ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1161/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 3 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta U.C.M.R.-A.D.A., Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a chemat în judecată societățile A. S.R.L. și B., solicitând ca, în urma dezbaterilor și a probelor ce vor fi administrate, să fie pronunțată o hotărâre prin care să fie obligate pârâtele: - la plata sumei de 150 RON plus T.V.A. pentru fiecare lună și pentru fiecare mijloc auto cu care, în intervalul noiembrie 2017 - septembrie 2019, și la plata sumei de 156 RON plus T.V.A. pentru fiecare lună și pentru fiecare mijloc auto cu care, în intervalul octombrie 2019 - noiembrie 2020, s-au desfășurat în România activități de transport persoane prin intermediul serviciilor pârâtelor, sumă datorată cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor patrimoniale de autor ca urmare a comunicării publice a operelor muzicale în aceste mijloace de transport persoane, comunicare publică realizată fără ca pârâtele să fi încheiat în prealabil autorizație licență neexclusivă cu U.C.M.R.-A.D.A., Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor; În subsidiar capătului 1 al cererii de chemare în judecată: - la plata sumei de 15 RON plus T.V.A. pentru fiecare lună și pentru fiecare mijloc auto cu care, în intervalul noiembrie 2017 - noiembrie 2020, s-au desfășurat în România activități de transport persoane prin intermediul serviciilor pârâtelor, sumă datorată cu titlu drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în aceste mijloace de transport persoane; - la plata penalităților de 0.5%/zi de întârziere începând cu fiecare scadență lunară în parte și până la data plății efective a remunerațiilor restante datorate de pârâtă; - la plata cheltuielilor de judecată. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 401 din data de 9 martie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, a admis excepția inadmisibilității, a respins acțiunea formulată de reclamanta U.C.M.R.-A.D.A., Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. și B., ca inadmisibilă. I.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1323A din data de 18 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de pârâtele A. S.R.L. și B. împotriva sentinței civile nr. 401 din data de 9 martie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2020. A admis apelul formulat de reclamanta U.C.M.R.-A.D.A., Asociația Pentru Drepturi de Autor A Compozitorilor împotriva sentinței civile nr. 401 din data de 9 martie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2020. A anulat în parte sentința civilă apelata și a trimis cauza spre rejudecare pe fond aceleiași instanțe. A menținut dispozițiile sentinței referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale active. II. Calea de atac formulată în cauză II.1. Declararea recursului Împotriva deciziei civile nr. 1323A din data de 18 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs pârâtele A. S.R.L. și B.. II.2. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 11 ianuarie 2024, sub nr. x/2020, fiind repartizat aleatoriu spre soluționare completului nr. 2. II.3 Motivele de recurs Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului, casare deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului Curții de Apel București. În esență, au susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a Legii nr. 8/1996 și a C. civ. Printr-o primă critică a invocat nelegalitatea considerentelor deciziei recurate în baza cărora instanța de apel a ajuns la concluzia că "lipsa reglementării în metodologie a unei remunerații pentru situația utilizării operelor muzicale în cadrul unor servicii de tipul celor prestate de către pârâtă nu constituie un motiv pentru respingerea acțiunii ca inadmisibilă". În opinia recurentelor-pârâte, argumentarea instanței este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, dând naștere următoarelor consecințe juridice: drepturile patrimoniale ale autorilor pot fi reclamate fără respectarea procedurii prevăzute de lege și stabilite discreționar; dreptul legal la remunerare al autorilor permite încălcarea dreptului legal al utilizatorilor de a-și negocia remunerația; organismele de gestiune colectivă au dreptul să-și încalce obligațiile legale și statutare de a propune și negocia metodologii cu utilizatorii, fără nicio consecință legală. Astfel, au arătat că, deși art. 13 din Legea nr. 8/1996 stabilește la modul general dreptul autorilor de a fi remunerați, asta nu înseamnă că nu trebuie respectată procedura legală de stabilire a remunerației. Recurentele-pârâte