ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1315/2021

Ședința publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 3 aprilie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și B. S.A. - SUCURSALA SIBIU, să se constate nulitatea absolută a clauzelor privitoare la comisionul de acordare, a clauzei privind competența de soluționare a litigiilor de către instanțele din București; să se dispună anularea acestor clauze și înlăturarea lor din contractul de credit și de garanție nr. x/2007 și obligarea pârâtelor la emiterea unui nou grafic de rambursare; să fie obligate pârâtele la restituirea comisionului de acordare, precum și a dobânzii legale penalizatoare la această sumă; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 9 octombrie 2018, Tribunalul Sibiu a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes a reclamantului invocate de către pârâte.

Prin sentința civilă nr. 16 din 29 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamant; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse la pct. 5.1 pct. a) - comision de acordare și art. 19 (condiții generale), privind competența de soluționare a litigiilor de către instanțele din București, din contractul de credit și de garanție nr. x/29.10.2007; au fost obligate pârâtele la restituirea comisionului de acordarea în cuantum de 71.064 euro și emiterea unui nou grafic de rambursare, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei reprezentând comision de acordare, calculată de la data încasării sumei și până la plata efectivă; au fost obligate pârâtele la plata sumei de 3.500 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 483 din 5 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta B. S.A. împotriva încheierii din 09 octombrie 2018 și a sentinței civile nr. 16 din 29 ianuarie 2019, pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2018; a fost obligată apelanta la plata sumei de 4.500 RON, cheltuieli de judecată în apel către intimat.

Împotriva acestei decizii, pârâtele B. S.A. și B. S.A. - SUCURSALA SIBIU au declarat recurs.

Un prim motiv de casare invocat de recurentele-pârâte vizează faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Sub acest aspect, recurentele-pârâte susțin că hotărârea instanței de apel este nemotivată în ceea ce privește critica adusă modalității de soluționare a capătului accesoriu de cerere, prin care a fost obligată banca la plata dobânzii legale penalizatoare, calculată începând cu data achitării comisionului de acordare.

Recurentele-pârâte arată că, deși criticile lor au avut în vedere modalitatea de aplicare a textelor de lege care reglementează cele două tipuri de dobânzi și condițiile în care acestea pot fi aplicate (dobânda penalizatoare și remuneratorie), instanța de apel, fără a lua în considerare aceste critici, nu a analizat aspectele care au făcut obiectul motivelor de apel.

Recurentele-pârâte invocă și faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, reprezentate de art. 2 și art. 4 din Legea nr. 193/2000 și de art. 1128 și 1135 din vechiul C. civ.

În acest sens, recurentele-pârâte apreciază că în mod eronat instanțele fondului au apreciat că intimatul-reclamant justifică o calitate procesuală activă și interes în formularea prezentei acțiuni.

De asemenea, astfel cum susțin recurentele-pârâte, instanța de apel a considerat că recunoașterile făcute de intimat cu privire la sursa veniturilor din care urma sa fie restituit împrumutul (venituri obținute din activitatea societății în care deținea calitatea de asociat/administrator) nu au fi putut contura convingerea cu privire la împrejurarea că sumele acordate de bancă au fost utilizate în scopuri profesionale.

Totodată, în raport de faptul că intimatul-reclamant invocă nulitatea unei clauze dintr-un raport juridic ce a încetat ca efect al novației încheiate, cât și din perspectiva faptului că solicită restituirea unor sume pe care nu le-a achitat, recurentele-pârâte apreciază că instanța de apel a considerat, în mod eronat, că în speță nu ar fi operat o transformare a obligației principale ca efect al unei novații, ci o cesiune, ce a avut drept rezultat, continuarea raportului juridic inițial.

Sub aspectul lipsei calității procesuale active a intimatului-reclamant, recurentele-pârâte susțin că soluția instanței de apel este rezultatul încălcării, respectiv a aplicării greșite a prevederilor art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, cât și a art. 1128 și art. 1135 din vechiul C. civ.

