ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 60/2023

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, sub nr. x/2020, la 22 mai 2020, reclamanta Comuna Moșoaia - reprezentată prin primar A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând ca prin hotărârea judecătorească să fie obligați în solidar la plata sumei de 308.421,84 RON.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin încheierea de ședință din 27 octombrie 2020, Tribunalul Argeș s-a pronunțat asupra prescripției dreptului material la acțiune, excepție apreciată ca nefondată, pentru motivul că a intervenit întreruperea prescripției prin recunoașterea debitului de către pârâtul B., în calitate de primar. Prin sentința civilă nr. 65 din 2 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. și excepția prematurității introducerii acțiunii. A fost admisă acțiunea privind pe reclamantă și pe pârâți și, în consecință, au fost obligați pârâții, în solidar, să plătească reclamantei suma de 308.421,84 RON. Împotriva sentinței și a încheierii din 27 octombrie 2020 au formulat apel pârâții B. și C..

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 4875 din 23 noiembrie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelurile formulate de pârâții B. și C. împotriva încheierii de ședință din 27 octombrie 2020 și a sentinței civile nr. 65 din 2 februarie 2021 pronunțate de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2020. Au fost schimbate încheierea din 27 octombrie 2020 pronunțată de Tribunalul Argeș, precum și sentința pronunțată de același tribunal, în sensul că a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și respinsă, ca prescrisă, acțiunea. A fost obligată intimata-reclamantă la plata sumei de 3.172 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelanta-pârâtă C. și a sumei de 1.672 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru), către apelantul B..

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 4875 din 23 noiembrie 2021 a formulat recurs reclamanta Comuna Moșoaia. În dezvoltarea cererii de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta a invocat, în esență, următoarele aspecte: Deși instanța de apel constată că sumele sunt calculate până la data de 31 iulie 2017, reținând că chiar pârâții au susținut că, pentru fiecare sumă începe să curgă un termen de prescripție separat și tot astfel pot fi calculate și accesoriile, reține că, întrucât cererea ar fi fost promovată la 22 mai 2020 (în realitate, cererea este depusă la poștal la 19 mai 2020), nu este justificată soluția în raport de accesoriile calculate până la 31 iulie 2017. Cu alte cuvinte, daca s-ar urma raționamentul instanței de apel, nu există o explicație pentru sumele calculate în intervalul 19 mai 2017 - 31 iulie 2017, raportat la care nu se poate susține că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune. Așadar, suntem în prezenta unei soluții ce conține motive contradictorii (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). Prin raportare la aspectele anterior enunțate, recurenta susține că, în mod greșit au fost aplicate dispozițiile art. 2523 și 2528 C. civ., privind începutul termenului de prescripție și modul de calcul al acestuia, raportat la data promovării acțiunii (19 mai 2020), cererea fiind promovată în intervalul celor trei ani. De asemenea, dispozițiile art. 2537 pct. 1 C. civ. (ce se coroborează cu dispozițiile art. 2541 C. civ.) au fost greșit interpretate și aplicate, prin prisma conținutului înscrisului "Informare" nr. 6518/27.07.2017. Astfel, potrivit art. 2537 pct. 1 C. civ., "prescripția se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția". Din cuprinsul informării întocmite și înregistrate la Consiliul Local al Comunei Moșoaia sub nr. x/27.07.2017, rezultă că pârâtul B., în calitate de reprezentant al UAT Moșoaia, în legătură cu plata facturii nr. x/23.06.2014 recunoaște că este vorba de efectuarea unei plăți eronate, întrucât această plată nu a fost corelată cu factura nr. x/23.06.2014 și cu procesul-verbal de custodie nr. x/02/10/2013, așadar se recunoaște că a ordonat o plată ce nu era datorată, iar în privința facturii nr. x/28.12.2016, în valoare de 95.000 RON plus TVA, același reprezentant al UAT Moșoaia, pârâtul B., recunoaște că, pentru suma de 40.248,84 RON, constructorul nu a efectuat lucrări, susținând că urmează să execute lucrări până la acoperirea valorii integrale facturate, numai că, în ceea ce îl privește pe constructor, acesta a emis la aceeași dată, de 27 iulie 2017, storno facturi pentru sumele primite nejustificat. Așadar, dispozițiile art. 2537 pct. 1 C. civ. au fost încălcate, întrucât textul normativ vorbește de recunoaștere, în orice alt mod, ceea ce înscrisul anterior menționat cuprinde, astfel cum a arătat. Prin urmare, înscrisul menționat are menirea de a conduce la întreruperea prescripției, așa încât, potrivit art. 2541 alin. (1) și (2) C. civ., întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, iar după întrerupere, începe să curgă o nouă prescripție. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Prin notele de ședință, depuse la termenul de judecată din recurs din 22 septembrie 2022, recurenta-reclamantă a susținut, în detalierea motivului de recurs, întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., incidența în speță a prevederilor art. 2532 pct. 3 C. civ., în privința intimatului-pârât B., privind cazurile generale de suspendare a prescripției. În acest sens, a arătat că, după cum reiese din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, intimatul-pârât B. avea, chiar și la momentul auditului realizat de către Curtea de Conturi, precum și la momentul emiterii înscrisului "Informare" nr. 6518/27.07.2017 calitatea de reprezentant legal al reclamantei, Comuna Moșoaia, în virtutea calității sale de primar. Această calitate a încetat abia la data de 14 ianuarie 2019, odată cu emiterea Ordinului Prefectului Județului Argeș nr. 2/14.01.2019 de încetare a mandatului de primar - ce a survenit ca urmare a unei condamnări penale definitive. Ca atare, dat fiind faptul că până la această dată chiar intimatul-pârât era reprezentantul legal al reclamantei, ca efect al suspendării termenului de prescripție, aceasta nu a început să curgă decât de la această dată. Or, cererea de chemare în judecată a fost promovată la 22 mai 2020, înăuntrul termenului de prescripție, în ceea ce îl privește pe intimatul-pârât B..

