ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1351/2023

Ședința publică din data de 24 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 3 aprilie 2018 pe rolul Tribunalului Sibiu, sub nr. de dosar x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și B. S.A. - Sucursala Sibiu, să se constate nulitatea absolută a clauzelor privitoare la comisionul de acordare, a clauzei privind competența de soluționare a litigiilor de către instanțele din București; să se dispună anularea acestor clauze și înlăturarea lor din contractul de credit și de garanție nr. x/2007 și obligarea pârâtelor la emiterea unui nou grafic de rambursare; să fie obligate pârâtele la restituirea comisionului de acordare, precum și a dobânzii legale penalizatoare la această sumă; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 9 octombrie 2018, Tribunalul Sibiu a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes a reclamantului, invocate de către pârâte.

Prin sentința civilă nr. 16 din 29 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamant; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse la pct. 5.1 pct. a) - comision de acordare și art. 19 (condiții generale), privind competența de soluționare a litigiilor de către instanțele din București, din contractul de credit și de garanție nr. x/29.10.2007; au fost obligate pârâtele la restituirea comisionului de acordarea în cuantum de 71.064 euro și emiterea unui nou grafic de rambursare, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei reprezentând comision de acordare, calculată de la data încasării sumei și până la plata efectivă; au fost obligate pârâtele la plata sumei de 3.500 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 483 din 5 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta B. S.A. împotriva încheierii din 9 octombrie 2018 și a sentinței civile nr. 16 din 29 ianuarie 2019, pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018; a fost obligată apelanta la plata sumei de 4.500 RON, cheltuieli de judecată în apel către intimat.

In termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtele B. S.A. și B. S.A. - Sucursala Sibiu au declarat recurs.

Prin decizia nr. 1315 din 26 mai 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurentele-pârâte B. S.A. și B. S.A. -Sucursala Sibiu împotriva deciziei nr. 483 din 5 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă; a fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, pentru verificarea calității de consumator al intimatului reclamant, în principal, și pentru examinarea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește analizarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de acordare.

In rejudecare, prin decizia nr. 49/2022 din 10 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta B. S.A. împotriva încheierii din 9 octombrie 2018, pe care a schimbat-o în parte, și împotriva sentinței nr. 16/2019 pronunțate de Tribunalul Sibiu în dosar nr. x/2018, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că: a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A. invocată de pârâtă, a menținut în rest dispozițiile încheierii apelate și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și B. S.A. - Sucursala Sibiu, ca fiind formulată de o persoană care nu are calitate procesuală activă.

A obligat reclamantul la plata sumei de 4156,11 RON cheltuieli de judecată către pârâta B. S.A..

A obligat intimatul A. la plata sumei de 20.402,35 RON cheltuieli de judecată în apel și recurs către apelantă.

A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 49/2022 din 10 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Recurentul-reclamant A. a invocat incidența motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, rejudecând, să se dispună respingerea apelului formulat împotriva încheierii din 9 octombrie 2018, precum și împotriva sentinței nr. 16/2019, pronunțate de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2018.

Sub un prim aspect, în argumentarea recursului, se susține în esență, aplicarea greșită a prevederilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 - în ceea ce privește verificarea condițiilor pentru stabilirea calității de consumator a recurentului-reclamant față de dispozițiile contractuale ce fac obiectul Contractului de credit nr. x/29.10.2007, coroborat cu Contractul de novație prin schimbare de debitor nr. 1/18.10.2010.

Se arată că potrivit deciziei nr. 1315 din 26 mai 2021 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, în rejudecarea apelului, Curtea de Apel Alba Iulia avea obligația de a verifica calitatea de consumator a părții împrumutate (a debitorului), identificând și analizând scopul pentru care a fost acordat creditul și modalitatea în care au fost utilizate sumele împrumutate.

In acest sens, curtea a reținut faptul că la 29 octombrie 2007, între B. S.A. și C. (soția recurentului de la acel moment) s-a încheiat Contractul de credit și garanție nr. 5903/29.10.2007, fiind vorba de un contract pentru nevoi personale nenominalizate, în valoare de 282.000 Euro. Precizează că la momentul încheierii contractului (29.10.2007), recurentul-reclamant avea doar calitatea de garant al acestui împrumut.

La 18 octombrie 2010, între părțile contractului de credit menționat, a intervenit Contractul de novație pentru schimbare de debitor nr. 1/18.10.2010. In urma semnării acestui act, recurentul a preluat toate drepturile și obligațiile împrumutatului inițial, respectiv ale lui C., statuându-se la art. 10 din actul de novație - "Contractul astfel cum a fost modificat rămâne în vigoare și produce efecte depline".

