ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 824/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V- a civilă la data de 05.09.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta 1. în principal: la plata sumei de 150 RON plus TVA pentru fiecare lună si pentru fiecare mijloc auto cu care, în intervalul septembrie 2015- august 2018, s-au desfășurat în România activități de transport persoane prin intermediul serviciilor pârâtei, suma datorată cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor patrimoniale de autor ca urmare a comunicării publice a operelor muzicale în aceste mijloace de transport persoane, comunicare publică realizată fără ca pârâta să fi încheiat în prealabil autorizație licență neexclusivă cu A.; 2. în subsidiar capătului 1 al cererii de chemare în judecată: a) la plata sumei de 50 RON plus TVA pentru fiecare lună și pentru fiecare mijloc auto cu care, în intervalul septembrie 2015 - august 2018, s-au desfășurat în România activități de transport persoane prin intermediul serviciilor pârâtei, suma datorată cu titlu drepturi patrimoniale de autor de opere muzicală pentru comunicarea publică a operelor muzicale în aceste mijloace de transport persoane; b) la plata penalităților de 0.5%/zi de întârziere începând cu fiecare scadență lunară în parte și până la dată plații efective a remunerațiilor restante datorate de pârâtă și la plata cheltuielilor de judecată. Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 8/1996 a drepturilor de autor și a drepturilor conexe, cu modificările ulterioare (în special art. 13 lit. f) art. 15, art. 123 1 alin. (1) lit. e), art. 130 alin. (1) lit. a), art. 131 2 alin. (2) și alin. (8), art. 134 alin. (2) lit. b) și e), art. 139 (devenite art. 13 lit. f) art. 15, art. 145 alin. (1) lit. e), art. 162 lit. b), art. 165 alin. (7) și (9) și art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 renumerotata și republicată), pe dispozițiile Metodologiilor publicate prin Deciziile ORDA nr. 266/2011, nr. 198/2012, cele ale Convenției de la Berna ratificată de România prin Legea nr. 77/1998 și art. 30, alin. (1) și art. 148 și următoarele C. proc. civ. Prin cererea de modificare înregistrată la data de 12.12.2018, reclamanta a chemat în judecată, alături de pârâta inițială, pe pârâta C.., cu sediul în Olanda pentru aceleași motive de fapt si de drept expuse în cererea de chemare în judecată. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1454/10.11.2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția inadmisibilității și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea. I.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 385A din 09 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul principal formulat de apelanta-reclamantă A. și apelul incident formulat de apelantele-pârâte C. și B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1454/10.11.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, care a fost anulată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. I.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București pârâtele C.. și B. S.R.L. au declarat recurs. În cuprinsul cererii de recurs, recurentele au invocat incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și au formulat următoarele critici: Au susținut recurentele că decizia atacată nu este motivată, arătând în acest sens că, în condițiile în care Curtea de Apel București a admis apelul A. reținând doar că, și în situația în care Metodologia nu ar fi aplicabilă B., sentința recurată este nelegală, deoarece remunerația poate fi stabilită în temeiul răspunderii civile delictuale, nu a fost examinată apărarea pârâtelor recurente prin care s-a arătat că A. nu a învestit instanța de fond cu un capăt de cerere prin care să solicite despăgubiri ce să fie calculate în afara art. 10.f și 10.c din Metodologie, motiv pentru care criticile formulate de apelantă contravin art. 478 alin. (3) C. proc. civ., care interzic părților să schimbe în apel calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată sau să formuleze pretenții noi. Instanța de apel a ignorat în totalitate cea de-a doua apărare a pârâtelor, iar motivarea nu argumentează soluția pronunțată, nu o explică, deoarece în cuprinsul acesteia nu se arată cu ce și de unde rezultă că reclamanta ar fi învestit instanța de judecată cu o astfel de solicitare și de unde rezultă ca soluția din fond ar fi greșită atunci când în cuprinsul acesteia s-a reținut că "raportat la modul de formulare al cererii, acțiunea este inadmisibilă". Practic chestiunea limitelor învestirii