ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 220/2025

Ședința publică din data de 30 ianuarie 2025

Deliberând asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 29.11.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., cercetarea falsului de către instanța civilă; să se constate că expertizele efectuate de pârâți sunt falsuri intelectuale, care, prin abuz în serviciu, uz de fals și mărturie mincinoasă, au denaturat realitatea cu prejudicierea gravă a intereselor reclamantului; sesizarea organului de urmărire penală competent cu infracțiunea de mărturie mincinoasă; desființarea expertizelor.

Prin sentința nr. 7103 din 10 mai 2023, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința nr. 1085 din 3 octombrie 2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția inadmisibilității; a respins acțiunea, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca inadmisibilă; a obligat reclamantul la plata către pârâta B. a sumei de 2.850 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu apărător ales, a obligat reclamantul la plata către pârâtul C. a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu apărător ales.

Prin decizia nr. 253 din 29 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1085 din 3 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă; a anulat sentința apelată și cauza a fost reținută spre judecare.

Prin decizia nr. 375 din 29 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, evocând fondul, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C.; a obligat pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5000 RON către pârâtul C. și în cuantum de 4760 RON către pârâta B..

Împotriva deciziei nr. 375 din 29 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurentul susține că instanța de apel nu era competentă material să judece cauza pe fond, ci doar recursul împotriva hotărârii tribunalului întrucât competența materială de soluționare a cererilor neevaluabile în bani aparține judecătoriei, conform art. 94 C. proc. civ.. Apreciază că, în speță, Judecătoria Sectorului 4 București era competentă să soluționeze cauza în primă instanță.

Învederează că acțiunea este bazată pe norma de drept material prevăzută de art. 308 C. proc. civ., care nu face referire la nesoluționarea laturii civile în procesul penal, prevăzută de art. 25 C. proc. pen., ci la falsurile prevăzute de legea penală, respectiv falsul intelectual realizat prin abuz în serviciu, uzul de fals, care are corespondent o infracțiune agravată pentru experții judiciari, materializată în mărturia mincinoasă prevăzută de art. 273 lit. c) C. pen.

Arată că procedura falsului impune instanței să cerceteze falsul prin orice mijloace de probă, aceasta fiind obligată să dispună administrarea de probe în aflarea adevărului, însă, curtea de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., a respins nelegal cererea prin care reclamantul a solicitat atașarea dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, a dosarului nr. x/1996 al Tribunalului Timiș și a dosarului nr. x/2006 al Tribunalului București, care cuprindeau probe ce demonstrau că documentele invocate de experți sunt falsuri.

Mai susține că instanța de apel este obligată să cerceteze falsul intelectual al experților, materializat în expertizele depuse, ale căror concluzii au denaturat realitatea, cu consecințe grave pentru reclamant, care a fost păgubit cu peste 40 milioane USD.

Învederează că, prin constatarea falsului intelectual săvârșit de experți, expertizele efectuate de aceștia ar fi anulate, ceea ce ar deschide calea revizuirii deciziei nr. 129 din 24 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, care a avut în vedere concluziile respectivelor expertize.

Recurentul apreciază că motivele pe care și-a întemeiat instanța soluția pronunțată sunt străine cauzei și sunt rezultatul interpretării eronate a normelor de drept. În acest sens, arată că instanța de apel a respins motivat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, însă această statuare este în contradicție cu ce a reținut ulterior, respectiv că acțiunea nu poate fi formulată decât în cazul în care sunt situații juridice noi, diferite de cea în care s-a judecat cauza în civil, constatare nelegală ce contravine dispozițiilor art. 308 C. proc. civ.

Afirmă că au fost interpretate arbitrar normele de drept material prevăzute de art. 22 și art. 308 din C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin respingerea probelor din dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, prin care reclamantul demonstra falsul intelectual săvârșit de pârâți în cadrul expertizelor depuse în dosarele nr. x/1996 al Tribunalului Timiș și nr. x/2006 al Tribunalului București.

Arată că statuarea instanței de apel, potrivit căreia prezenta acțiune vizează soluționarea laturii civile a procesului penal pe care instanța penală a lăsat-o nesoluționată, este nelegală, întrucât schimbă arbitrar temeiul de drept invocat de reclamant, respectiv art. 308 C. proc. civ.

