ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2042/2025

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 22.12.2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Tribunalul Iași, angajarea răspunderii pârâtului pentru eroarea judiciară în privința pronunțării soluției de condamnare a sa, deoarece la nivelul anului 1992 nu a avut parte de un proces echitabil.

La 01.02.2024 reclamantul a depus o cerere precizatoare, prin care a învederat că obiectul cererii se referă doar la constatarea erorii judiciare și nu la repararea erorii judiciare, cu mențiunea că ulterior constatării erorii se va adresa instanței de judecată cu o cerere în răspundere delictuală.

La 12.03.2024 Tribunalul Iași a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția netimbrării acțiunii, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 127 alin. (2)

1

, art. 541 alin. (2) C. proc. pen.

Prin sentința civilă nr. 1123/20.09.2024, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția autorității de lucru judecat. A respins acțiunea reclamantului, pentru existența autorității de lucru judecat.

Prin decizia civilă nr. 220/A/06.03.2025, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 1123/20.09.2024 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 220/A/06.03.2025 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, cu consecința constatării că în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 430-431 C. proc. civ.

Recurentul a învederat că, în dosarul nr. x/2021, cererea de chemare în judecată a fost formulată în temeiul art. 96 din Legea nr. 303/2004, că în acest litigiu figurau A., în calitate de reclamant, Statul Român și Tribunalul Iași, în calitate de pârâți, iar obiectul dedus judecății era reprezentat de reparare prejudicii erori judiciare, solicitându-se acordarea sumei de 2.500.000 euro.

În prezenta cauză, cererea reclamantului a fost formulată în temeiul art. alin. (5) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru faptul că, în urma unor erori judiciare acesta a fost privat în mod nelegal de libertate o perioadă de 1520 zile, fiind încălcate dispozițiile art. 542 alin. (2) din C. proc. pen. și art. 9 alin. (5) din Legea nr. 201/2023, solicitându-se constatarea erorii judiciare, iar nu acordarea unei reparații.

Prin urmare, între cele două cauze nu există tripla identitate care să justifice incidența autorității de lucru judecat.

Prin întâmpinarea înregistrată la 23.06.2025, intimatul-pârât Tribunalul Iași a invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., arătând că prin cererea de recurs reclamantul a reprodus starea de fapt și nemulțumirea sa cu privire la soluția adoptată de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată, aspecte ce nu pot constitui critici de nelegalitate.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că prin cererea de recurs recurentul critică soluția instanței de fond apreciind greșit temeiul de drept invocat de instanța de fond în respingerea acțiunii sale, respectiv, art. 430 alin. (1), (2) și (4) coroborat cu art. 431 C. proc. civ., motivând că prezenta cauză și dosarul nr. x/2021 au cauze diferite.

Contrar acestor susțineri, dispozițiile art. 431 din C. proc. civ. se referă la cauza raporturilor juridice deduse judecății și nu la temeiul de drept invocat de reclamant.

În cadrul dosarului nr. x/2021, reclamantul a solicitat constatarea erorii judiciare în cauza nr. 1256/1992, cu obligarea Statului Român și a Tribunalului Iași la plata sumei de 2.500.000 euro cu titlu de pretenții, faptele deduse judecății fiind aceleași în ambele dosare, respectiv eroarea judiciară pretins săvârșită în anul 1992.

Or, solicitarea de constatare și nu de reparare de prejudicii sunt chestiuni pur formale, care nu schimbă cauza raporturilor juridice, astfel încât în mod corect a fost admisă și menținută soluția instanței de fond privind autoritatea de lucru judecat în raport cu decizia civilă nr. 2996/14.12.2023 pronunțată în dosarul nr. x/2021.

Pretinde că obiectul prezentului dosar este diferit de obiectul dosarului nr. x/2021 în raport de care a fost admisă excepția autorității de lucru judecat, motivat de faptul că în dosarul pendinte nu există reclamant, nu există pârâți și nu au fost solicitate pretenții.

Însă, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, "orice eroare judiciară dedusă judecății ca o acțiune în constatare sau ca o acțiune în realizare, trebuie să facă obiectul unei cereri contencioase care în mod obligatoriu se judecă cu un pârât, astfel cum rezultă din art. 192 alin. (3), art. 194 alin. (1) teza a II-a și art. 30 alin. (1) C. proc. civ., chiar dacă reclamantul consideră inutil acest lucru. Cererea contencioasă fără pârât este o cerere nulă în condițiile art. 196 C. proc. civ.."

Prin notele scrise înregistrate la 21.10.2025, recurentul a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat și a învederat că, în cauză, nu este îndeplinită autoritatea de lucru judecat, întrucât în dosarul nr. x/2021 a formulat o acțiune în pretenții, iar în prezenta cauză a formulat o acțiune în constatare.

La aceeași dată, recurentul a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru soluționarea căreia s-a dispus formarea unui dosar asociat distinct, cu termen 19.11.2025, cerere care a fost respinsă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, întrucât prin întâmpinarea formulată s-a invocat excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar recurentul nu a încadrat în drept calea extraordinară de atac, Înalta Curte constată că, având în vedere criticile deduse judecății, care vizează modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra autorității de lucru judecat, instituție juridică reglementată prin norme de drept procesual (art. 430, art. 431 din C. proc. civ.), recursul este încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., motiv de casare incident atunci când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Prin urmare, excepția de nulitate pentru neîncadrarea invocată prin întâmpinare de către intimatul-pârât Tribunalul Iași nu poate fi primită și va fi respinsă.