instanței prin cererea de chemare în judecată era un aspect esențial care trebuia stabilit și explicat de instanța de apel în motivare. În cadrul unui motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a arătat că decizia atacată a încălcat limitele devoluțiunii apelului, deoarece reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în forma particulară a aplicării celor două remunerații din Metodologie și nu a formulat un al treilea capăt de cerere prin care să solicite eventual în subsidiar (pentru ipoteza în care s-ar aprecia ca nu sunt aplicabile în cauză prevederile Metodologiei) obligarea B. la plata unei despăgubiri pentru pretinsa comunicare publică de opere muzicale. În acest mod instanța de apel a încălcat art. 478 alin. (3) C. proc. civ., deoarece aceasta a analizat solicitarea A. de a angaja răspunderea B. inclusiv pentru situația în care nu ar fi aplicabile art. 10 lit. c) și art. 10 lit. f) din Metodologie. Această cerere este una nouă, nefiind niciodată pusă în discuția contradictorie a părților în fața primei instanțe. Instanța de apel a încălcat inclusiv art. 204 și art. 9 C. proc. civ., deoarece a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe care nu a fost niciodată învestită până cel târziu la primul termen de judecată cu o astfel de solicitare. Au mai arătat pârâtele recurente că, prin nesancționarea A. pentru neîndeplinirea obligației de a demara negocieri, instanța de apel a încălcat normele de drept material - fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece reclamanta avea obligația, în conformitate cu art. 130 alin. (1) lit. b) din lege și art. 12 de Metodologie, să demareze negocieri cu reprezentanții platformelor de tipul pârâtei sau cu pârâta în mod individual în vederea încheierii unei licențe neexclusive. Deși activitatea pârâtei nu este reglementată de nicio Metodologie în vigoare, A. nu i-a propus pârâtei în niciun moment demararea vreunei negocieri, anterior formulării cererii de chemare în judecată. Susțin recurentele că reclamanta nu a formulat o acțiune care să nu fie întemeiată pe prevederi din afara Metodologiei, că instanța de apel avea obligația de a aplica art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 și art. 12 din Metodologie și că neîndeplinirea acestei obligații reprezenta un fine de neprimire pentru acțiunea A. Arată că instanța de recurs nu este învestită cu problema calificării excepției inadmisibilității drept o veritabilă excepție sau drept o apărare de fond. A. ar fi putut susține că aspectul privind neîncadrarea B. în art. 10 lit. c) și f) din Metodologie ar fi o chestiune de fond și nu o chestiune care trebuie rezolvată pe cale de excepție, reclamanta nu a învestit însă instanța de apel cu o astfel de critică. Mai susțin recurentele-pârîte că în mod nelegal a reținut instanța de apel că problema calității de utilizator a B. ar fi o chestiune de fond și nu de procedură. Prin cererea de apel A. a criticat soluția primei instanțe pe excepția inadmisibilității, iar pârâta a solicitat înlăturarea dezlegării instanței de fond asupra calității B. de utilizator. Arată recurentele că instanța de apel nu a fost sesizată cu calitatea B. de utilizator și, pe cale de consecință, nici cu a dezlega dacă această calitate de utilizator este o chestiune de fond sau de procedură, motiv pentru care instanța a încălcat prevederile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. Mai mult decât atât, în mod nelegal a apreciat instanța că această chestiune ar fi una de fond și nu de procedură. Potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond. Apărările pârâtei pe aceste aspecte nu vizează drepturile și obligațiile părților, ci chiar stabilirea subiectului raportului juridic, adică a utilizatorului. Recurentele solicită, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru nemotivare și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, casarea deciziei în temeiul art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., cu consecința respingerii apelului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. I.