au subliniat că dreptul de a o obține o remunerație nu îi scutește pe titularii de drepturi, prin organismele de gestiune colectivă, de obligația de a îndeplini procedura prevăzută de lege pentru colectarea remunerației, iar simplul fapt că legea recunoaște un drept nu înseamnă că acesta se exercită oricum. Au susținut că legea cere autorilor, prin organismele de gestiune colectivă, un aport, o conduită, respectiv să îndeplinească anumiți pași pentru a putea beneficia de remunerație, iar, dacă acești pași nu sunt îndepliniți, titularii (prin organismele de gestiune colectivă) se lipsesc singuri de posibilitatea de a percepe aceste drepturi bănești. Au apreciat că problema de drept a cauzei nu este că legea nu prevede, ci că beneficiarii nu au respectat legea ca să poată primi. Totodată, au învederat că Legea nr. 8/1996 prevede în mod clar că remunerația se datorează pe baza unei metodologii care trebuie realizată de către organismele de gestiune colectivă și negociată în prealabil cu utilizatorii [art. 162 lit. c)], doar după realizarea acestui acord și după stabilirea cuantumului acestei remunerații, organismele de gestiune colectivă putând începe procedura de autorizare și colectare a acesteia. Recurentele-pârâte au subliniat și că legea în sine nu prevede un cuantum al remunerației ca să o poți reclama direct, ci un mod stabilire al acesteia, remunerația fiind determinabilă, prin aplicarea procedurii de adoptare a metodologiei prevăzute de art. 162-166 din Legea nr. 8/1996. În opinia recurentelor-reclamante, faptul că există o metodologie pentru alte categorii de utilizatori nu înseamnă că pentru transportul alternativ s-a pierdut dreptul de a negocia o remunerație. Au solicitat să se observe că în metodologia prevăzută de deciziile O.R.D.A. nr. 198/2012 și nr. 81/2019 (privind remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental) remunerația a fost negociată/structurată/adoptată pe categorii de utilizări/utilizatori. Au arătat că pentru categoriile de utilizatori omiși sau pentru categoriile de utilizatori viitori nu se poate argumenta că lor nu li s-ar aplica art. 162 alin. c) din Legea nr. 8/1996, iar, în anul 2012, când s-a emis decizia O.R.D.A. nr. 198, nu exista încă transport alternativ în România, reglementat abia în anul 2019, împrejurare care, însă, nu exclude dreptul operatorilor de transport alternativ de a negocia o remunerație, în măsura în care aceștia ar fi utilizatori. De asemenea, au considerat că, atât timp cât remunerația este determinabilă, raționamentul instanței de apel, în sensul că există un vid legislativ și că trebuia aplicat art. 1 alin. (2) C. civ., este eronat. Au susținut și că vidul din metodologie nu este echivalent cu un vid legislativ, în contextul în care legea și statutul intimatei-reclamate prevăd foarte clar ce trebuie făcut, iar nerespectarea procedurii reglementate de lege nu echivalează cu vid legislativ. De altfel, au apreciat că nici nu se poate discuta, în mod real, de un vid în metodologie, ci de o categorie de utilizare care nu exista la momentul intrării în vigoare a metodologiei. Au mai invocat recurentele-pârâte și că, din moment ce metodologia, prevăzută de deciziile O.R.D.A. nr. 198/2012 și nr. 81/2019, este neacoperitoare în ceea ce privește categoria de utilizatori cu activitate de transport alternativ și nici nu prevede un tarif general aplicabil (pentru categorii de utilizări nereglementate), intimata-reclamantă trebuia să înceapă procedura de negociere pentru realizarea unei metodologii pentru acești utilizatori. În opinia recurentelor-pârâte este greșită afirmația instanței de apei că "un vid în metodologie...nu înseamnă că legea în aplicarea căreia a fost negociată metodologia va rămâne fără efect", iar pasivitatea organismului de gestiune colectivă este cea care îl lipsește de dreptul de încasa o remunerație, nu omisiunile din deciziile O.R.D.A. nr. 198/2012 și nr. 81/2019. Au subliniat că culpa organismului de gestiune colectivă de a propune și negocia o metodologie nu se suplinește prin art. 1 alin. (2) C. civ. și nu anulează dreptul utilizatorului de a-și negocia remunerația conform art. 162 lit. c) din Legea 8/1996. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentele-pârâte au criticat argumentele instanței de apel, prin care aceasta a arătat că desființarea soluției de inadmisibilitate este "motivat[ă] de faptul că absența reglementării unei remunerații în metodologie care să constituie un criteriu de cuantificare a despăgubirilor nu poate constitui un fine de neprimire". Recurentele-pârâte, cu privire la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, au susținut că tribunalul este cel care a realizat o aplicare corectă a legii, iar nu instanța de apel. Au arătat că noțiunea de despăgubire este proprie răspunderii civile delictuale, precum și că nu realizează un fapt ilicit cauzator de prejudicii care să dea dreptul la despăgubiri. Totodată, au învederat că, în raport de art. 162 din Legea nr. 8/1996, tribunalul a identificat în mod corect faptul că obligația intimatei-reclamante este de a acorda o licență, ulterior elaborării și negocierii unei metodologii, și că, în lipsa unei astfel de metodologii, acțiunea este inadmisibilă, întrucât nu există temeiul contractual al obligației de plată și nici cuantumul acesteia. În plus, a precizat că, de altfel, chiar și instanța de apel a apreciat că metodologia este un act cu efecte similare unui contract colectiv, aplicabil titularilor dreptului de autor și utilizatorilor din domeniul reglementat. Au afirmat recurentele-pârâte că, atât timp cât legea impune părților (organismelor de gestiune colectivă și utilizatorilor) obligația de a încheia un contract colectiv (numit metodologie), rezultă că încălcarea acestei obligații de către intimata-reclamantă duce la lipsa unui temei legal pentru angajarea răspunderii în ceea ce le privește. Ca atare, au apreciat că tribunalul a identificat și a calificat în mod corect acțiunea introductivă ca fiind una în răspundere contractuală, respingând-o, în esență, pentru lipsa existenței, în contractul pe care partea adversă îl indică ca fiind aplicabil, a unor obligații în sarcina lor. Întrucât intimata-reclamantă invocă metodologia prevăzută de deciziile O.R.D.A. nr. 198/2012 și nr. 81/2019, care sunt calificate ca având natură contractuală, au considerat că pretențiile intimatei-reclamante sunt pe tărâmul răspunderii contractuale, iar, din această perspectivă, primul capăt al cererii de chemare în judecată - pe tărâm delictual - nu putea fi primit, fiind inadmisibil. Au mai susținut și că nu este posibilă combinarea regulilor aplicabile răspunderii delictuale, cu cele aplicabile răspunderii contractuale, în cadrul unei acțiuni mixte, după cum nu este posibil nici să se apeleze, în paralel/subsidiar, la acțiunea în răspundere delictuală și acțiunea în răspundere contractuală. Au subliniat că, în ceea ce privește aspectul opțiunii între acțiunea în răspundere contractuală și cea în răspundere delictuală, sunt relevante dispozițiile art. 1350 alin. (3) C. civ. Recurentele-pârâte au invocat și că tribunalul a arătat în mod corect că, analizând prevederile contractului colectiv aplicabil titularilor dreptului de autor și utilizatorilor din domeniul reglementat (astfel cum îl numește chiar și instanța de apel), nu a regăsit în cuprinsul acestuia nicio remunerație aplicabilă, la momentul introducerii cererii, utilizatorilor din domeniul transportului alternativ. Astfel, au apreciat că, desființând soluția de inadmisibilitate pe motiv că ar putea fi imaginate alte criterii de cuantificare a despăgubirilor, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii din două perspective: permite intimatei-reclamante să invoce în paralel răspunderea contractuală și cea delictuală, fapt nepermis, de plano, de legea civilă; esența soluției inadmisibilității este aceea că în mod necesar între părți trebuie să existe o metodologie și că intimata-reclamantă nu poate susține că un utilizator datorează o sumă de bani, atât timp cât nu există cadrul necesar ca acesta să obțină o licență. Mai arătă recurentele-pârâte că, din chiar economia Legii nr. 8/1996, rezultă că remunerația nu poate fi stabilită decât urmare a unei negocieri individuale, iar nu prin analogie - art. 156 alin. (10) lit. a) și art. 164 alin. (3) -, astfel că este inechitabil a se impune operatorilor de transport alternativ remunerații nenegociate și nemotivate. Au subliniat că nicio prevedere din Legea nr. 8/1996 nu conduce la posibilitatea stabilirii sumei datorate de un utilizator organismului de gestiune colectivă, în afara urmării procedurii de negociere prevăzute de lege, iar, sub acest aspect, soluția inadmisibilității capătă și valențele unei juste interdicții puse în calea organismului de gestiune colectivă de a-și stabili remunerațiile omissio medio, sărind peste procedura prevăzută de lege. Au menționat că organismul de gestiune colectivă are obligațiile subsecvente: de a elabora și negocia metodologia (art. 164 din Legea nr. 8/1996); de a recurge la mediere, în cazul eșecului negocierii [art. 165 alin. (1) din Legea nr. 8/1996]; doar în cazul în care părțile nu au convenit asupra metodologiei prin negociere sau mediere, să se adreseze instanței judecătorești [art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996]. Cocluzionând, recurentele-pârâte au apreciat că prezenta acțiune reprezintă un veritabil exercițiu al dreptului prevăzut de art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, fără parcurgerea pașilor prevăzuți de art. 164 și art. 165 alin. (1) din același act normativ, ceea ce este, în mod evident, inadmisibil. În consecință, au susținut că instanța de apel a făcut în mod eronat aplicarea Legii nr. 8/1996, motivând că lipsa unei metodologii stabilite conform legii, nu reprezintă un fine de neprimire a acțiunii judiciare de stabilire a remunerației, legea impunând parcurgerea pașilor obligatorii arătați anterior. II.