Recurentul este nemulțumit de faptul că instanțele anterioare au respins demersul său judiciar pentru autoritate de lucru judecat, excepție despre care pretinde că nu este incidentă în cauza pendinte, întrucât cele două dosare în raport de care s-a reținut autoritatea de lucru judecat sunt diferite. Astfel, consideră că dosarul din anul 2021 a avut ca obiect acordarea de despăgubiri pentru erori judiciare, iar obiectul prezentului dosar este reprezentat de o acțiune în constatarea erorilor judiciare.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 430 din C. proc. civ.:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.".

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar rațiunea reglementării anterior menționate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorității de lucru judecat și de a împiedica instanțele să dea soluții contrare în dosare diferite.

Dupa cum se poate observa efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifica efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat care are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți.

În ceea ce privește condiția identității de părți, obiect și cauză, anume evitarea contradicțiilor dintre hotărârile judecătorești, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat, respectiv interzicerea reluării aceleiași judecăți în condițiile identității de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. conform cărora "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

Înalta Curte relevă că, în cauza pendinte, instanțele anterioare, în mod corect, au valorificat efectul negativ al autorității de lucru judecat raportat la circumstanțele concrete ale pricinii, situație față de care recursul nu poate fi primit.

Astfel, Înalta Curte notează că anterior promovării prezentului demers judiciar, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 28.10.2021 sub nr. x/2021, recurentul din prezenta cauză a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Tribunalul Iași, obligarea pârâților la plata sumei de 2.500.000 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru acoperirea prejudiciului cauzat, ca urmare a erorii judiciare a cărei victimă susține că a fost.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 96 alin. (3) lit. b) din legea nr. 303/2004, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 1381 C. civ., art. 540 C. proc. pen.

Eroarea judiciară pretinsă a vizat condamnarea nelegală dispusă prin sentința penală nr. 113/24.11.1992, pronunțată de Tribunalul Iași, la 50 luni de închisoare, respectiv 1520 de zile. În cadrul acestui dosar, prin sentința civilă nr. 656/03.05.2022 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, acțiunea reclamantului a fost respinsă ca inadmisibilă, soluție menținută și în căile de atac apel și recurs (prin decizia civilă nr. 433/A/15.03.2023 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul reclamantului ca nefondat, iar prin decizia civilă nr. 2669/14.12.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a anulat recursul reclamantului).

Prin prezenta acțiune, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 22.12.2023 sub nr. x/2023, reclamantul a solicitat constatarea erorii judiciare săvârșită de Tribunalul Iași prin sentința penală nr. 113/24.11.1992. Prin precizarea înregistrată la data de 01.02.2024, reclamantul a arătat că nu solicită repararea prejudiciului, ci constatarea erorii judiciare. În drept, au fost invocate prevederile art. 127 alin. (2)

1

, art. 541 alin. (2) din C. proc. pen.

Din analiza demersurilor judiciare ale recurentului, Înalta Curte decelează că, indiferent de dispozițiile legale invocate ca temei juridic al celor două acțiuni, de modalitatea în care recurentul-reclamant a înțeles să își denumească demersul judiciar (acțiune în realizare sau acțiune în constatare), ori de faptul că a solicitat sau nu acordarea de despăgubiri, finalitatea avută în vedere la învestirea instanței este identică în cele două litigii, și anume stabilirea săvârșirii unei erori judiciare, cu consecințele legale derivate.

În motivarea ambelor acțiuni, recurentul-reclamant a făcut referire la aceeași sentință penală nr. 113/24.11.1992 a Tribunalului Iași și la aceeași condamnare de 50 luni (1520 zile) pretins nedreaptă, în raport de care solicită a se constata că a fost săvârșită o eroare judiciară. De asemenea, recurentul a susținut în ambele sesizări că Tribunalul Iași este partea care a săvârșit pretinsa eroare judiciară.

Chiar dacă, în prezenta cauză, recurentul-reclamant a indicat alt temei de drept și a apreciat că nu se judecă în contradictoriu cu vreo persoană fizică sau juridică, faptele deduse judecății conturează, în realitate, aceeași cauză juridică, care se referă la eroarea judiciară pretins săvârșită în dosarul din anul 1992, aspecte asupra cărora instanțele judecătorești s-au pronunțat în mod definitiv în cadrul dosarului nr. x/2021

Contrar susținerilor recurentului-reclamant în sensul că în litigiul pendinte nu se judecă cu nimeni, se evidențiază că procedura declanșată este una contencioasă, și nu necontencioasă.

În procedura contencioasă aplicabilă în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 192 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora " Cel care formulează cererea de chemare în judecată se numește reclamant, iar cel chemat în judecată se numește pârât." Având în vedere că, din conținutul cererii de chemare în judecată, se deduce că Tribunalul Iași a săvârșit eroarea judiciară, este evident că acesta are calitatea de pârât în prezenta cauză.

În plus, se subliniază că indicarea unor alte temeiuri de drept în a doua cerere nu are relevanță din perspectiva excepției autorității de lucru judecat, câtă vreme scopul urmărit de parte este identic, iar calificarea juridică dată de recurentul-reclamant este supusă cenzurii instanței de judecată, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile".

Prin urmare, întrucât cadrul procesual și pretențiile deduse judecății, indiferent de calificarea proprie a recurentului-reclamant, sunt similare în cele două litigii, excepția autorității de lucru judecat astfel cum a fost reținută de către instanța de fond și menținută de către instanța de apel, este incidentă în cauza pendinte, iar soluția instanței de apel criticată prin prezentul recurs este legală și temeinică, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 220/A din 6 martie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 220/A din 06 martie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 noiembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.