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată. În combaterea recursului, intimata-reclamantă a învederat că nu este fondată critica prin care se susține că hotărârea recurată ar fi nemotivată, această critică vizând o pretinsă motivare insuficientă a hotărârii din apel, recurentele susținând că aceasta nu răspunde apărării pe care au invocat-o la punctul B.2 al întâmpinării. Acest motiv de recurs nu este fondat, în primul rând, pentru faptul că instanța de fond a reținut în considerentele sale că a fost investită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală. Chiar și recurentele arată în întâmpinările formulate, dar și în recurs, că în speță instanța de fond a fost investită cu acțiune în răspundere civilă delictuală. Contrar susținerilor recurentelor, instanța de apel a răspuns tuturor apărărilor formulate de aceasta prin întâmpinare. Motivarea nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. În speță, A. a criticat soluția instanței de fond tocmai pentru faptul că a reținut în mod nelegal că nu poate soluționa fondul cauzei în absența unei metodologii care să reglementeze remunerațiile pentru utilizarea operelor muzicale în activități de transport de persoane precum cele în litigiu. Instanța de apel a analizat atât motivele de apel ale A., cât și apărările formulate de intimatele-pârâte și a reținut, printre altele, că atât noțiunea de utilizator, cât și cea de utilizare își au izvorul in lege, că metodologia nu poate fi invocată pentru a anihila principiile legale și obligațiile ce rezultă din dispozițiile legii, că legea nu trebuie sa rămână fără efect, că metodologiile reglementează remunerații, că instanța de fond a fost investită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală și că principiul instituit de art. 1 alin. (2) din C. civ. împiedică pronunțarea unei hotărâri precum cea în litigiu. Rezultă așadar că instanța de apel a răspuns în mod clar și concis argumentelor invocate de părți cu privire la chestiunea litigioasă în apel, raportat la soluția instanței de fond, nefiind obligată sa răspundă în mod detaliat fiecărui argument, așa cum pretind recurentele. Intimata-reclamantă a mai susținut că este nefondat și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de apel neîncălcând limitele devoluțiunii apelului. Astfel, intimata-reclamantă a reiterat faptul că recurentele nu contestă faptul că instanța de fond a fost investită de A. cu o acțiune în răspundere civilă delictuală. Așa cum rezultă fără echivoc din petitul acțiunii, A. a chemat în judecată recurentele-pârâte pentru ca acestea să fie obligate să repare prejudiciul pe care l-au cauzat prin faptele ilicite, respectiv să fie obligate la plata de despăgubiri. În concordanță cu obligația impusă de dispozițiile literei c) a art. 194 C. proc. civ. A. a indicat și valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, după prețuirea sa, estimând prejudiciul la 150 RON plus TVA/lună sau mijloc de transport. În motivarea și în susținerea cererii de chemare în judecată a invocat alin. (2) al art. 139 din Legea nr. 8/1996, drept norma specială care reglementează criteriile de stabilire a despăgubirilor datorate pentru repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor patrimoniale de autor. A învederat că în măsura în care s-ar reține că nu există o normă care să reglementeze remunerațiile care corespund unei utilizări licite, art. 43 din Legea nr. 8/1996 oferă la rândul său criterii pentru stabilirea valorii remunerațiilor care nu au fost stabilite contractual atunci când utilizarea operelor a fost autorizată. În concluzie, motivul de recurs nu este unul fondat, criticile recurentelor fiind în fapt apărări care vizează fondul pricinii, respectiv cuantumul prejudiciului în cazul în care acțiunea ar fi admisă. Revine instanței învestită cu soluționarea fondului litigiului să stabilească dacă există sau nu vreun act care să stabilească un cuantum al remunerațiilor care sunt datorate în cazul unor utilizări licite de natura celor în litigiu sau care este cuantumul despăgubirilor datorate pentru săvârșirea unei fapte ilicite în situația în care nu sunt remunerațiile pentru utilizări licite nu au fost stabilite anticipat printr-o metodologie sau alt tip de contract. Tot nefondat este și motivul de recurs prin care se pretinde ca instanța de apel ar fi încălcat normele de drept material, motiv încadrat de recurente în punctul 8 al art. 488 C. proc. civ. Intimata-reclamantă susține că nu este clar dacă punctele V și VI din cererea de recurs reprezintă tot motive de recurs și în caz afirmativ în care dintre motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. sunt încadrate de recurente. Totodată, apreciază că aceste motive nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât în dezvoltarea lor se face referire doar la norme de procedură. Cu referire la încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, invocate de recurente, critica din cererea de recurs este nefondată. Recurentele pretind că hotărârea recurată ar încălca lit. e) a alin. (1) al art. 1231 și