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât B. a depus, în termen legal, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor. De asemenea, intimații-pârâți au depus, fiecare, concluzii scrise prin care au solicitat respingerea recursului, intimata-pârâtă C. cerând și cheltuieli de judecată, în cuantum de 2500 RON, reprezentând onorariu avocațial.

Procedura de filtru Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 18 ianuarie 2022 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 22 mai 2020, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată și criticilor formulate împotriva acesteia, Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea de recurs și notele de ședință, recurenta-reclamantă a invocat critici cu privire la suspendarea cursului prescripției, la întreruperea prescripției, prin raportare la calificarea dată înscrisului denumit "Informare" nr. x/27.07.2017 și cu privire la soluționarea greșită a excepției prescripției pentru accesoriile calculate pentru perioada 19 mai 2017 - 31 iulie 2017, aceste critici urmând a fi analizate în ordinea pe care logica raționamentului juridic o impune. Astfel, un prim set de critici, invocate după termenul de motivare a recursului, prin notele de ședință depuse la termenul de judecată din recurs din 22 septembrie 2022, se referă la incidența în cauză a prevederilor art. 2532 pct. 3 C. civ., în raport cu calitatea de reprezentant legal al reclamantei, Comuna Moșoaia, în virtutea funcției sale de primar a intimatului-pârât B., fapt ce ar fi condus la suspendarea cursului prescripției, astfel că aceasta nu a început să curgă decât de la 14 ianuarie 2019, odată cu emiterea Ordinului Prefectului Județului Argeș nr. 2/14.01.2019 de încetare a mandatului de primar, sens în care cererea de chemare în judecată, introdusă la 22 mai 2020, ar fi depusă în termen. Pe de o parte, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs a fost invocat peste termenul de motivare a recursului, cu încălcarea art. 487 alin. (1) C. proc. civ. Pe de altă parte, aceste critici nu pot fi primite, întrucât, așa cum rezultă din decizia recurată, motivele de apel și de nelegalitate a prevederilor art. 2528 alin. (1) C. civ., dar și apărările din fond și apel s-au limitat la aspecte vizând întreruperea cursului prescripției extinctive, prin recunoaștere, ce ar rezulta din conținutul înscrisului intitulat "Informare" cu nr. x/27.07.2017 și că, în tabelul definitiv consolidat al creanțelor debitoarei S.C. D. S.R.L., publicat la data de 21.02.2018, este înscrisă creanța reclamantei în sumă de 308.421,84 RON și că prescripția ar fi suspendată prin acest demers judiciar, iar instanța de apel, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., le-a răspuns. Or, în măsura în care în calea de atac devolutivă problema cazului de suspendarea a cursului de prescripție prevăzut de art. 2532 pct. 3 C. civ., prin raportare la calitatea de primar a intimatului-pârât B., nu a fost dedusă judecății, iar în cuprinsul raționamentului expus instanța de apel nu a antamat aspectele sesizate direct în recurs, criticile apar ca fiind invocate cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care presupun ca motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. să nu poată fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluționate. Așadar, pentru a putea invoca în recurs cazul de suspendare a cursului de prescripție prevăzut de art. 2532 pct. 3 C. civ., recurenta ar fi trebuit ca în cursul judecării fondului și, ulterior, apelului, în combaterea excepției de prescripției, invocată de pârâți și a apelurilor părților adverse prin care s-a criticat soluția dată de prima instanță aplicării în cauză a excepției prescripției, să îl invoce. Prin urmare, cum partea nu a supus atenției nici instanței de fond și nici instanței de apel această chestiune, deși ar fi putut, ea nu o poate invoca direct în recurs, pentru că se opune art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Distinct de aceasta, se cuvine subliniat că instanța de apel a avut în vedere temeiurile de drept invocate de reclamantă și de pârâți pe tot parcursul litigiului în fața instanței de fond și în fața instanței de apel, astfel încât nu se poate susține cu temei legal că instanța de apel avea obligația de a analiza și invoca din oficiu alte temeiuri de drept decât cele invocate de reclamantă, în apărarea sa. Obligația ce rezidă din cuprinsul articolului 22 alin. (4) C. proc. civ., invocat în cadrul dezbaterilor asupra recursului de reprezentantul părții reclamante trebuie, însă, înțeleasă în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și cel al contradictorialității, neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia. Or, este cunoscut că limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța având sarcina de a clarifica doar acele situații care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată. În raport chiar de poziția procesuală expresă a părții reclamante, instanța de fond, observând limitele instituite de art. 9 C. proc. civ. privind dreptul de dispoziție al părții și în aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., a procedat la respingerea excepției prescripției, așa cum instanța de apel a