Contrar celor reținute prin decizia recurată, prin cererea de chemare în judecată nu au fost formulate obiecțiuni la rapoartele de expertiză întocmite de pârâți, ci s-a solicitat să se constate că respectivele rapoarte de expertiză sunt falsuri intelectuale realizate prin abuz în serviciu, uz de fals și mărturie mincinoasă cu consecințe deosebit de grave.

În continuarea susținerilor sale, recurentul aduce critici deciziei nr. 2102 din 1 noiembrie 2016, pronunțată de instanța supremă în dosarul nr. x/2006, cauză în care au fost întocmite rapoartele de expertiză apreciate, în prezentul litigiu, ca fiind falsuri intelectuale.

Recurentul apreciază că statuarea instanței de apel, potrivit căreia concluziile expertului C. au fost motivate în baza cunoștințelor de specialitate ale acestuia prin raportare la înscrisurile avute la dispoziție, neexistând niciun element care să sugereze lipsa de imparțialitate sau reaua credință a acestuia, este arbitrară și nelegală întrucât prin cererea de chemare în judecată acest pârât a fost acuzat de abuz în serviciu, fals intelectual și mărturie mincinoasă pentru fapte concrete reținute în expertiza în care a concluzionat fals că soluția tehnică a reclamantului a fost modificată de soluția pârâtei.

Consideră că, în mod greșit, a reținut instanța de apel că încălcarea autorității de lucru judecat nu poate fi imputată expertului tehnic întrucât principiul nu poate fi aplicat decât de instanța de judecată și arată că i-a adus la cunoștință expertului că apărarea pârâtei, potrivit căreia soluția reclamantului a fost schimbată, a fost respinsă irevocabil în primul ciclu procesual. În acest context, arată că probele din dosar nu puteau fi interpretate arbitrar cu păreri proprii de către expert.

Învederează că, în mod eronat, a constatat instanța de apel că prezenta cauză nu poate fi judecată decât în cazul existenței unor situații de fapt și de drept noi și apreciază că dreptul material nu îl împiedică să acționeze în instanță un expert pentru infracțiunile de abuz în serciviu, fals intelectual, uz de fals, și mărturie mincinoasă săvârșite într-un proces civil prin depunerea unui raport de expertiză.

Contrar considerentelor instanței de apel, potrivit cărora depunerea de părți a înscrisurilor în baza cărora expertul își întemeiază răspunsul la obiectivele expertizei reprezintă procedeul legal de administrare a probelor, reclamantul nedovedind o faptă ilicită a expertului contabil, recurentul susține, cu referire la Norma nr. 35 a CECCAR și hotărârea nr. 6 din 18 ianuarie 2017 a CECCAR, prin care s-a constatat că expertul B. a încălcat norma menționată anterior, că expertiza contabilă efectuată de acest expert este nelegală și nu corespunde adevărului, iar expertul a încălcat legea prin folosirea unor documente despre care cunoștea că nu sunt legale.

Afirmă că expertul contabil a încălcat legea folosind adresa emisă de S.C. D. S.A., defăimată ca falsă, iar în cazul în care se va constata că această adresă este falsă expertul contabil se face vinovat de uz de fals.

În cauză, instanța de apel a reținut greșit că pârâții nu au săvârșit nicio faptă ilicită la momentul întocmirii expertizelor, deși elementele de ordin faptic care să permită reținerea săvârșirii unor falsuri sau a unor abuzuri de către pârâți se regăsesc în dosarul aflat pe rolul parchetului.

Arată că prin decizia nr. 2102 din 1 noiembrie 2016, pronunțată de instanța supremă în dosarul nr. x/2006, expertizele efectuate de pârâți au fost anulate, însă consecințele lor continuă să se producă întrucât prin decizia anterior menționată a fost menținută soluția curții de apel, care s-a întemeiat pe respectivele expertize.

Conform considerentelor acestei decizii se poate reține că expertizele efectuate de pârâți au denaturat realitatea intrând în sfera falsului intelectual cu forma agravată de mărturie mincinoasă întrucât apărările pârâtei din dosarul x/2006 cu privire la modificarea soluției tehnice ce aparține reclamantului au fost respinse în primul ciclu procesual.

