ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1550/2023

Ședința publică din data de 21 iunie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă la 18.09.2018, reclamanta S.C. A.  S.A., prin administrator judiciar B.., a chemat în judecată pe pârâtul Cabinet de Avocat C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de asistență juridică seria x nr. x/16.06.2011 și să-l oblige să-i plătească suma de 1.459.175 RON, actualizată cu indicele de inflație, dobânda legală și cheltuielile de judecată.

Prin sentința civilă nr. 196/05.02.2021, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de asistență juridică seria x nr. x/2011 încheiat între părți și a obligat pârâtul să îi restituie reclamantei suma de 1.459.175 RON, pe care a încasat-o în temeiul respectivului contract, sumă actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legală aferentă; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentințe civile, Cabinetul de Avocat C. a declarat apel, solicitând să fie repus în termenul de declarare a căii de atac.

Prin decizia nr. 460/A/22.09.2021, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de repunere în termen, a admis excepția tardivității declarării apelului și, în consecință, a respins apelul ca tardiv.

Împotriva acestei decizii, Cabinetul de Avocat C. a declarat recurs, solicitând casarea ei.

Prin memoriul de recurs, recurentul a criticat hotărârea instanței de apel pentru nemotivare în fapt și în drept, a invocat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865 și a prezentat argumente, evocând din doctrină și din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

A susținut că motivarea hotărârii judecătorești este necesară pentru exercitarea controlului judiciar și că instanța de apel, respingând cererea de repunere în termen, nu a analizat situația de fapt și nu a prezentat motivele acestei măsuri, reținând greșit că apelul este nemotivat.

A afirmat că apelul a fost declarat în termen, că la momentul promovării lui nu a formulat motivele pentru că nu cunoștea nici conținutul dosarului, nici hotărârea pronunțată de prima instanță și că nu există nicio cauză de nulitate a apelului, care poate fi motivat și oral în fața instanței.

Recurentul a susținut că cererea de repunere în termen este admisibilă, deoarece nu a avut cunoștință de proces, fiind citat la fostul sediu, însă imobilul în care acesta era situat a fost vândut în iunie 2018, astfel că nu mai desfășura activitate în acel loc la data declanșării litigiului; a afirmat că citarea sa la fostul sediu s-a realizat cu rea-credință, reclamanta nefiind diligentă în aflarea adresei reale.

A mai arătat că sunt îndeplinite condițiile art. 186 C. proc. civ. pentru a opera repunerea în termen, întrucât a dovedit motivele justificate care l-au împiedicat să-l respecte, ce s-au produs în interiorul termenului legal de apel și că a formulat cererea de repunere în termen, îndeplinind și actul de procedură în 15 zile de la încetarea împiedicării.

Autorul căii de atac a mai susținut că schimbarea sediului cabinetului de avocat s-a făcut înainte de depunerea cererii de chemare în judecată de către reclamantă, astfel că era datoria acesteia de a verifica sediul pârâtului, întrucât, în lipsa unor raporturi contractuale între părți, după data schimbării sediului, nu avea nicio obligație de a notifica intimatei noul sediu.

În drept, recurentul a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

La 28.04.2022, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților, care au fost înștiințate că pot formula puncte de vedere la raport; nicio parte nu și-a expus punctul de vedere.

Prin încheierea din 15.02.2023, instanța de recurs, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului, l-a admis în principiu și a acordat termen în ședință publică, dispunând ca părțile să fie citate pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., susținând încălcarea, de către instanța de apel, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și nemotivarea deciziei atacate; în susținerea celui din urmă motiv a evocat prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, normă legală greșit indicată, întrucât, față de data învestirii instanței, 18.09.2018, raportat la art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., prezentei cauze i se aplică dispozițiile noului C. proc. civ., care reglementează conținutul hotărârii judecătorești în art. 425.

Instanța supremă va analiza cu prioritate criticile circumscrise ipotezei pe care o prevede art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând nerespectarea art. 425 C. proc. civ., deoarece, în măsura în care sunt găsite întemeiate, conferă hotărârii judecătorești un viciu de nelegalitate care ar impune casarea ei și ar face de prisos cercetarea celuilalt motiv de recurs.

Recurentul a invocat lipsa motivării deciziei, susținând că instanța de apel nu a prezentat argumentele pentru care a respins cererea de repunere în termenul de apel, ci a apreciat că nu au fost dovedite motive temeinice, fără a analiza situația de fapt, deși, în opinia sa, erau îndeplinite condițiile art. 186 C. proc. civ.

Înalta Curte reamintește că motivarea hotărârii judecătorești presupune un silogism juridic care trebuie să susțină dispozitivul în mod coerent, iar hotărârea cuprinde, pe lângă alte elemente, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se argumentat de ce au fost admise ori respinse cererile părților, astfel cum impune art. 425 alin. (1) C. proc. civ., fără ca, prin aceasta, să se impună instanței să răspundă detaliat fiecărei susțineri a părților; este suficient să se răspundă mai multor argumente printr-un considerent comun.

Prin urmare, între dispozitiv și considerente trebuie să existe o unitate logică, astfel că, în măsura în care considerentele nu corespund dispozitivului sau când considerentele sunt contrare acestuia, hotărârea nu este legală, deoarece nu se poate distinge raționamentul judiciar, componentă a procesului echitabil.

