ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2669/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, la data de 28 octombrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Tribunalul Iași, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 2.500.000 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru acoperirea prejudiciului cauzat ca urmare a unei erorii judiciare. În motivare a arătat că, prin sentința penală nr. 113 din 24 noiembrie 1992 pronunțată de Tribunalul Iași, a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare. Ulterior, prin sentința penală nr. 118 din 12 septembrie 1996 a Tribunalului Iași a fost admisă cererea de rejudecare formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, reclamantul fiind condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de gestiune frauduloasă prevăzute de art. 214 din C. pen., prin schimbarea încadrării juridice. Prin decizia penală nr. 26 din 11 februarie 1997, Curtea de Apel Iași a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței penale nr. 118 din 12 septembrie 1996 a Tribunalului Iași și l-a condamnat pe acesta pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 214 din C. pen. (gestiune frauduloasă) la o pedeapsă mai ușoară cu închisoarea. Prin decizia penală nr. 2059 din 23 septembrie 1997 a Curții Supreme de Justiție a fost admis recursul declarat de reclamant, au fost casate sentința penală nr. 118 din 12 septembrie 1996 a Tribunalului Iași și decizia penală nr. 26 din 11 februarie 1997 a Curții de Apel Iași, numai cu privire la pedeapsa aplicată și la sporul de pedeapsă. Eroarea judiciară i-a cauzat prejudicii materiale și morale care l-au determinat să promoveze această acțiune.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 656 din 3 mai 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Tribunalul Iași, ca inadmisibilă.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 433A din 15 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de către apelantul - reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 656 din 3 mai 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimații - pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Tribunalul Iași, ca nefondat.

Calea de atac declarată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 433A din data de 15 martie 2023 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamantul A., care arată că a intrat în posesia hotărârii, pe care o atacă, la data de 26 aprilie 2023. Învederează că, în perioada ianuarie- decembrie 2022, a fost deținut la Penitenciarul Botoșani, ulterior fiind mutat la Penitenciarul Iași, iar din actele dosarului rezultă că hotărârea Tribunalului București a fost comunicată la data de 4 aprilie 2022, la Iași, deși el era la Botoșani. În ceea ce privește eroarea judiciară, aceasta s-a produs în anul 1992, când erau aplicabile dispozițiile art. 134 - art. 150 din Constituție. Instanțele penale nu s-au pronunțat cu privire la lunile executate, neacoperite prin anularea mandatului de executare și nici nu au constatat neconstituționalitatea condamnării sale. Recurentul prezintă un istoric al litigiilor penale anterioare în cadrul cărora apreciază că s-a realizat eroarea judiciară. În opinia sa, eroarea a fost săvârșită la data de 17 martie 1992 și, ulterior, prin pronunțarea sentinței penale nr. 113/1992. La data de 3 martie 1994 și-a retras apelul întrucât era ținut de autoritatea de lucru judecat, sentința penală nr. 113 din 24 noiembrie 1992 rămânând definitivă prin nerecurare. Apreciază că atât Curtea de Apel Iași cât și Curtea Supremă de Justiție trebuiau să se pronunțe și cu privire la perioada pe care reclamantul a petrecut-o nejustificat în închisoare, conform prevederilor C. proc. pen. din 1969. De altfel, a mai promovat o cerere de reparare a pagubei care a fost respinsă, întrucât nu a fost achitat. Recurentul arată că înțelege să invoce prevederile deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 16 ianuarie 2023, care trebuie aplicată în cauză. De asemenea, arată că a solicitat să se constate eroarea judiciară, însă nu s-a ținut cont de solicitarea sa. Pentru considerentele expuse, recurentul solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru a se analiza obiectul principal al acțiunii.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, Tribunalul Iași a invocat excepția netimbrării recursului, excepția nulității recursului și, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul, sub aspect formal, din perspectiva excepției de nulitate, invocate de intimatul Tribunalul Iași, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Recursul constituie o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulțumită numai pentru motive de nelegalitate și în condițiile prevăzute de lege. Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.,,(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: a) numele si prenumele, domiciliul sau reședința părții in favoarea căreia se exercita recursul, numele, prenumele si domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea si sediul lor, precum si numele si prenumele consilierului juridic care întocmește cererea. Prezentele dispoziții se aplica si in cazul in care recurentul locuiește in străinătate; b) numele si prenumele, domiciliul sau reședința ori, după caz, denumirea si sediul intimatului; c) indicarea hotărârii care se ataca; d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul si dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; e) semnătura părții sau a mandatarului părții in cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic. (3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) si c)-e), precum si cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Art. 489 alin. (1) din același act normativ prevede că "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar alin. (2) al aceluiași articol dispune "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată, nefiind suficientă mențiunea potrivit căreia hotărârea recurată este netemeinică și nelegală. Cererea de recurs trebuie să conțină critici pertinente la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv. Prin urmare, instanța de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din actul normativ menționat, normă de ordine publică. În cauza pendinte, se constată că se invocă mai multe împrejurări care ar afecta, în opinia recurentului, validitatea deciziei recurate. Acestea vizează locul de detenție, comunicarea hotărârii de fond, litigiile penale anterioare și soluțiile instanțelor care au analizat și încadrat fapta sa ca infracțiune și faptul că a săvârșit o pedeapsă mai mare decât cea reținută de instanțe. Însă, niciunul dintre aceste argumente nu vizează argumentele instanței de apel, care a validat soluția instanței de fond de respingere a demersului judiciar al reclamantului, ca inadmisibil. Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate iar nu a greșelilor altor instanțe, din alte litigii anterioare sau a conduitei părților adverse, întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire poate duce la casarea unei hotărâri. Fără să combată în vreun fel argumentele instanței de judecată și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivelor de recurs, prin indicarea uneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar pe de altă parte, formularea unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivele de nelegalitate invocate. Întrucât în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii atacate, iar memoriul de recurs formulat de recurent nu conține critici propriu-zise, sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. În consecință, reținând că recurentul nu a prezentat nicio critică ce poate fi încadrată în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, constatând că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanță, Înalta Curte urmează să anuleze recursul, în condițiile art. 489 alin. (2) din același act normativ.