La 3 iulie 2024, intimatul C. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității (parțiale) a recursului cu privire la critica vizând necompetența materială, prin raportare la dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Învederează că, deși nu a formulat recurs incident cu privire la soluția instanței de apel de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, apreciază că această excepție procedurală, de ordine publică și peremptorie, poate fi reiterată în calea de atac a recursului.

Arată că natura juridică a unei acțiuni prin care se solicită cercetarea falsului, pe cale principală, este o acțiune în constatare supusă exigențelor art. 35 teza a II-a C. proc. civ., iar recurentul-reclamant a avut la îndemână posibilitatea de a solicita constatarea falsului pe cale incidentală, atât în fața instanței de apel în care au fost administrate cele două expertize efectuate de pârâții din prezenta cauză, cât și în cazul revizuirilor promovate împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarele în care au fost administrate expertizele respective.

Susține excepția inadmisibilității acțiunii și din perspectiva dispozițiilor art. 308 C. proc. civ., învederând că o cerere de înscriere în fals împotriva unui raport de expertiză nu este admisibilă decât pentru a combate mențiunile din raport care fac dovada până la înscrierea în fals.

Mai susține că împotriva unui înscris autentic recurentul invocă încălcarea autorității de lucru judecat prin raționamentele cuprinse în raportul de expertiză, ceea ce este inadmisibil și lipsește de substanță invocarea falsului și a temeiului de drept reprezentat de art. 308 C. proc. civ.

Apreciază intimatul că cererea de chemare în judecată este lipsită de interes procedural, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d), raportat la art. 33 C. proc. civ., având în vedere că înscrisurile cu privire la care s-a solicitat constatarea falsului reprezintă probe ce au fost administrate în dosarul nr. x/2006. Astfel, chiar dacă s-ar constata drept false expertizele judiciare efectuate de pârâți, acest fapt ar fi putut reprezenta un temei pentru o cerere de revizuire.

Arată că termenul de o lună prevăzut de dispozițiile legale pentru formularea unei astfel de cereri a început să curgă la data comunicării către reclamant a încheierii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară la 27.10.2022 în dosarul nr. x/2022 al Judecătoriei Sectorului 4 București, fiind împlinit la acest moment.

La 9 iulie 2024, intimata B. a depus întâmpinare, prin care invocat aceleași excepții și a susținut aceleași apărări ca cele ale intimatului C..

La 17 iulie 2024, recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluție, a fost fixat termen de judecată la 16 ianuarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.

La termenul de judecată acordat, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității (parțiale) a recursului cu privire la critica vizând necompetența materială și excepția nulității recursului pentru neîncadararea criticilor în motivele de casare, invocate de intimați prin întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Prioritar, Înalta Curte constată că intimații au invocat prin întâmpinări excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, în raport de dispozițiile art. 35 teza a II-a C. proc. civ., precum și din perspectiva dispozițiilor art. 308 C. proc. civ., învederând că o cerere de înscriere în fals împotriva unui raport de expertiză nu este admisibilă decât pentru a combate mențiunile din raport care fac dovada până la înscrierea în fals.

Intimații au mai susținut că cererea de chemare în judecată este lipsită de interes procedural, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d), raportat la art. 33 C. proc. civ., având în vedere că înscrisurile cu privire la care s-a solicitat constatarea falsului reprezintă probe ce au fost administrate în dosarul nr. x/2006. Astfel, chiar dacă s-ar constata că expertizele judiciare efectuate de pârâți sunt false, acest fapt ar putea reprezenta temei pentru formularea unei cereri de revizuire.

Înalta Curte reține, cu referire la aceste apărări, că, prin sentința nr. 1085 din 3 octombrie 2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 253 din 29 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1085 din 3 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost anulată sentința apelată, cauza fiind reținută spre judecare.

Totodată, argumentele aduse în susținerea excepțiilor inadmisibilității și a lipsei de interes, invocate prin notele de ședință depuse de intimatul C. ulterior pronunțării deciziei intermediare menționate mai sus, au primit un răspuns din partea instanței de apel, conform mențiunilor din practicaua deciziei nr. 375 din 29 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Astfel, s-a constatat că mare parte din susținerile pârâților țin de fondul litigiului, de existența situației de fapt care să justifice nulitatea rapoartelor de expertiză, și nu sunt chestiuni care să vizeze inadmisibilitatea sau lipsa interesului în formularea acțiunii.