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare. II.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 8 martie 2024, în temeiul art. 471 1 alin. (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 23 aprilie 2024, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri pentru încălcarea drepturilor patrimoniale de autor ca urmare a comunicării publice a operelor muzicale în cadrul serviciilor de transport persoane prestate de cele două societăți recurente-pârâte sub marca "C.". UCMR-ADA este un organism de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale de autor asupra operelor muzicale, desemnat colector al remunerațiilor corespunzătoare drepturilor patrimoniale de autor, pentru comunicarea publică de opere muzicale în scop ambiental. În esență, invocând jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, reclamanta UCMR-ADA a aratat că activitatea de transport persoane este desfășurată de pârâte, chiar dacă mijloacele de transport persoane nu se află în proprietatea acestora; în fapt, șoferii desfășoară activități dependente, fiind coordonați de pârâte și acționând în interesul acesteia. Ca urmare, se arată că, în condițiile în care este de notorietate că în mijloacele de transport persoane utilizate de C. se comunică opere muzicale, această comunicare ce are loc în lipsa solicitării și obținerii autorizației/licenței neexclusive din partea organismului de gestiune colectivă are caracter ilicit, pârâtele datorând despăgubiri cuantificate prin raportare la activitatea de transport taxi. Pârâtele s-au apărat, invocând între altele inadmisibilitatea acțiunii în lipsa negocierii prealabile a unei metodologii dedicate, dar și reglementarea distinctă a activității, lipsa scopului lucrativ al eventualei comunicări de opere muzicale în autoturisme, precum și caracterul independent al activității desfășurate de șoferi. După cum rezultă din partea introductivă a prezentei decizii, tribunalul a respins ca inadmisibilă acțiunea, ca urmare a inexistenței unei metodologii care să cuprindă remunerațiile cuvenite pentru activitatea de transport alternativ reglementată de O.U.G. nr. 49/2019 privind activitățile de transport alternativ cu autoturism și conducător auto; s-a reținut în esență că pârâtele nu pot fi obligate la plata de remunerații, în condițiile în care nu au putut participa la negocierea unei metodologii și în condițiile în care metoda de funcționare a platformei online de intermediere a serviciilor de transport auto nu poate fi propriu-zis asimilată rubricilor din metodologie (taxi, respectiv închirieri de autoturisme). Dimpotrivă, Curtea de Apel a reținut că acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată de reclamantă este admisibilă, întrucât calitatea de utilizator de opere muzicale este reglementată prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, lege din care rezultă și obligația de plată a remunerațiilor corespunzătoare; această obligație de plată a remunerațiilor nu poate rămâne fără eficacitate doar în considerarea lipsei unei remunerații convenite foarte specific pentru tipul de activitate respectiv. Potrivit deciziei recurate, împrejurarea că în metodologie nu este reglementată o anumită modalitate concretă de remunerare pentru o anume formă de utilizare a operelor muzicale nu înseamnă în mod automat că nu se datorează o atare remunerație sau despăgubire, în cazul în care nu este solicitată și obținută autorizarea organismului de gestiune colectivă pentru respectiva utilizare. Metodologia, act cu efecte similare ale unui act normativ (mai exact, ale unui contract colectiv aplicabil titularilor dreptului de autor și utilizatorilor din domeniul reglementat), dar cu putere inferioară legii, nu poate fi niciodată invocată pentru a diminua sau anihila principiile legale și obligațiile ce rezultă din dispozițiile legii. Dacă interpretarea metodologiei în lumina legii nu permite stabilirea unei corespondențe dintre lege și