art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 și punctul 12 al Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 266/2011. În realitate, acest motiv de recurs reprezintă o reiterare a nemulțumirilor pe care recurentele și le exprimă prin primele critici aduse hotărârii recurate. Acest aspect rezultă fără echivoc din paragraful 58 al cererii de recurs. Criticilor recurentei li se opun, pe de o parte, dispozițiile art. 13 din Legea nr. 8/1996, care consacră drepturile patrimonialele autorului, distincte și exclusive, printre care și cel de a autoriza și respectiv de a interzice comunicarea publică a operelor sale. Pe de altă parte, criticilor formulate de recurente li se opune și lit. a) a art. 130 din Legea nr. 8/1996 care dispune că autorizarea se acordă la cererea utilizatorilor, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat. În speță, recurentele nu au arătat care este cererea lor de autorizare, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, pentru ca instanța de apel să poată cerceta în ce măsură o astfel de cerere ar fi putut sa influențeze sau nu soluția instanței de fond. În egală măsură nu rezultă din motivele de recurs de ce instanța de apel ar fi încălcat normele de drept material atunci când a soluționat apelul care viza admiterea unei excepții procesuale a inadmisibilității. Nu în ultimul rând, normele de drept material invocate de recurente nu sunt unele contrare soluției instanței de apel. Acestea nu prevăd posibilitatea utilizării neautorizate a operelor muzicale și nici excluderea dreptului de a cere instanței să dispună repararea prejudiciului care este cauzat autorilor în cazul în care operele muzicale sunt utilizate fără o autorizare prealabilă. S-a mai învederat de intimata-reclamantă că sunt nefondate și criticile cuprinse la punctul VI al cererii de recurs, recurentele nearătând în ce motiv de recurs se încadrează aceste critici. Întrucât sunt invocate pretinse încălcări ale unor norme de procedură, din modul în care aceste critici au fost evocate, se deduce faptul că s-ar urmări invocarea motivelor de recurs prevăzute de punctele 5 și 7 ale art. 488 din C. proc. civ. Se afirmă în mod nefondat că s-ar fi încălcat art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.. Instanța de apel a soluționat apelul în limitele cu care a fost investită prin cererea de apel, în raport cu motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță și cu cele arătate în motivarea apelului și în întâmpinare. Contrar susținerilor recurentelor, instanța de apel a fost investită cu un apel prin care s-a criticat soluția instanței de fond de admitere a excepției procesuale a inadmisibilității acțiunii, soluție criticată pentru nelegalitate și netemeinicie. În plus, unor critici precum cele formulate de recurente li se opun și dispozițiile alin. (4) al art. 22 C. proc. civ. Intimata-reclamantă a susținut că este nefondată și ultima critică de la punctul VI din cererea de recurs. Prin decizia instanței de apel a fost admis și apelul incident formulat de cele două apelante-pârâte și au fost înlăturate din sentința instanței de fond acele considerente care nu aveau legătură cu dispozitivul acesteia, prin dispozitiv fiind soluționată doar excepția inadmisibilității acțiunii. În speță, instanța de apel nu a nesocotit norme de procedură a căror nerespectare să atragă sancțiunea nulității. Instanța de fond nu a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive și nu a fost investită cu un apel prin care să fie criticată o soluție dată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive. Prin apelul incident a fost criticată doar o parte din considerentele sentinței instanței de fond, cea pe care nu se întemeiază dispozitivul acesteia și care se referă la excepția lipsei calității procesuale, excepție care nu a fost soluționată prin hotărârea apelată. În speță, toate părțile au cerut în apel anularea hotărârii instanței de fond și trimiterea cauzei la tribunal, pentru rejudecarea acesteia. Rezultă că soluția instanței de apel este în deplină concordanță cu alin. (3) al art. 480 C. proc. civ. Așadar, conform normei de procedură evocate și solicitărilor exprese ale tuturor părților, instanța de apel nu a soluționat și nu putea soluționa direct în apel excepția lipsei calității procesuale pasive. În plus, instanța de apel a reținut în mod corect, cu caracter subsidiar, că apărările recurentelor privind calitatea lor de utilizatori de opere muzicale vizează fondul litigiului, temeinicia pretențiilor și nu calitatea lor procesuală. Contrar susținerilor recurentelor, potrivit art. 36 C. proc. civ. calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Or, existența sau inexistența dreptului A. și a obligațiilor corelative ale pârâtelor, deduse judecății, constituie o chestiune de fond. I.