Recurentele-pârâte consideră că raționamentul instanței de apel este eronat, din probele administrate și recunoașterile făcute în cadrul procesului, rezultând că intimatul-reclamant nu îndeplinește condițiile pentru a se putea încadra în categoria consumatorilor, așa cum impun prevederile art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Aprecierea calității de consumator în cadrul unui raport juridic specific, astfel cum arată recurentele-pârâte, se face în funcție de scopul contractării bunului/serviciului respectiv împrejurările cauzei, în special natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat.

În ceea ce privește scopul contractării creditului, recurentele-pârâte susțin că intimat-reclamant a declarat că împrumutul ar fi urmat să fie restituit din sumele de bani obținute da pe urma activității comerciale și că o bună parte din banii împrumutați au fost folosiți pentru achiziții imobiliare.

Prin urmare, sub aspectul scopului pentru care a fost contractat creditul, recurentele-pârâte arată că în mod greșit instanța a aplicat dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și a constatat că intimatul-reclamant ar avea calitatea de consumator.

În egală măsură recurentele-pârâte apreciază că lipsa calității de consumator reiese din recunoașterile făcute de intimatul-reclamant prin cererile de reeșalonare a creditului, cât și din adresele înaintate băncii în acest sens.

Sub un al doilea aspect, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a intimatului-reclamant din perspectiva contractului de novație încheiat la data de 18.10.2010 și a faptului că sumele ce se solicită a fi restituite nu au fost achitate de acesta, recurentele-pârâte susțin că argumentele instanței de apel sunt incorecte.

În opinia recurentelor-pârâte, instanța de apel a apreciat greșit natura juridică a contractului încheiat între părți, apreciind că novația ar fi fost o cesiune.

Astfel cum arată recurentele-pârâte, efectul principal al novației este acela al stingerii vechii obligații și înlocuirea ei cu una nouă. Odată cu vechea obligație se sting și toate accesoriile și garanțiile care o însoțeau, afară de cazul în care părțile, prin acordul lor, prevăd expres ca noua obligație să fie garantată prin garanțiile care însoțeau vechea obligație - art. 1135 C. civ.

Mai mult, astfel cum arată recurentele-pârâte, în conformitate cu prevederile art. 1.612 C. civ., "Atunci când novația are loc prin schimbarea debitorului, noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare pe care le avea împotriva debitorului inițial și nici cele pe care acesta din urmă le avea împotriva creditorului".

Prin urmare, recurentele-pârâte, contrar susținerilor instanței de apel, consideră că, urmare a novației, raportul juridic inițial s-a stins și a fost înlocuit de raportul juridic ce a luat naștere între bancă și intimatul-reclamant, acesta neputând opune nulitatea unei clauze la a cărei încheiere nu a participat și nici nu poate solicita restituirea unor sume de bani pe care nu le-a achitat.

Sub aspectul interesului de a acționa, recurentele-pârâte susțin că, în contextul în care ca efect al achitării sumei de 71.064 euro, cu titlu de comision de acordare, intimatul-reclamant nu a fost suferit nici un prejudiciu, nefiind afectat patrimoniul său, lipsește interesul de a formula un astfel de demers juridic.

Recurentele-pârâte invocă și nelegalitatea soluției de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

În ceea ce privește caracterul negociat, recurentele-pârâte susțin că împrejurarea că dispozițiile contractuale au fost prestabilite de bancă, nu poate constitui un argument în susținerea încălcării obligației de negociere.

Instanțele fondului, astfel cum susțin recurentele-pârâte, au ignorat probele existente la dosar, respectiv cererile de reeșalonare și actele adiționale ce au fost încheiate pe parcursul derulării raporturilor contractuale, din care rezultă buna-credință a băncii, cât și caracterul negociat al acordului juridic.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, recurentele-pârâte susțin că obligația băncii este de a oferi posibilitatea negocierii.