In opinia recurentului, în mod eronat, Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că acesta a acționat în scopuri comerciale - în calitate de titular al contractului de credit nr. x/29.10.2007, nefiind probată calitatea de consumator a reclamantului la data semnării contractului de credit, respectiv la data asumării obligațiilor de plată către bancă B. S.A..

În acest context, subliniază că instanța trebuie să verifice îndeplinirea condițiilor privind calitatea de consumator a împrumutatului semnatar al Contractului de credit și garanție de la data încheierii contractului bancar, respectiv dacă sunt îndeplinite condițiile în persoana care a contractat împrumutul - C..

Precizează că, la momentul contractării împrumutului, recurentul avea doar calitatea de garant al creditului, substituindu-se în drepturile și obligațiile împrumutatului inițial abia la 18 octombrie 2010, când a preluat actul de împrumut, în forma de la data respectivă.

Așa cum s-a reținut și în considerentele hotărârii recurate, în analiza obiectivă a calității de consumator, nu se poate face abstracție de elementele fundamentale ale contractului - persoanele semnatare, suma împrumutată, perioada de rambursare, modalitatea de rambursare, forma de creditare, destinația creditului.

In acest sens, consideră ca fiind relevant că la momentul acordării sumei împrumutate (persoana care a încasat suma fiind alta decât recurentul), condițiile de creditare au fost evaluate în funcție de altă persoana fizică ce a dobândit calitatea de împrumutat, solicitând și invocând o destinație a creditului stabilită în mod direct între părțile semnatare (împrumutat și împrumutător). Garantul nu a intervenit sub forma atingerii elementelor esențiale ale contractului, iar conform deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - decizia nr. 763 din 10 martie 2015 și decizia nr. 441 din 2 martie 2016, persoana fizică, în calitate de garant al restituirii unui împrumut, nu are calitate de consumator în sensul Legii nr. 193/2000.

Prin urmare, recurentul-reclamant apreciază că are calitate procesuală activă motivat de intervenirea Contractului de novație nr. x/18.10.2010, prin care a preluat toate drepturile și obligațiile debitorului inițial, împrumutatul C..

Totodată, menționează că împrumutatul inițial a fost cel care a fost nevoit a achita comisionul de acordare (prin reținerea acestei sume din suma acordată spre împrumut - aspecte ce reies din graficele de rambursare ale creditului).

Cu trimitere la cele reținute de Curtea de Apel Alba Iulia referitor la faptul că împrumutul acordat, de 282.000 Euro, depășește cu mult nevoie uzuale ale unui consumator obișnuit, subliniază că împrumutul a fost acordat în anul 2007, când condițiile de acordare ale creditelor erau mult mai lejere, fiind de notorietate ușurința cu care au fost acordate împrumuturi bancare persoanelor fizice în perioada 2007 - 2008, profitând-se de lipsa unei legislații care să impună condiții restrictive de creditare, dar și de perioada de boom economic.

Referitor la cerințele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind îndeplinirea cumulativă a condițiilor necesare constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, arată că prin decizia de casare nr. 1315 din 26 mai 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că instanța trebuia să administreze probe care să stabilească dacă împrumutul a fost folosit în scopurile aflate în sfera activității comerciale a reclamantului.

In ceea ce privește verificarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare în mod fondat s-a reținut prin decizia nr. 1315 din 26 mai 2021 că: "un consumator trebuie să fie în măsura să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care aceasta le remunerează".

Un profesionist cu studii economice ar putea observa că acest comision se poate interpreta și ca un comision de administrare, motivat de faptul ca suma de 71.064 euro este rezultatul unui calcul cu trimitere la întreaga perioada contractuală - de la semnare contract (nu acordare împrumut) și până la maturitatea creditului. Prin modul în care a fost determinată metoda de calcul a comisionului, nu se justifică activitatea prestată de bancă pentru operațiunea de acordare a creditului (fiind vorba de comision de acordare și nu de comision de administrare sau de gestiune a contractului).

De asemenea, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condițiile esențiale pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale este existența unui dezechilibru evident între drepturile și obligațiile părților.