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 13 decembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtele C. și B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 385A din 9 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 9 mai 2023, ora 10:00, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Analizând motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acesta valorifică o pretinsă omisiune a instanței de apel de a analiza apărarea subsidiară a pârâtelor recurente referitoare la temeiul de drept al acțiunii reclamantei. Relevant pentru această dezlegare, se reține că reclamanta a solicitat obligarea celor două pârâte la plata remunerațiilor cuvenite pentru utilizarea de opere muzicale prin comunicare publică în cadrul activității pârâtelor de car-sharing, temeiul de drept al acțiunii fiind cel mai sus reprodus (I.1). Prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând, în esență, că serviciul de transport de tip urban bazat pe o platformă digitală reprezintă o categorie de utilizatori (care cuprinde și alte platforme asemănătoare B.) nereglementată din punctul de vedere al comunicării publice de opere muzicale în scop ambiental, deci nu se poate identifica un temei pentru admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. Admițând apelul declarat de reclamantă, Curtea de apel a anulat sentința Tribunalului, observând că împrejurarea că serviciile de car-sharing nu sunt acoperite de Metodologiile publicate prin Deciziile Directorului ORDA nr. 266/2011 și nr. 198/2012 nu conduce la inadmisibilitatea acțiunii; în acest sens s-a reținut că obligația de achitare a remunerației pentru utilizarea de opere muzicale rezultă din lege, ceea ce permite reclamantei a formula acțiunea în răspundere delictuală de față, fără ca înlăturarea de la aplicare a metodologiei să constituie un fine de neprimire. În raport cu această dezlegare, recurentele-pârâte au susținut absența din considerentele deciziei atacate a unui argument legat de apărarea lor în sensul că acțiunea reclamantei a fost întemeiată exclusiv pe pct.

F și 10. C din Metodologie, astfel încât înlăturarea acesteia din urmă lasă acțiunea reclamantei fără temei și că argumentarea referitoare la o acțiune în răspundere civilă delictuală a fost adusă direct în calea de atac a apelului, operațiune interzisă de art. 478 alin. (3) C. proc. civ. Chiar dacă decizia Curții de apel nu se referă expres la acest aspect, rezultă cu claritate din considerentele acesteia că instanța de apel a avut în vedere natura acțiunii - în răspundere pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii - și existența unui izvor legal al obligației deduse judecății de remunerare a autorilor de opere muzicale, ceea ce relevă că apărarea pârâtelor a fost avută în vedere cu ocazia soluționării apelului. Absența unei dezlegări exprese cu privire la inexistența unui alt temei de drept în acțiunea reclamantei, chiar reală de ar fi, nu atrage per se nulitatea deciziei în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care sancționează absența semnificativă a considerentelor hotărârii atacate, ce nu se întâlnește în cauză. Astfel, construcția juridică ce a stat la baza dezlegărilor date de instanța de apel este suficient de clară prin raportare la circumstanțele cauzei, având în vedere că s-a subliniat în decizia recurată că metodologia în discuție servește primordial la determinarea întinderii obligației de plată a remunerațiilor pretinse de reclamantă și nu reprezintă ea însăși izvorul acesteia. A mai arătat în același sens Curtea de apel că acțiunea în răspundere delictuală formulată de reclamantă trebuie să fie soluționată prin raportare la lege, act normativ cu putere superioară metodologiei, revenind instanței sarcina prevăzută de art. 1 alin. (2) C. civ. de a aplica uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului. Pentru toate aceste considerente, instanța de recurs reține că decizia instanței de apel cuprinde suficiente repere argumentative în sensul că acțiunea reclamantei este fondată și pe lege și nu exclusiv pe metodologie, astfel încât nu este fondat motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Conex, s-a susținut în cererea de recurs că, primind argumentele reclamantei în sensul că acțiunea ar fi întemeiată și pe alte temeiuri decât prevederile pct. 10. F și 10. C din Metodologie, instanța