Instanța de apel a reținut că aspectele stabilite prin hotărârea intermediară pot face obiectul căilor de atac, dacă va fi cazul, la momentul la care se va soluționa și fondul litigiului. A mai reținut că, atunci când instanța penală nu a pronunțat o soluție de trimitere în judecată, respectiv de formulare a unui rechizitoriu care să permită soluționarea acțiunii civile de către instanța penală, soluționarea laturii civile de către instanța civilă poate fi efectuată în temeiul art. 27 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la celelalte chestiuni invocate, relative la conținutul faptelor imputate, curtea de apel a apreciat că țin de fondul raporturilor juridice deduse judecății și nu de admisibilitatea soluționării laturii civile de către instanța civilă.

În privința interesului formulării unei acțiuni prin care se solicită soluționarea laturii civile a unui proces penal de către instanța civilă, acțiune care, în măsura în care ar fi admisă, ar conduce la deschiderea unei căi extraordinare de atac, a constatat că acesta nu este condiționat de formularea prealabilă a revizuirii. Astfel, orice cale extraordinară de atac se formulează doar de la momentul la care se constată incidența unuia dintre cazurile prevăzute de lege în acest sens.

Conform dispozițiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuală ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată." Alineatul 2 al aceluiași articol statuează că "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă."

Înalta Curte reține că legea procesual civilă stabilește că autoritatea de lucru judecat se atașează hotărârii prin care se soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului, dar și atunci când prin hotărâre se statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural, precum și asupra unei chestiuni litigioase, dezlegate în cuprinsul considerentelor.

În speță, deciziile nr. 253 din 29 februarie 2024 și nr. 375 din 29 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, nu au fost atacate de intimații pârâți B. și C., pe calea recursului principal sau incident (recurs care să urmărească schimbarea hotărârii instanței de apel, corespunzător interesului lor, fie în sensul de a surmonta, fie în sensul de a consolida situația juridică stabilită prin hotărârea supusă căii de atac) și, ca atare, soluția instanței de apel privind chestiunea excepției inadmisibilității și a lipsei de interes a dobândit, prin nerecurare, autoritate de lucru judecat.

Așadar, întrucât excepțiile au fost deja soluționate de instanța de apel, hotărâre ce nu a fost atacată de intimații pârâți, în scopul de a obține schimbarea soluției, în raport cu poziția lor procesuală în cadrul litigiului, rezultă că statuarea asupra acestora a dobândit caracter definitiv, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În lipsa declarării unui recurs principal sau incident de către intimații pârâți, chestiunile inadmisibilității și lipsei de interes a acțiunii nu mai pot fi aduse în discuție prin reiterarea acelorași excepții pe calea întâmpinării depuse în recurs.

Analizând în continuare cererea de recurs, se constată că recurentul susține, printr-o primă critică, faptul că instanța de apel nu era competentă material să judece cauza pe fond, ci doar recursul împotriva hotărârii pronunțate de tribunal în apel întrucât competența materială de soluționare a cererilor neevaluabile în bani aparține judecătoriei, conform art. 94 C. proc. civ., și apreciază că, în speță, Judecătoria Sectorului 4 București era competentă să soluționeze cauza în primă instanță.

Critica astfel formulată, încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii"), este lipsită de fundament legal întrucât nesocotește regimul juridic al excepției necompetenței materiale, care trebuie invocată in limine litis de către participantul la procedura judiciară, care are motive să conteste competența instanței, sub sancțiunea de a nu se mai putea prevala ulterior de asemenea aspecte formale, tocmai pentru a nu se ajunge la tergiversarea soluționării cauzei, în contra sensului și scopului normei menite să disciplineze comportamentul procesual.

Astfel, potrivit art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., "Necompetența este de ordine publică (...) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat".

Conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Prin urmare, necompetența materială și teritorială de ordine publică poate constitui motiv de casare numai dacă a fost invocată în condițiile legii, adică de părți (în speță, de reclamant) sau de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, iar reclamantul este nemulțumit de soluția dată excepției de procedură.