metodologie într-un anumit domeniu, din pricina unei omisiuni sau a unui vid în metodologie - deși o interpretare teleologică, făcută cu bună-credință, va reuși de regulă această conciliere - nu înseamnă că legea în aplicarea căreia a fost negociată metodologia va rămâne fără efect, instanța având obligația de a căuta modalitatea de cuantificare a despăgubirii potrivit cu principiul instituit de art. 1 alin. (2) din C. civ., conform căruia în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului. Aceste dezlegări în drept sunt corecte, rezistând controlului de legalitate inclusiv în considerarea motivelor ce urmează și care sunt de natură a răspunde criticilor formulate. În esență, recurentele-pârâte critică statuarea instanței de apel, arătând că intimata-reclamantă, în calitate de organism de gestiune colectivă, avea obligația de a iniția negocierea unei metodologii pentru tipul de activitate la care se referă litigiul, iar în lipsa negocierii metodologiei, beneficiarii remunerației (autorii de opere muzicale) nu au dreptul de a solicita remunerații; remunerația nu este determinată de lege, ci doar determinabilă; utilizatorii au la rândul lor dreptul de a participa la negocierea metodologiei care ulterior le devine opozabilă; obligația UCMR-ADA de a elibera o licență este la rândul ei ulterioară negocierii și stabilirii metodologiei. Aceste susțineri sunt însă nefondate. După cum în mod judicios a reținut instanța de apel, inexistența metodologiei în sine nu este de natură a determina, în drept, concluzia că titularii drepturilor de autor asupra operelor muzicale nu ar avea dreptul de a solicita remunerația pentru utilizarea operelor lor prin comunicare ambientală. În mod necontestat (art. 255 alin. (2) C. proc. civ.), recurentele-pârâte prestează activități de transport persoane prin operarea platformei "C.", prin intermediul cărora persoanele interesate pot solicita și obține, contra cost, transportul de persoane dintr-un loc în altul, ambele locuri, precum și tarifele fiind determinate prin utilizarea aplicației operate de recurente. Ca urmare, recurentele-pârâte cu privire la care se afirmă că desfășoară astfel de activități - care nu au fost contestate în sine, contestată fiind doar calificarea și relevanța lor juridică în contextul acțiunii de față - au calitate procesuală pasivă, întrucât au calitate de subiecte pasive în raportul juridic litigios, astfel cum acesta este afirmat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, respectiv astfel cum acesta este dedus judecății, astfel cum prevede art. 36 teza I C. proc. civ. Apărările formulate de recurentele-pârâte cu privire la tipul de activitate pe care îl desfășoară, la lipsa comunicării publice a operelor muzicale prin raportare la lipsa scopului lucrativ și la inexistența obligației de plată a remunerației pentru activitatea lor concretă, pe care o pretind diferită față de activități de tip taxi, sunt chestiuni de fond, care privesc însăși temeinicia pretențiilor formulate, iar nu probleme referitoare la calitatea procesuală pasivă (art. 36 teza a II-a C. proc. civ.). Potrivit art. 12 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții. În condițiile art. 13 din aceeași lege, utilizarea unei opere dă naștere la drepturi patrimoniale, distincte și exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice: (...) f) comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în orice moment ales, în mod individual, de către public. Ca urmare, titularilor drepturilor de autor le este conferit un drept exclusiv, de natură privativă asupra operei de creație intelectuală, drept care le conferă prerogativa de a-i exclude pe alții de la folosirea operei, respectiv (în componenta sa afirmativă) de a autoriza utilizarea operelor (în speță, muzicale) de către terți. Oricine face parte din subiectul pasiv general nedeterminat al obligației corelative de a nu aduce atingere prerogativelor exclusive conferite titularului dreptului de autor poate folosi (utiliza) opera doar în temeiul autorizării titularului dreptului de autor. După cum în mod judicios au învederat recurentele-pârâte în etapele procesuale anterioare, scopul titularilor drepturilor de autor nu este acela de a interzice folosirea operelor lor muzicale prin comunicare ambientală, ci de a obține remunerații pentru acest tip de utilizare. Această observație este corectă, însă relevă totodată că, în concepția și în reglementarea expresă a legii, utilizarea nu poate avea loc fără plata unei remunerații. Altfel spus, eventualele lacune ale metodologiilor în vigoare nu pot constitui pretextul pentru utilizarea neautorizată a operelor