de apel a încălcat limitele devoluțiunii, față de modul de formulare a cererii de chemare în judecată și de prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., care interzic schimbarea cauzei cererii în apel. După cum rezultă din cele ce preced, acțiunea reclamantei a privit pretenția sa de a fi remunerată pentru utilizarea neautorizată de opere muzicale în cadrul activității de car-sharing realizată de pârâte. Acțiunea s-a întemeiat pe mai multe dispoziții cuprinse în Legea nr. 8/1996, între care sunt relevante cele cuprinse în art. 13 lit. f) - "Utilizarea unei opere dă naștere la drepturi patrimoniale, distincte și exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice: (…) f) comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în orice moment ales, în mod individual, de către public (…)" - și respectiv art. 188 alin. (2) - "La stabilirea despăgubirilor instanța de judecată ia în considerare: a) fie criterii, cum ar fi consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului; b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a)." Este adevărat totodată că reclamanta s-a referit expres la conținutul Metodologiei publicate prin Decizia Directorului ORDA nr. 266/2011, ce are ca obiect remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, apreciind că pentru determinarea prejudiciului conform art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 este necesar a se apela la remunerațiile determinate pentru activitățile de taxi și respectiv de rent-a-car menționate în anexa menționatei metodologii. Cu toate acestea, întreaga argumentare expusă în cererea de chemare în judecată relevă că reclamanta a susținut că dreptul autorului de a autoriza sau interzice comunicarea publică a operelor muzicale este prevăzut de Legea nr. 8/1996 și că activitatea pârâtelor îmbracă forma comunicării publice astfel cum este ea definită de același act normativ, precum și că desfășurarea activității ce include comunicare publică de opere muzicale fără obținerea autorizației legale constituie o faptă ilicită. Referirea la Metodologie a fost realizată în contextul argumentării cerinței prejudiciului - a cărui cuantificare s-a realizat în cererea introductivă în modul mai sus arătat, reclamanta apreciind în sensul inaplicabilității criteriilor cuprinse la lit. a) a art. 188 alin. (2) din lege (prejudiciul efectiv suferit sau beneficiul realizat pe nedrept) și al necesității de a recurge la criteriul subsidiar de la lit. b). a textului. Din aceste împrejurări rezultă că afirmația recurentelor-pârâte în sensul că reclamanta nu s-a întemeiat în acțiunea sa decât pe pct. 10. F și 10. C din Metodologie este lipsită de suport în lucrările dosarului și reprezintă o încercare de scoatere din context a unora dintre afirmațiile cuprinse în cererea de chemare în judecată. Dimpotrivă, instanța de recurs observă că argumentarea acțiunii formulate urmează în mod neechivoc tiparul acțiunii în răspundere civilă delictuală, ale cărei condiții cumulative - fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția și legătura de cauzalitate - au fost dezvoltate distinct în cererea de chemare în judecată. De aceea, reținând că reclamanta a formulat o acțiune în răspundere delictuală prin care a valorificat încălcarea de către pârâte a unor obligații prevăzute de lege, Înalta Curte apreciază că argumentarea mai sus analizată a Curții de apel cu referire la inadmisibilitatea cererii este corectă și nu depășește limitele învestirii primei instanțe, neconstituind o încălcare a art. 9 C. proc. civ. totodată, pentru aceleași argumente, ea nu reprezintă nici o încălcare a prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., deoarece cauza cererii nu a fost schimbată în calea de atac, cum eronat susțin recurentele. Este, astfel, nefondat motivul de recurs analizat, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În cadrul unui motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au susținut că soluția instanței de apel - de a nu sancționa reclamanta pentru omisiunea de a demara negocieri cu utilizatorii din domeniul de activitate al pârâtelor - constituie o încălcare a prevederilor art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 (în prezent art. 162 alin. (1) lit. c) din legea în forma republicată). Nu rezultă cu claritate din această critică în ce mod considerarea ca admisibilă a acțiunii de către instanța de apel constituie o încălcare a prevederilor normei mai sus evocate; se întrevede, totuși, din argumentare, teza că, de vreme ce prevederile Metodologiei ce privesc activitatea de taxi