Prin urmare, ar trebui să se realizeze o distincție între obligația băncii de informare a consumatorului și obligația de consiliere a clientului.

Comisionul de acordare, astfel cum susțin recurentele-pârâte, face parte din obiectul contractului, întrucât reprezintă prețul pe care trebuie să îl suporte consumatorul, atât pentru contractarea unui împrumut pe o perioada de 72 de luni, cât și pentru serviciile prestate de bancă în această perioadă.

De asemenea, instanța de apel, deși a făcut trimitere la hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-621/17, C., nu a ținut seama de raționamentul instanței europene cu privire la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză contractuală sub aspectul caracterului clar și inteligibil.

În ceea ce privește obligația de restituire a sumelor încasate cu titlu de comisioane, recurentele-pârâte apreciază că acestea sunt scadente la data pronunțării titlului executoriu, și nu anterior, pentru perioada anterioară acestui moment banca neputând datora decât dobânda remuneratorie, în raport de prevederile art. 1 din O.G. nr. 13/2011.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 Cod procedură civilă.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului ca nemotivat, iar în subsidar, respingerea ca nefondat.

Recurenta-pârâtă B. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 15 iulie 2020, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 10 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu recursul și a fixat termen la data de 26 mai 2021, cu citarea părților.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurentele-pârâte este fondat, pentru considerentele care urmează:

Critica ce vizează greșita apreciere a instanței de apel asupra calității de consumator a reclamantului este fondată.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, pentru interpretarea noțiunii de consumator este relevantă și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene creată în interpretarea acestei directive.

În conformitate cu prevederile art. 2 lit. b) din Directiva Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 este consumator orice persoană fizică acționând în scopuri ce se află în afara activității sale profesionale, în cadrul contractelor reglementate de directivă.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauza C-110/14 (Horațiu Ovidiu Costea împotriva S.C. D. SA) "că una și aceeași persoană poate acționa în calitate de consumator în cadrul anumitor operațiuni și în calitate de vânzător sau furnizor în cadrul altora". A subliniat totodată că "noțiunea "consumator", în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, are (...) un caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană dispune în mod real".

Raportat la aceste considerații, Înalta Curte constată că reținerea calității de consumator de către instanța de apel nu s-a făcut după o analiză riguroasă a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, instanța rezumându-se să concluzioneze că din denumirea obiectului contractului, precum și din înscrisurile depuse nu rezultă lipsa calității de consumator.

Înalta Curte reține că, în analiza calității de consumator, instanța nu trebuie să se limiteze la analiza termenilor contractuali, ci să identifice și scopul pentru care a fost acordat creditul și modalitatea în care au fost utilizate sumele împrumutate.

Ca atare, instanța trebuia să administreze probe care să stabilească dacă împrumutul obținut a fost folosit în scopuri aflate în sfera activității comerciale a reclamantului.

Totodată, Înalta Curte reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-630/17, instanța europeană statuând că noțiunea de "consumator", în sensul articolelor 17 și 18 din Regulamentul nr. 1215/2012, trebuie să fie interpretată în mod restrictiv, prin referire la poziția persoanei respective într-un anumit contract, în raport cu natura și cu finalitatea acestuia, iar nu la situația subiectivă a persoanei menționate, una și aceeași persoană putând fi considerată consumator în cadrul anumitor operațiuni și operator economic în cadrul altor operațiuni (hotărârea din 25 ianuarie 2018, Schrems, C-498/16, EU:C:2018:37, punctul 29).

În consecință, instanța europeană a apreciat că numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de regulamentul menționat în materie de protecție a consumatorului, ca parte considerată defavorizată, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (hotărârea din 25 ianuarie 2018, Schrems, C-498/16, EU:C:2018:37, punctul 30).