În acest sens, subliniază faptul că banca a perceput un comision de acordare ce reprezintă 26,26% din suma acordată spre împrumut (comision de 74.064 euro la suma împrumutată de 282.000 euro), ridicând costul creditului fără a modifica dobânda contractuală, element esențial al unui contract de împrumut oneros, aspect pe care, un consumator obișnuit, nu îl poate înțelege și nici nu îl poate lua în calcul în analiza unui scenariu în care nu poate duce la maturitate împrumutul,

Pe de altă parte, condiția esențială privind transparența clauzelor contractuale, stipulată prin Directiva 93/13, nu poate fi redusă la caracterul inteligibil al acestora, în plan formal și gramatical, ci trebuie înțeleasă în mod extensiv, așa încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din orice clauză contractuală în ceea ce îi privește, conform deciziei pronunțate în cauza C-26/13, Kasler și Kaslerne Rabai (paragrafele 71, 72, 75).

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. pe fondul recursului a solicitat, în esență, respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în principiu.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2022 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar la data de 15 decembrie 2022, intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 22 martie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-civilă a respins excepția nulității recursului, invocată, prin întâmpinare, de intimata-pârâtă B. S.A.; a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 24 mai 2023, pentru judecata recursului.

Analizând recursul declarat de reclamantul A., raportat la temeiurile juridice invocate și motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte, analizând decizia recurată, reține că statuările instanței de apel sunt corecte, nefiind interpretate greșit dispozițiile legale invocate de recurent, întrucât, raportat la decizia de casare și la toate criteriile trasate de legiuitor pentru calificarea unei persoane fizice drept consumator, a examinat împrejurările de fapt concrete privind creditul în discuție și, pe baza probatoriului administrat de toate părțile din proces, a stabilit că recurentul-reclamant nu are calitate de consumator și prin urmare nici calitate procesuală activă.

Trebuie menționat că, în dreptul român, una dintre condițiile de exercițiu ale acțiunii civile o constituie calitatea procesuală activă a celui care inițiază demersul judiciar, cerință care trebuie îndeplinită la declanșarea acțiunii civile prin sesizarea instanței cu cererea de chemare în judecată.

Pentru a formula cererea de chemare în judecată reclamantul s-a prevalat de dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

În acest context, Înalta Curte reține că prealabil examinării raportului juridic obligațional dintre părți prin prisma legislației protecției consumatorului, instanța trebuie să stabilească dacă, în această relație contractuală, una dintre părți are, în mod incontestabil, calitatea cerută de normele de drept speciale, aplicabile acestei categorii protejate.

În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 193/2000 se pot prevala de dispozițiile Legii nr. 193/2000 numai acele subiecte de drept care au calitatea de consumator în sensul Legii nr. 193/2000.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 193/2000, pct. 13 din anexa la Legea nr. 296/2004, art. 2 pct. 2 din O.U.G. nr. 21/1992, art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, consumator este persoana fizică care, în temeiul unui contract dintre cele care intră sub incidența acestor norme legale, acționează în afara unui scop comercial, profesional; curtea de apel a operat cu acest criteriu legal și, prin prisma dovezilor prezentate de părți, a stabilit corect că nu este îndeplinit. În considerentele deciziei recurate, se regăsesc argumentele detaliate ale instanței de apel cu privire la destinația concretă a creditului și la cuantumul sumei împrumutate, în contextul existenței și altor credite considerabile încheiate cu alte bănci în persoana împrumutatului, aspecte ce pot conduce la concluzia că scopul final exclusiv al acestor credite nu a fost satisfacerea nevoilor personale sau familiale ale recurentului-reclamant și nici achiziționarea de bunuri.

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, pentru interpretarea noțiunii de consumator trebuie avută în vedere și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene creată în interpretarea acestei directive.

În conformitate cu prevederile art. 2 lit. b) din Directiva Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 este consumator orice persoană fizică acționând în scopuri ce se află în afara activității sale profesionale, în cadrul contractelor reglementate de directivă.

Înalta Curte amintește jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene care, prin hotărârile pronunțate în cauzele C-110/14 - Costea vs F. S.A. pct. 22 și 23 și C-590/17 - Henri Pouvin și G. vs H. pct. 26, a stabilit că instanța națională are obligația să verifice, ținând seama de ansamblul elementelor de probă și în special de termenii contractului în cauză, dacă persoana poate fi calificată consumator, iar pentru această examinare, instanța va ține seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acel bun sau serviciu.