protejate prin dreptul de autor, fără a obține autorizația cerută de lege și mai ales fără plata vreunei remunerații, întrucât s-ar nega caracterul exclusiv al prerogativelor patrimoniale conferite de lege titularilor drepturilor de autor, ajungându-se la situația ca un drept exclusiv recunoscut de lege să fie desființat pe cale judiciară, ceea ce într-un stat de drept nu poate fi admis. Potrivit art. 162 din Legea nr. 8/1996, republicată în M.Of. nr. 489/14.06.2018, cu modificările ulterioare, organismele de gestiune colectivă au următoarele drepturi și obligații: (...) b) să acorde autorizații neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remunerații. Organismele de gestiune colectivă răspund în termen de maximum 10 zile la cererea acestora, indicând orice alte informații necesare acordării licenței. În cazul în care organismul de gestiune colectivă nu intenționează să acorde licența neexclusivă pentru un anumit serviciu, va motiva refuzul în scris; c) să elaboreze metodologii pentru domeniile de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, ce trebuie negociate cu utilizatorii în vederea plății acestor drepturi, în cazul în care modul de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către autorii sau titularii de drepturi. Recurentele afirmă că, în lipsa inițierii negocierii prevăzute de art. 162 lit. c) din Legea nr. 8/1996, organismele de gestiune colectivă nu pot pretinde plata de remunerații pentru utilizarea operelor din repertoriul gestionat, sancțiunea acestei conduite pasive constând în esență în inexistența obligației de a plăti astfel de remunerații (acțiunea fiind inadmisibilă ori cel mult neîntemeiată). Această susținere este lipsită de temei, întrucât nu doar organismul de gestiune colectivă poate iniția negocierea unei metodologii noi, care să acopere în mod explicit și individualizat și anumite tipuri de utilizare neavute anterior în vedere (e.g., pentru că serviciile de transport persoane oferite prin platforme precum C. sau D. nu existau ca atare la data negocierii metodologiei în vigoare). Potrivit art. 163 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în vederea inițierii procedurilor de negociere a metodologiilor, organismele de gestiune colectivă, utilizatorii sau structurile asociative ale utilizatorilor prevăzuți la alin. (3) lit. b) și c) trebuie să depună la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor o cerere, însoțită de lista părților propuse pentru negociere și elementele de identificare ale acestora, metodologiile propuse a fi negociate, precum și dovada notificării acestora în vederea negocierii. Nedepunerea listei sau depunerea unei liste incomplete, precum și lipsa dovezii notificării atrag respingerea cererii de inițiere a procedurilor de negociere. Așadar, utilizatorii relevanți, direct ori prin intermediul structurilor asociative reprezentative pe care le-au înființat, dacă este cazul, au la rândul lor dreptul de a solicita inițierea unei proceduri de negociere a metodologiilor care să cuprindă, după caz, și tipurile noi de utilizare care nu sunt explicit cuprinse de metodologiile anterioare. Recurentele nu se pot prevala de detaliile acestei reglementări legale pentru a invoca imposibilitatea inițierii negocierii unei noi metodologii și nici inacțiunea intimatei-reclamante UCMR-ADA, în condițiile în care nu au susținut și nici demonstrat că ar fi încercat fără succes negocierea unei astfel de metodologii, în condițiile textului de lege menționat. În aceste coordonate, nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia recurentele nu și-au putut exercita dreptul de a negocia metodologia (dedus din prevederile art. 162 lit. c) din lege), având în vedere că nu au încercat vreodată să inițieze o astfel de negociere, ceea ce lasă fără suport critica formulată. Mai mult, din prevederile legale anterior menționate, care sunt obligatorii și direct aplicabile părților litigante, rezultă că orice utilizator de opere muzicale în scop ambiental poate și trebuie să solicite eliberarea unei autorizații/licențe neexclusive de către organismul de gestiune colectivă, în condițiile art. 162 lit. b) din Legea nr. 8/1996. Nu poate fi primită susținerea potrivit căreia această obligație nu ar deveni operantă până la publicarea unei noi metodologii care să cuprindă punctual toate tipurile de utilizare posibile, întrucât o atare susținere ar echivala cu nesocotirea caracterul exclusiv și opozabil erga omnes al drepturilor patrimoniale reglementate de art. 12 și art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996. Totodată, o asemenea interpretare ar determina ca utilizatorii să fie