Această protecție specifică, astfel cum arată Curtea de Justiție a Uniunii Europene, nu se justifică nici în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională, chiar dacă aceasta este prevăzută pentru viitor, deoarece caracterul viitor al unei activități nu afectează cu nimic natura sa profesională (hotărârea din 3 iulie 1997, Benincasa, C-269/95, EU:C:1997:337, punctul 17).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a concluzionat în sensul că normele de competență specifice de la articolele 17-19 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu se aplică în principiu decât în ipoteza în care finalitatea contractului încheiat între părți este o altă utilizare decât cea profesională a bunului sau serviciului în cauză (hotărârea din 25 ianuarie 2018, Schrems, C-498/16, EU:C:2018:37, punctul 31).

În acest context se reține nelegalitatea deciziei recurate reflectată în modalitatea în care instanța de apel a interpretat calitatea de consumator a intimatului-reclamant.

În consecință, în analiza obiectivă a calității de consumator, așa cum a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, nu se poate face abstracție de elementele fundamentale ale contractului: suma împrumutată, perioada de rambursare, modalitatea de rambursare și forma de creditare, elemente catre urmează a fi avute în vedere de instanța de apel, precum și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, menționată anterior.

Argumentele expuse de recurentele-reclamante referitoare la greșita apreciere a instanței de apel asupra calității de consumator a reclamantului, astfel cum reiese din probele administrate și din recunoașterile intimatului-reclamant nu pot face obiectul analizei în recurs, întrucât vizează aspcte de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Înalta Curte va înlătura criticile recurentelor-pârâte cu privire la greșita interpretare a naturii juridice a contractului din 18.10.2010.

La data de 18.10.2010 între B. S.A., prin SUCURSALA SIBIU, în calitate de creditor, A., în calitate de debitor novator și E., debitor novat, a intervenit contractul de novație prin schimbare de debitor nr. x

Astfel cum reiese din art. 2.1 din contractul de novație prin schimbare de debitor nr. 1, banca, în calitate de creditor, a acceptat ca toate obligațiile ce rezultă din contractul de credit și de garanție nr. x din 29.10.2007 și actele adiționale ulterioare pe care le are debitorul novat, să fie preluate și achitate de debitorul novator, ca urmare a substituirii potrivit art. 1128 alin. (2) C. civ.

La aceeași aceeași dată - 18.10.2010 - între B. S.A., prin SUCURSALA SIBIU, A. și E. s-a încheiat actul adițional nr. x la contractul de credit și de garanție nr. x/29.10.2007, părțile statuând prin art. 10: "Contractul astfel cum a fost modificat rămâne în vigoare și produce efecte depline."

În raport de aceste dispoziții contractuale, care reprezintă legea părților, statuarea instanței de apel în sensul că reclamantul a dobândit drepturile și obligațiile împrumutatului inițial, este corectă.

Înalta Curte apreciază că sunt fondate susținerile recurentelor-pârâte în sensul că instanța de apel a efectuat o examinare greșită a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionului de acordare.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (C. vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurentele-pârâte în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei ce reglementează comisionului de acordare.

Înalta Curte arată, totodată, că argumentele expuse de recurentele-reclamante cu privire la caracterul negociat al clauzei contractuale contestate din perspectiva probelor administrate în cauză: cereri de reeșalonare și acte adiționale, nu pot face obiectul analizei în recurs.

Agumentele expuse de recurentele-pârâte cu privire la negocierea contractului nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, întrucât presupun analiza situației de fapt în raport de probele administrate în cauză. Aceste aspecte excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea celorlalte critici dezvoltate de către recurentele-pârâte în susținerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și respectiv a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentele-pârâte B. S.A. și B. S.A. - SUCURSALA SIBIU împotriva deciziei nr. 483 din 5 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte B. S.A. și B. S.A. - SUCURSALA SIBIU împotriva deciziei nr. 483 din 5 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Casează decizia nr. 483 din 5 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 mai 2021.