Dacă nu a fost invocată în termenul stipulat de lege, excepția necompetenței materiale și teritoriale de ordine publică nu va mai putea fi invocată pe parcursul judecării procesului, în primă instanță și nici direct în apel sau recurs.

Înalta Curte constată că, în speța dedusă judecății, la judecata în fond în fața tribunalului (instanță învestită prin declinare de Judecătoria Sectorului 4 București, prin sentința nr. 7103 din 10 mai 2023), la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate și, de altfel, singurul termen acordat de tribunal - 3 octombrie 2023, reclamantul nu a invocat excepția de necompetență materială a instanței de judecată raportat la obiectul cererii de chemare în judecată formulate.

Totodată, câtă vreme instanța a trecut mai departe la judecata cauzei, înseamnă că, în mod necesar și implicit, s-a considerat competentă să soluționeze cauza pendinte.

Reclamantul, dacă avea motive să aprecieze că se află în fața unei instanțe necompetente absolut, avea obligația invocării excepției, sub sancțiunea de a nu mai putea să aducă ulterior în dezbaterea judiciară un asemenea aspect.

Așadar, doar în măsura în care reclamantul ar fi susținut, în condițiile legii, excepția de necompetență de ordine publică, iar instanța de judecată ar fi respins-o, partea în cauză avea la dispoziție calea de atac a apelului.

Cum această situație nu se regăsește în cauza pendinte, critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. este nefondată.

Recurentul-reclamant a mai susținut că instanța de apel a interpretat arbitrar normele de drept material prevăzute de art. 22 și art. 308 C. proc. civ., prin respingerea probelor din dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, prin care demonstra falsul intelectual săvârșit de pârâți în cadrul expertizelor depuse în dosarele nr. x/1996 al Tribunalului Timiș și nr. x/2006 al Tribunalului București, precum și că a schimbat arbitrar temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 308 C. proc. civ., în condițiile în care a reținut prin decizia atacată că prezenta acțiune vizează soluționarea laturii civile a procesului penal pe care instanța penală a lăsat-o nesoluționată.

Deși nelegalitatea deciziei a fost susținută atât pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât și pe cel al dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., toate criticile se circumscriu și vor fi analizate pe tărâmul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), având în vedere, pe de o parte, că se contestă măsuri procesuale ale instanței de judecată - neîncuviințarea administrării de probe suplimentare în apel - iar, pe de altă parte, că argumentele de nelegalitate se raportează la principii și la norme care guvernează procesul civil, cum ar fi nesocotirea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. și a limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a judecat în prima instanță.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că la termenul la care a fost soluționat apelul, având cuvântul asupra probatoriului, apelantul reclamant a apreciat ca fiind utilă atașarea dosarului aflat pe rolul rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, pentru ca ulterior să revină asupra poziției sale, învederând că a depus la dosar acțiunea formulată în fața Judecătoriei Pitești și adresa emisă de D. S.A. împreună cu Anexa 73, context în care instanța de apel a constatat că înscrisurile solicitate de recurent sunt deja la dosar, astfel încât nu sunt probe noi.

Astfel, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a respins probatoriul solicitat de apelantul reclamant, ci a reținut că probele solicitate de acesta se află deja la dosar, fiind administrate.

În virtutea rolului activ conferit prin art. 22 alin. (2) teza finală C. proc. civ., instanța de apel poate să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc, astfel cum rezultă din art. 478 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

Însă, încuviințarea unor probe noi în completarea probelor administrate de către prima instanță reprezintă o facultate, o posibilitate de administrare, supusă filtrului propriu al instanței de judecată prin raportare la specificul speței și la actele și lucrările dosarului, astfel încât instanța de apel este îndrituită să aprecieze dacă dovezile respective sunt necesare pentru soluționarea cauzei, iar neîncuviințarea unor probe din oficiu nu poate constitui un motiv de nelegalitate, prin raportare la dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora "Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii."

Referitor la critica vizând schimbarea arbitrară a obiectului și temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, se reține că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar art. 22 alin. (6) din același act normativ prevede că "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel".

Aceste texte legale consacră principiul disponibilității, ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului procesual de dispoziție al părții corespunzându-i obligația instanței de a se pronunța exclusiv asupra a ceea ce partea a înțeles să supună judecății prin cererea sa, formulată în condițiile legii.