stimulați să se opună negocierii oricărei noi metodologii ori să tergiverseze aceste negocieri, tocmai pentru a nu fi obligați să plătească remunerații. Firește, la rândul său, dacă i se solicită eliberarea unei autorizații/licențe neexclusive, organismul de gestiune colectivă este ținut în virtutea funcțiunilor și obligațiilor care îi sunt acordate, respectiv impuse de lege să ofere cu bună-credință o licență, în condiții explicate rațional (e.g., prin raportare la tipul de utilizare cel mai apropiat, reglementat de metodologii ori prin folosirea oricărui alt criteriu adecvat). Doar eventualul refuz nejustificat de a elibera o licență solicitată în asemenea condiții ar putea deschide, eventual, calea unei utilizări nesancționabile pe tărâm delictual, dar nu aceasta este situația din speță, ca atare nu este cazul a se statua asupra ei (art. 9 C. proc. civ.). Rezultă prin urmare caracterul nefondat al motivelor întemeiate pe culpa intimatei UCMR-ADA de a iniția negocierea unei metodologii. Pe de-o parte, utilizatorii pot iniția aceste negocieri, iar pe de altă parte, în condițiile inexistenței unei metodologii dedicate, negocierea are loc, de această dată individual, în condițiile solicitării unei licențe/autorizații neexclusive, pentru activitățile care nu sunt acoperite de metodologie, organismului de gestiune colectivă care exercită gestiunea colectivă extinsă (art. 145 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996), în coordonatele prevăzute de art. 162 lit. c) din Legea nr. 8/1996. De altfel, prin raportare la susținerile din cursul dezbaterilor asupra recursului, Înalta Curte observă că schimbarea tipului de gestiune colectivă, din obligatorie într-una extinsă, în coordonatele determinate de art. 145 1 din Legea nr. 8/1996, nu este de natură a influența legalitatea soluției recurate, între altele și pentru că recurentele nu au susținut și cu atât mai puțin demonstrat că ar fi obținut autorizări individuale din partea unor titulari de drepturi de autor asupra unor opere muzicale care să fi notificat organismului de gestiune colector exceptarea respectivelor opere de la regimul gestiunii colective extinse. Nu poate fi prin urmare primită nici susținerea referitoare la inaplicabilitatea art. 1 alin. (2) C. civ. Potrivit art. 5 C. proc. civ., (1) Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii. (2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. (3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) C. civ., în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului. Prin urmare, în mod legal a statuat instanța de apel că lipsa reglementării în metodologie a unei remunerații pentru situația utilizării operelor muzicale în cadrul unor servicii de tipul celor prestate de către pârâtă nu constituie un motiv pentru respingerea acțiunii ca inadmisibilă. Nu se poate reține nici argumentul întemeiat pe succesiunea dispozițiilor art. 165 din Legea nr. 8/1996, întrucât acțiunea de față este cu totul altceva decât acțiunea la care se referă art. 165 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, text care privește sesizarea instanței competente să stabilească metodologia asupra căreia părțile nu s-au înțeles. Înalta Curte reține că, în aceste coordonate, este legal posibilă utilizarea ca punct de referință a remunerațiilor stabilite, deja, prin metodologiile aflate în vigoare pentru tipul de utilizare cel mai apropiat, pentru a stabili remunerațiile datorate în cauză. În ce măsură remunerațiile convenite pentru activitățile de taximetrie îndeplinesc acest criteriu și în ce mod aceste remunerații pot, eventual, să fie adaptate specificului activității desfășurate în concret de recurente constituie o chestiune care urmează a fi judecată pe fondul cauzei. În cadrul acestei judecăți pe fondul pretențiilor, urmează a fi reanalizată și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la serviciile de transport persoane de tip D. și a se verifica în ce măsură, prin raportare la această jurisprudență, se justifică sau nu raportarea la activitățile de transport taxi; în aceeași ordine de idei, se va verifica și dacă reglementarea distinctă a serviciilor de transport alternativ, prin O.U.G. nr. 49/2019 (care, astfel cum întemeiat a învederat intimata-reclamantă, nu poate retroactiva, nefiind incidentă decât pentru o parte din perioada aflată în litigiu) este de natură a schimba sau nu calificarea dată de Curtea de Justiție în cauza C - 434/15, E. (în contextul în care pe de altă preambulul acestei ordonanțe vorbește despre "soluții inovative de intermediere a transportului de persoane în regim taxi" și menționează că "hotărârea Curții