și rent-a-car nu sunt aplicabile, în absența unei metodologii proprii activității de car-sharing, instanța nu putea fi sesizată. Or, cum în mod judicios a argumentat Curtea de apel, dacă a avut loc o utilizare în sensul legii (respectiv, în speță, o comunicare publică de opere muzicale), obligația de autorizare rezultă, de asemenea, din lege, iar chestiunea întinderii remunerațiilor este una care ține de dovedirea unei alte condiții dintre cele prevăzute cumulativ pentru angajarea răspunderii, și anume prejudiciul. Totodată, în mod corect a arătat Curtea de apel că instanța este ținută a dezlega pricina prin aplicarea legii, a uzanțelor, a analogiei sau, în ultimă instanță, a principiilor generale ale dreptului. Rezultă cu claritate că problema existenței unei metodologii negociate cu categoria de utilizatorii din care fac parte pârâtele este o chestiune de fond, a cărei dezlegare revine instanței de fond odată cu soluționarea cauzei și că absența unei metodologii negociate nu face acțiunea inadmisibilă. Eventuala omisiune a reclamantei de a demara negocieri poate avea efecte în planul cuantificării remunerațiilor, atunci când, procedând conform îndrumărilor instanței de apel, pentru determinarea eventualului prejudiciu, Tribunalul va examina atât modul de aplicare a art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cât și posibilitatea aplicării prin analogie a normelor celor mai apropiate de situația speței. De aceea, cum s-a argumentat și în cadrul analizei motivelor de recurs ce preced dar și în cadrul deciziei recurate, absența unei metodologii nu constituie, prin ea însăși, motiv pentru respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în răspundere delictuală. Susținerea recurentelor că instanța de recurs (și corespunzător nici instanța de apel) nu ar fi fost învestite cu o critică privind calificarea ca apărare de fond a excepției inadmisibilității este străină cauzei. Aceasta întrucât, de vreme ce acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, iar reclamanta a adus prin apel argumente pentru care ea consideră că soluția este greșită, instanțele de control judiciar erau chemate tocmai a determina dacă motivul pentru care Tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă era unul corect, dacă în speță putea fi reținut respectivul fine de neprimire, iar împrejurarea că acel motiv putea fi calificat sau nu ca o apărare de fond este subsidiară dezlegării cerute primordial instanțelor superioare. De aceea, argumentarea cuprinsă în cererea de recurs în sensul că instanțele de apel și recurs erau ținute a aprecia drept dezlegată calificarea susținerilor pârâtei ca reprezentând excepția inadmisibilității și nu puteau aprecia că acestea sunt apărări de fond este, pe de-o parte, lipsită de relevanță pentru prezenta decizie, iar pe de altă parte, nici nu profită recurentelor, deoarece dacă nu putea proceda la recalificarea susținerilor lor, instanța de apel avea doar a le înlătura dacă aprecia că acțiunea este admisibilă, iar o atare soluție ar fi fost defavorabilă pârâtelor, a căror apărare nu ar mai fi fost analizată cu ocazia judecății în fond. În fine, nefondate sunt și criticile - neîntemeiate în drept de recurente - care privesc chestiunea calității pasive, respectiv a calității de utilizator a pârâtelor. Înalta Curte observă că sub acest aspect prima instanță nu a soluționat prin dispozitivul sentinței excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâte (cu argumentul esențial că nu au calitatea de utilizator de opere muzicale), prin sentință fiind dispusă doar măsura respingerii acțiunii ca inadmisibile. Prin considerente, Tribunalul a reținut că pârâtele desfășoară activitate de transport prin aplicarea la cauză a chestiunilor dezlegate prin Hotărârea CJUE în cauza C-434/15 (Asociación Profesional Elite Taxi), dar că prevederile Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 198/2012 nu se aplică pârâtelor față de conținutul concret al acesteia. Suplimentar (și contradictoriu, după cum a observat și instanța de apel), prima instanță a notat că chestiunea inadmisibilității este prioritară și că ea împiedică dezlegarea excepției lipsei calității procesuale pasive. Prin apelul incident formulat, pârâtele B. au atacat considerentele primei instanțe care priveau calitatea lor de utilizator de opere muzicale, respectiv prestarea de activități de transport. Instanța de apel a observat, în primul rând, că aceste considerente priveau apărarea pârâtelor privind absența calității lor procesuale pasive și că, față de soluția de inadmisibilitate a