta privind alte aspecte decât cel în discuție, ceea ce a făcut ca problema dovezii faptului pozitiv contrar (plata parțială ori totală a restanțelor) să nu se pună în cauză.

Instanța de apel a prezentat un raționament logic și concis din care rezultă motivarea instanței cu privire la incidența condiției suspensive prevăzute de art. 10.7 din contractul de credit.

Sub aspectul motivării contradictorii a hotărârii, recurenta-reclamantă a susținut că același eveniment din cadrul raportului contractual, respectiv achitarea restanțelor, nu poate avea o dublă valență: condiție, ca modalitate a obligațiilor, caz în care obligația nu există câtă vreme condiția nu se îndeplinește, cât și cauză de neexecutare a contractului, care să îndrituiască cealaltă parte să invoce excepția de neexecutare a contractului, caz în care obligația există, dar este neexecutată de parte pentru alte motive.

Examinarea considerentelor deciziei recurate nu evidențiază o atare interpretare duală, contradictorie, a art. 10.7 din contractul de credit nr. x/27.05.2013, ci, după expunerea generică a condițiilor legale pentru atragerea răspunderii civile contractuale, instanța de apel reține în mod concordant că pârâtei îi revenea obligația de acordare a unui credit în valoare de 684.597,54 RON, însă această obligație este afectată de condiția suspensivă stipulată prin art. 10.7 din contract. Reclamanta "nu poate cere executarea obligației de la debitor, deoarece nu s-a îndeplinit condiția suspensivă, ceea ce înseamnă că obligația nu s-a născut".

Prin urmare, susținerea recurentei-reclamante în sensul că obligația intimatei-pârâte, de acordare a creditului în valoare de 684.597,54 RON, ar fi fost calificată de instanță ca fiind pură și simplă, este lipsită de orice suport, criticile invocate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. neputând fi primite.

Nefondate sunt și motivele de recurs întemeiate pe dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea/aplicarea greșita a prevederile art. 1266 -1269 C. civ., în ceea ce privește interpretarea clauzelor contractuale.

Deși sunt indicate toate textele legale ce reglementează regulile de interpretare a contractului, susținerile recurentei privesc doar neaplicarea prevederilor art. 1268 C. civ., privind interpretarea clauzelor îndoielnice.

Însă, regulile de interpretare anterior menționate au incidență exclusiv în situația existenței unei clauze neclare, susceptibile de mai multe înțelesuri, chestiune pe care, așa cum s-a arătat, reclamanta nu a invocat-o în fața instanței de apel, deși prin calea de atac exercitată de către pârâtă se afirma tocmai incidenței condiției suspensive reglementate de art. 10.7 din contractul de credit.

Potrivit art. 10.7 din contractul de credit nr. x/27.05.2013," tragerile din CNT se vor efectua pe măsura achitării de către S.C. A. S.R.L., din surse proprii, a restanțelor înregistrate la C. (suma tragerilor din credit nu poate fi mai mare decât valoarea restantelor achitate din surse proprii, condiție ce se va menține până la rambursarea integrală a restanțelor înregistrate la C.) însă achitarea integrală a restanțelor înregistrate la C. nu se va face mai târziu de 31.05.2013."

Pornind de la conținutul clauzei și în lipsa invocării unei alte semnificații a acesteia, instanța de apel a apreciat că intenția pârtilor a fost clar exprimată, în sensul asumării de către pârâtă a obligației de a acorda creditul în valoare de 684.597,54 RON sub condiția suspensivă a achitării, din surse proprii, de către reclamanta A. S.R.L. a restanțelor înregistrate la Banca, până cel mai târziu la 31.05.2013, tragerile din contractul de credit putând fi efectuate pe măsura achitării restanțelor înregistrate la plata ratelor, exigibile la data încheierii contractului.

De altfel, recurenta susține aplicarea greșita a normelor de interpretare a contractului dedus judecății, dar nu arată care ar fi fost eroarea de interpretare, mărginindu-se să invoce situația altor contracte încheiate în trecut între părți și să susțină că părțile nu au intenționat să condiționeze punerea sumei împrumutate la dispoziția reclamantei, fără însă ca în fața instanțelor de fond sau cel puțin în apel să se fi prevalat de caracterul neclar al clauzei stipulate la art. 10.7 din contractul de credit și de practica statornicită între părți.

Examinarea acestor aspecte vizează temeinicia acțiunii și este incompatibilă cu controlul de legalitate ce poate fi exercitat în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

În aceste condiții, în mod legal instanța a dat eficiență regulii interpretării contractului după voința părților și principiului forței obligatorii a contractului, conform art. 1266 și 1270 C. civ.

Cât privește critica distinctă, circumscrisă tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la calificarea greșită de către instanța de apel a raportării reclamantei în Centrala Incidentelor la Plată ca fiind un fapt extracontractual, nereglementat de contractul de credit nr. x/27.05.2013, Înalta Curte reține că susținerile recurentei-reclamante au în vedere încălcarea de către pârâtă a obligațiilor decurgând din contractul de cont curent.

Or, contractul de cont curent nu a făcut obiectul analizei în cauză, aspect ce rezultă cu evidență din examinarea cererii de chemare în judecată, prin care reclamanta a investit instanța cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâtei la plata unor daune materiale și morale decurgând din nerespectarea obligațiilor contractuale asumate prin contractul de credit nr. x/27.05.2013.

Aceasta cauză a cererii de chemare în judecata rezultă atât din petitul, cât și din motivarea cererii de chemare in judecată, prevederile contractului de cont curent nefiind nici măcar amintite.

Cum operațiunea de raportare a A. S.R.L. în Centrala Incidentelor de Plați de către subscrisa C. nu a avut loc in baza contractului de credit nr. x/27.05.2013 dedus judecății, ci in baza contractului de cont curent, reglementat prin Regulamentul nr. 1/2012 emis de Banca Națională a României, instanța de apel s-a mărginit la a constata această situație și caracterul eronat al celor reținute de prima instanță prin sentința apelată, în sensul că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ar fi constat în raportarea de către pârâtă a societății reclamante în Centrala Incidentelor de Plați.

Prin urmare, pretinsa calificarea greșită de către instanța de apel a raportării reclamantei în Centrala Incidentelor la Plată ca fiind un fapt extracontractual nu există, critica recurentei-reclamante sub acest aspect fiind nefondată.

Având în vedere toate considerentele expuse și constatând că prin criticile recurentei-reclamante nu se relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă C. a cheltuielilor de judecată în sumă de 20519,71 RON, reprezentând onorariul pentru plata avocatului, conform dovezilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. împotriva încheierii din 15 iulie 2020, a încheierii din 21 octombrie 2020 și a deciziei civile nr. 453 din 3 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. la plata sumei de 20519,71 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2023.