Europene de Justiție a apreciat că activitățile de transport de tip urban desfășurate prin intermediul platformelor digitale sunt asimilate serviciilor de transport și nu serviciilor de comerț online, iar statele membre sunt obligate la adoptarea unor soluții legislative care să asigure reglementarea tuturor operațiunilor de transport de tip urban pentru care se utilizează platforme digitale"). În vederea stabilirii remunerațiilor pentru comunicare publică de tip ambiental în mijloacele de transport, interesează chestiuni precum publicul căruia i se adresează ipotetica comunicare de opere muzicale, respectiv adresabilitatea generală a ofertei de servicii de transport și capacitatea concretă a mijloacelor de transport; în schimb, sunt mai puțin relevante detaliile de natură tehnică referitoare la intermedierea ofertei și cererii de servicii de transport (e.g., nu pare decisiv dacă se folosește un dispecerat telefonic sau o aplicație online) ori cele de natură administrativă privind autorizarea respectivei activități. Din această perspectivă, incumbă părților interesate obligația de a susține în concret și apoi de a proba care sunt diferențele relevante, în sensul celor arătate, între activitatea de taximetrie și activitatea de transport intermediată prin intermediul platformei C.. În cadrul judecății pe fond urmează a se verifica și ce relevanță poate fi dată inacțiunii intimatei-reclamante UCMR-ADA, care nu a susținut și nici demonstrat că ar fi inițiat negocierea unei metodologii actualizate. În aceste coordonate, de natură a întreține o anumită incertitudine juridică, urmează a se examina în ce măsură este sau nu cazul a se face aplicarea unor dispoziții sancționatorii precum cele prevăzute de art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 (obligația de plată a triplului remunerației), care sunt derogatorii de la dreptul comun al răspunderii civile și care presupun o culpă neechivocă constând în refuzul plății unei remunerații clar determinate. Imposibilitatea aplicării prin analogie a remunerațiilor stabilite prin metodologiile în vigoare nu rezultă nici din art. 165 alin. (10) lit. a), respectiv art. 164 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, texte de lege invocate de recurente. Aceste prevederi legale dobândesc relevanță în cadrul negocierii unei noi metodologii, respectiv, dacă este cazul, a negocierii individuale a unei autorizații/licențe pentru tipuri de utilizare care nu sunt expres acoperite de metodologie. Ele nu pot constitui însă temei pentru poziția adoptată de recurente, aceea de a nu plăti nicio remunerație pentru serviciile de transport oferite și nici nu exclud aplicarea prin analogie a prevederilor metodologiilor existente. Nefondate sunt și criticile referitoare la tipul răspunderii și la imposibilitatea combinării regimului răspunderii civile delictuale, respectiv contractuale. Trebuie observat că, potrivit art. 1.350 alin. (1) C. civ., orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. De asemenea, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile. Aceste texte de lege nu sunt aplicabile cauzei, întrucât între părți nu s-a încheiat niciun contract de licență neexclusivă care să aibă ca obiect dreptul de comunicare publică a operelor muzicale în scop ambiental. Ca urmare, neexistând un contract încheiat între părți, singura formă de răspundere incidentă este cea delictuală. Prin raportare la ansamblul considerentelor ce preced, nu poate fi reținută inadmisibilitatea acțiunii de față, prin raportare la inexistența unei metodologii dedicate pentru activitățile de transport alternativ de natura celor desfășurate de recurentele-pârâte. De altfel, potrivit art. 17 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, proprietatea intelectuală este protejată, iar potrivit art. 47 alin. (1) din Cartă, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol. Or, interpretarea dată prin decizia de față se impune pentru a garanta caracterul efectiv al dreptului autorilor de a obține remedierea încălcării drepturilor lor și repararea adecvată a prejudiciilor cauzate printr-o utilizare neautorizată. Prin raportare la cele ce preced, nu sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prevederile legale incidente fiind corect interpretate și aplicate, motiv pentru care va fi respins recursul, ca nefondat (art. 496 alin. (1) C. proc. civ.). Urmează a se face aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. și să fie obligate pârâtele căzute în pretenții și aflate în culpă procesuală la plata sumei de 2.975 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă, reprezentând onorariul avocatului.