acțiunii, considerentele sunt supraabundente și cu acest motiv a admis apelul incident; în tot cazul, s-a notat, anularea sentinței conduce și la lipsirea de efecte a acestor considerente. În al doilea rând, Curtea de apel a observat că, în realitate, chestiunile invocate în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive sunt probleme de fond și nu de calitate procesuală, deoarece ele privesc natura activității concrete desfășurate de pârâte și necesită aprecieri de fapt specifice soluționării acțiunii cu care instanța a fost învestită. Prin recurs, se susține cu privire la aceste dezlegări că instanța de apel nu a fost sesizată cu calitatea de utilizator a pârâtelor. Această susținere poate fi încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu trimitere la art. 476 și art. 477 C. proc. civ., referitoare la limitele devoluțiunii în apel. Or, o atare susținere vine în contradicție cu însuși apelul incident declarat de pârâte, care a urmărit în mod declarat înlăturarea unor considerente pe care le apreciau prejudiciabile și în cuprinsul cărora Tribunalul a statuat în sensul că pârâtele desfășoară activitate de transport și că, adiacent acestei activități, se desfășoară și comunicare publică de opere muzicale în autovehiculele dotate cu aparate ce permit redarea muzicii. Pentru edificare, este util a reproduce aceste considerente ale primei instanțe: "În ceea ce privește susținerea pârâtelor că acestea nu prestează servicii de transport, Tribunalul va reține incidența încadrării realizate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea din 20 decembrie 2017 în cauza C-434/15 (Asociación Profesional Elite Taxi). Serviciul de "intermediere" realizat de către B. face parte integrantă dintr-un serviciu global al cărui element principal este un serviciu de transport și corespunde calificării drept "serviciu în domeniul transporturilor". Însuși "intermediarul" creează oferta de servicii de transport, în timp ce conducătorii auto nu ar fi în situația de a furniza servicii de transport și, pe de altă parte, persoanele care doresc să efectueze o deplasare urbană nu ar recurge la serviciile respectivilor conducători auto, in lipsa aplicației. Potrivi(t) acestor considerente Tribunalul reține că autovehiculele - în care sunt instalate sau deținute aparate și orice alte mijloace tehnice sau electroni(c)e ce permit recepția, redarea sau difuzarea sunetelor sau a imaginilor însoțite de sunet - sunt mijloace prin care se realizează activitatea de intermediere realizată de pârâte, comunicarea operelor fiind adiacentă acestei activități, contribuind la alegerea clienților de a folosi aplicația." Or, tocmai aceste considerente răspund apărării pârâtelor dezvoltate în cadrul excepției lipsei calității procesuale pasive în sensul că activitatea desfășurată de acestea nu este aptă a atrage calitatea lor de utilizator de opere muzicale prin comunicare publică, și consecutiv ele au fost atacate prin apelul incident. De aceea, în mod vădit contradictoriu se susține prin recursul de față că instanța de apel nu a fost învestită cu cercetarea acestor chestiuni, ele făcând, cum s-a arătat, tocmai obiectul apelului incident declarat de înseși recurentele. Subsidiar, nefondat se susține că dezlegarea Curții de apel este nelegală deoarece aceste chestiuni țineau de calitatea pasivă și nu de fondul cauzei. Și această susținere poate fi încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece se pune în discuție modul de aplicare a art. 36 C. proc. civ. Astfel, după cum în mod judicios a argumentat și intimata-reclamantă, din perspectiva calității pasive în cadrul unei acțiuni în răspundere delictuală, calitatea procesuală pasivă revine celui față de care reclamantul susține și argumentează săvârșirea unei fapte ilicite, acesta fiind și sensul art. 36 C. proc. civ., invocat chiar de recurente: "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond." În schimb, așa cum o arată teza a doua a textului, dacă activitatea pârâtelor îmbracă sau nu forma comunicării publice supuse autorizării reprezintă tocmai fondul cauzei și nu o chestiune de calitate pasivă. De aceea, în mod corect a tranșat această chestiune Curtea de apel, pe de-o parte reținând caracterul supraabundent al dezlegărilor mai sus citate și pe de altă parte consemnând că, oricum, chestiunile urmează a fi examinate în contextul judecării cauzei pe fond și că nu sunt proprii unei excepții privind calitatea procesuală pasivă. Pentru toate argumentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de pârâtele recurente B. va fi respins ca nefondat.