ajuns la o concluzie diferită de cea a reclamantei și chiar a instanței de prim grad (în contextul admiterii excepției prescripției) în ceea ce privește momentul de început al cursului prescripției. Nici criticile legate de întreruperea cursului prescripției prin recunoașterea ce ar rezulta din înscrisul denumit "Informare" nr. 6518/27.07.2017 nu sunt fondate. Astfel, cu titlu prealabil, trebuie menționat că situația de fapt reținută de instanțele fondului nu mai poate fi reapreciată în recurs, unde are loc o verificare de legalitate, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., la o situație de fapt deplin stabilită, astfel că nici argumentele aduse în recursul reclamantei privitoare la modul de interpretare a probelor nu pot fi analizate întrucât tind la modificarea situației de fapt avută în vedere, cu prilejul aplicării legii, de către instanțele de fond. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel. Or, cu privire la critica recurentei-reclamantei la modul cum a fost interpretat înscrisul denumit "Informare" nr. 6518/27.07.2017 de instanța de apel în raport cu situația de fapt stabilită, Înalta Curte constată că, în fapt, critica formulată și fondată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se referă la aplicarea/interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente în materie, ci la greșita interpretare a probelor, din perspectiva reținerii greșite, în opinia recurentei, a inexistenței întreruperii cursului prescripției în cauză, prin recunoaștere, din perspectiva reaprecierii probelor administrate și interpretării înscrisului respectiv în sensul dorit de reclamantă, aspecte însă care nu pot constituie motiv de casare sau de modificare a deciziei. Interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea/interpretarea greșită a legii. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că această critică ar reprezenta o chestiune de nelegalitate, aceasta nu ar putea fi primită. Recurenta invocă faptul că înscrisul denumit "Informare" nr. 6518/27.07.2017 echivalează cu o recunoaștere tacită a datoriilor, în temeiul dispozițiilor art. 2537 pct. 1 și art. 2538 C. civ. Potrivit textului de lege mai sus menționat,: "(1) Recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită. (2) Când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea." Or, Informarea nr. x/27.07.2017 nu se poate circumscrie unei recunoașteri tacite a pretențiilor, în sensul prevăzut de legiuitor, întrucât face referiri generice la nereguli contractuale sau de executare a contractului de investiții cu S.C. D. S.R.L., fiind prea generică și imprecisă. Prin urmare, în mod legal, instanța de apel a concluzionat că nu există o recunoaștere a datoriei debitorului (pârâtului B.) către creditoare, Comuna Moșoaia, aceasta fiind cerința esențială prevăzută de textul legal invocat de recurentă, ca recunoașterea să rezulte fără echivoc din manifestări ale celui în favoarea căruia curge prescripția și care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. De asemenea, este nefondată și critica din recurs legată de soluționarea pretins greșită a excepției prescripției legat de accesoriile calculate pentru intervalul 19 mai 2017 - 31 iulie 2017. Cum accesoriile urmează soarta debitului principal, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, principiu ilustrat și de art. 2503 alin. (1) C. civ., accesoriile au primit, în mod legal, sub aspectul instituției prescripției dreptului material la acțiune, aceeași soluție ca și creanța la care se raportează, neputând fi urmărite în condițiile în care s-a stins dreptul principal, neavând relevanță, astfel, faptul că accesoriile au fost calculate pentru o perioadă ulterioară stingerii debitului principal. Tot astfel, faptul că instanța de apel a constatat prescrise accesoriile calculate și pentru intervalul 19 mai 2017 - 31 mai 2017, pentru o perioadă ulterioară stingerii debitului principal, nu conduce la concluzia existenței unei motivări contradictorii a hotărârii, din moment ce instanța de apel a constatat, în mod corect, ca fiind prescrise atât capătul principal având ca obiect sumele plătite nelegal, cât și petitul privind accesoriile, adică majorările de întârziere, drept consecință a aplicării dispozițiilor art. 2503 alin. (1) C. civ. Prin urmare, se reține că decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt și de drept în temeiul cărora judecătorii și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat apărările formulate de reclamantă în combaterea excepției prescripției. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, hotărârea curții de apel cuprinde motivele în raport cu situația de fapt și de probele administrate în cauză, care, de altfel, nu mai pot fi reapreciate în recurs, precum și în raport cu temeiurile de drept invocate de reclamantă și de apărările pe care pârâții au înțeles să se folosească în cauză. În consecință, pentru considerentele anterior expuse, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Văzând prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă Comuna Moșoaia, prin Primar, la plata sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, către intimata-pârâtă C., la solicitarea acesteia, dovedită cu chitanța depusă la dosar.