Contrar susținerilor recurentului, decizia atacată respectă condițiile art. 425 C. proc. civ., întrucât din considerente se distinge raționamentul instanței de prim control judiciar, care a considerat că beneficiul repunerii în termenul de apel nu se impune a fi acordat, întrucât nu au fost dovedite motivele întemeiate care ar fi putut atrage incidența măsurii reglementate de art. 186 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în susținerea cererii de repunere în termen, apelantul a arătat că nu a fost în măsură să declare calea ordinară de atac deoarece nu a primit hotărârea primei instanțe la sediul său, care a fost schimbat la începutul anului 2018, inclusiv în evidențele Baroului București, imobilul din Bd. x, nr. 63 fiind vândut în iunie 2018; a mai susținut că nu a cunoscut existența litigiului de față, despre care a aflat abia la 19.03.2021, când a depus apelul și cererea de repunere în termen.

Recurentul a reiterat aceleași argumente și în recurs.

Din decizia recurată rezultă că toate argumentele prezentate în apel, prin cererea de repunere în termen, au fost analizate de instanța de prim control judiciar, care, pe baza probelor administrate, a reținut că sediul Cabinetului de avocat C. a fost schimbat la 21.06.2019, conform informațiilor comunicate de Baroul București, iar până la această dată sediul autorului căii de atac a fost cea la care s-a făcut comunicarea tuturor actelor de procedură privind procesul, apelantul fiind legal citat, potrivit prevederilor art. 155 C. proc. civ. A mai stabilit instanța de apel că, după schimbarea sediului, apelantul nu a adus la cunoștință modificarea adresei, conform art. 172 C. proc. civ., astfel că, într-o atare situație, nu exista obligația de a face verificări, la fiecare termen, cu privire la adresa părții legal citate, iar comunicarea actelor de procedură la sediul cunoscut în proces este pe deplin valabilă.

În aceste condiții, fiind analizate exhaustiv criticile formulate de recurent în apel, motivul de recurs fundamentat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autorul căii de atac a susținut încălcarea art. 186 C. proc. civ., privind îndeplinirea condițiilor legale pentru admiterea cererii de repunere în termen.

Această normă de procedură stabilește cerințele cumulative pe care trebuie să le îndeplinească cererea de repunere în termen, și anume: nerespectarea de către parte a unui termen procedural, existența unor motive temeinic justificate, ce trebuie dovedite, împrejurarea ce a împiedicat partea să-și exercite dreptul în termen și formularea cererii de repunere în termen și îndeplinirea actului de procedură neexercitat în termenul inițial în cel mult 15 zile de la data încetării împiedicării.

Înalta Curte reține că invocarea imposibilității de declarare a apelului în termen din cauza necunoașterii sentinței primei instanțe, care a fost comunicată la fostul sediu al autorului căii de atac, în condițiile schimbării adresei după data învestirii instanței și necomunicării acestei împrejurări, nu justifică repunerea în termen, întrucât obligația aducerii la cunoștința instanței și a părții adverse a acestei schimbări revenea, potrivit art. 172 C. proc. civ., chiar apelantului; în lipsa acestei înștiințări, procedura de citare și de comunicare a fost valabil îndeplinită.

De asemenea, schimbarea în fapt a sediului recurentului la începutul anului 2018, așa cum se susține prin memoriul de recurs, fără efectuarea demersurilor legale în evidențele Baroului București, nu este opozabilă părții adverse, nici instanței, deoarece singura sursă de informare despre adresa sediilor avocaților sunt barourile la care aceștia sunt înregistrați; or, din informațiile furnizate de Baroul București, rezultă că, atât la data învestirii instanței, cât și pe parcursul desfășurării procesului, până la 21.06.2019, sediul recurentului era înregistrat la adresa din București, unde a fost legal citat. Așadar, lipsa diligențelor pentru înregistrarea noului sediu în evidențele Baroului București, o dată cu schimbarea lui, nu poate fi invocată pentru a obține beneficiul repunerii în termen.

În acord cu statuările instanței de apel, Înalta Curte constată că, din actele dosarului, rezultă că la data declanșării litigiului, 18.09.2018, sediul pârâtului era în București, Bd. x, adresă la care, pe parcursul judecății în fața primei instanțe, actele de procedură au fost comunicate.

Baroul București a comunicat, prin adresa nr. x/14.07.2021, că la 21.06.2019 recurentul și-a schimbat sediul, de la adresa anterior menționată, la cea din București.

Potrivit art. 172 C. proc. civ., "Dacă în cursul procesului una din părți și-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoștințeze instanța, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum și partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu cererea prin care se înștiințează instanța despre schimbarea locului citării. În cazul în care partea nu face această încunoștințare, procedura de citare pentru aceeași instanță este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare".

În speță, recurentul nu a respectat cerințele normei anterior evocate, căci, deși și-a schimbat sediul pe parcursul judecății la prima instanță, după ce a fost legal citat, nu a notificat această împrejurare nici instanței, nici părții adverse, astfel că toate actele de procedură efectuate după 21.06.2019 au fost comunicate în mod legal la adresa din București.

Sentința civilă nr. 196/05.02.2021 a Tribunalului Vâlcea, secția I civilă a fost comunicată pârâtului la 15.02.2021.

Potrivit dispozițiilor art. 468 alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel este de 30 de zile și curge de la comunicarea hotărârii.

Calculat conform regulilor instituite de art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., acest termen s-a împlinit la 18.03.2021, astfel că declararea căii ordinare de atac la 19.03.2021, atrage incidența sancțiunii decăderii prevăzute de art. 185 alin. (1) C. proc. civ.. ca atare, în mod legal curtea de apel a admis excepția tardivității declarării căii ordinare de atac.

Pe temeiul considerentelor reținute, Înalta Curte, constatând că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Va respinge și cererea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, observând că aceasta nu a depus dovezi care să ateste efectuarea lor, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Cabinet de Avocat C. împotriva deciziei nr. 460/A/22.09.2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2023.