De asemenea, cu privire la calitatea de consumator, instanța europeană a arătat, prin hotărârea pronunțată în cauza C-177/22 - JA împotriva Wurth Automotive GmbH, că în ipoteza unei persoane care încheie un contract cu dublă finalitate, pentru o utilizare care se raportează în parte la activitatea sa profesională și în parte la scopuri personale, persoana ar putea beneficia de normele de protecție a consumatorului numai în situația în care legătura dintre contractul respectiv și activitatea sa profesională ar fi atât de firavă încât ar deveni marginală și, prin urmare, nu ar avea decât un rol neglijabil în contextul tranzacției considerată în ansamblul său; pentru a se stabili natura activității profesionale desfășurate de persoana ce revendică o calitate de consumator, când contractul încheiat are dublă finalitate, instanța trebuie să examineze dacă respectivul contract urmărește să acopere, într-o măsură care nu este neglijabilă, necesități care țin de activitatea profesională a persoanei în cauză sau necesități proprii.

În consecință, în analiza obiectivă a calității de consumator, așa cum a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, nu se poate face abstracție de elementele fundamentale ale contractului: suma împrumutată, perioada de rambursare, modalitatea de rambursare, forma de creditare, destinația creditului.

Înalta Curte observă că raționamentul curții de apel este concordant statuărilor instanței europene, întrucât a examinat toate împrejurările cauzei și înscrisurile depuse de ambele părți pentru lămurirea calității de consumator, stabilind că recurentul-reclamant a acționat în scop comercial, având în vedere că suma împrumutată depășește cu mult nevoile uzuale ale unui consumator obișnuit, că reclamantul are experiența de afaceri necesară pentru a putea negocia cu profesionistul de pe picior de egalitate (această negociere chiar efectuându-se), precum și destinația reală a creditului, respectiv dezvoltarea unor proiecte imobiliare, vânzarea-cumpărarea continuă și constantă de imobile, faptul că mecanismul de restituire a fost și din veniturile obținute de pe urma activităților comerciale.

Astfel, instanța de apel a acționat în limitele de competență recunoscute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care a stabilit că pentru a verifica dacă împrumutatul este consumator în contextul Directivei și a legii naționale de transpunere, instanța national trebuie să țină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu.

Instanța de apel a făcut o evaluare a calității reclamantului prin raportare la toate probele administrate și la noțiunea de consumator, astfel cum este definită în norma internă și în cea europeană, reținând că scopul creditului a fost străin de satisfacerea unor interese personale ale reclamantului, urmărind scopuri profesionale ale acestuia, în concret finanțarea unor afaceri imobiliare ale societăților la care este asociat sau administrator.

Critica recurentului referitoare la soluția dată asupra lipsei calității de consumator în raport de faptul că la momentul încheierii contractulul de credit acesta nu a avut calitatea de împrumutat (de consumator) și, prin urmare, nu s-ar fi putut reține excluderea de la sistemul de protecție oferit de Legea nr. 193/2000, nu poate fi primită, în condițiile în care calitatea procesuală activă trebuie îndeplinită la momentul declanșării acțiunii civile prin sesizarea instanței cu cererea de chemare în judecată.

Legislația privind protecția consumatorilor reprezintă o legislație specială, a cărei aplicare trebuie subsumată doar situațiilor în care se poate reține o astfel de calitate, interpretarea extensivă a dispozițiilor legislației de protecție fiind contrară scopurilor acesteia.

Așa fiind, instanța de apel a reținut în mod corect, în raport de starea de fapt stabilită necenzurabilă în recurs, că reclamantul nu poate beneficia de protecția Legii nr. 193/2000, deoarece nu are calitatea de consumator în sensul legii și, ca atare, soluția dată prin încheierea de ședință din data de 09.10.2018 asupra excepției lipsei calității procesuale active este greșită.

Față de soluția dată excepției lipsei calității procesuale active, instanța de apel corect nu a mai interpretat cerințele art. 4 din Legea nr. 193/2000 cu privire la comisionul de acordare și nu a mai analizat susținerile reclamantului ce vizează fondul cauzei, examinare care, de altfel, în raport de considerentele anterior reținute, nu se impune nici în privința criticilor formulate din această perspectivă în recurs.

În considerarea celor ce preced și constatând că prin criticile recurentului nu se relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, motiv pentru care, în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă, urmează a se face aplicarea evocatelor dispoziții și a obliga recurentul-reclamant A. la plata sumei de 5.887,53 RON RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs către intimata-pârâtă B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 49/2022 din 10 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata sumei de 5.887,53 RON RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă S.C. B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2023.