Totodată, art. 22 alin. (4) C. proc. civ. stipulează că "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire."

Înalta Curte reține că instanța de apel nu a încălcat aceste prevederi legale, ci a judecat apelul (prin decizia nr. 253 din 29 februarie 2024) în limitele stabilite de către apelantul reclamant, astfel cum impun dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., precum și fondul (prin decizia nr. 375 din 29 februarie 2024, în urma admiterii apelului, anulării sentinței apelate și reținerii cauzei spre rejudecare) în limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Contrar susținerilor recurentului reclamant, instanța de apel nu a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, ci a analizat cauza prin raportare la pretenția dedusă judecății, calificată de către instanța de apel, care a reținut că, dacă plângerea penală a fost soluționată de instanța penală fără ca această să se pronunțe asupra laturii civile, instanța civilă poate fi sesizată, în condițiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen.

În acest sens, a avut în vedere că, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel, se arată că sesizarea instanței civile cu cercetarea falsului are loc în condițiile în care instanța penală a pronunțat soluții de clasare în cazul infracțiunilor de fals material în înscrisuri sub semnătură privată și mărturie mincinoasă pentru că a intervenit prescripția.

Așadar, cu toate că art. 27 alin. (2) C. proc. pen. nu a fost indicat, în mod expres, de către reclamant, față de cuprinsul cererii de chemare în judecată, instanța de apel era în măsură, în exercitarea prerogativei conferite de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., anterior citat, să rețină că reclamantul dorea ca instanța civilă să cerceteze falsul cu care fusese sesizată instanța penală.

Sub aspectul temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, se constată, similar instanței de apel, că, în fundamentarea în drept a pretenției sale, reclamantul a făcut trimitere și la dispozițiile art. 105 alin. (2) și ale art. 108 din C. proc. civ. de la 1865, cu privire la nulitatea actelor de procedură, dispoziții reluate și în cuprinsul cererii de apel.

Reținând, așadar, că instanța de apel nu a schimbat fizionomia cererii de chemare în judecată și a soluționat litigiul, cu respectarea principiul disponibilității și conformându-se regulii stabilite la art. 22 alin. (4) C. proc. civ., se constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la susținerile evidențiate în ultima parte a memoriului de recurs, potrivit cărora instanța de apel a reținut greșit că pârâții nu au săvârșit o faptă ilicită, instanța de recurs constată că alegațiile recurentului exprimă nemulțumiri vizând modul în care instanța de apel a interpretat și apreciat mijloacele de probă (înscrisurile administrate), care nu pot fi valorificate, însă, în această etapă procesuală, întrucât prin criticile expuse se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel asupra situației de fapt stabilite efectiv pe baza administrării probatoriilor și care constituie premisa pentru judecata recursului.

Astfel, recurentul învederează că elemente de ordin faptic care permit reținerea săvârșirii unor falsuri sau a unor abuzuri de către pârâți se regăsesc în dosarul aflat pe rolul parchetului, iar expertul contabil a încălcat legea folosind adresa emisă de S.C. D. S.A., defăimată ca falsă, apreciind că, în cazul în care se va constata că această adresă este falsă, expertul contabil se face vinovat de uz de fals.

Pentru declanșarea mecanismului de exercitare a recursului este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Nu pot face obiectul controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs, nereprezentând critici ale hotărârii recurate, aspectele invocate de către recurent privind situația de fapt și probele administrate.

Faptele, astfel cum au fost determinate de către instanța de apel, sunt câștigate cauzei, iar instanței de recurs îi revine rolul de a verifica doar dacă normele de drept au fost corect aplicate la aceste fapte, ținând cont că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de legiuitor, nu și de netemeinicie a hotărârii atacate.

Nici aspectele referitoare la reținerea greșită a instanței de apel că "încălcarea autorității de lucru judecat nu poate fi imputată expertului tehnic întrucât principiul nu poate fi aplicat decât de instanța de judecată" nu sunt apte a fi deduse spre examinare în prezenta cale extraordinară de atac, în condițiile în care, nici în privința acestora, nu se pune în discuție o eventuală neconformitate cu dispozițiile legale a deciziei atacate.

În acest sens, se observă că, în dezvoltarea criticii, recurentul se limitează doar la invocarea unor aspecte de temeinicie, formulând susțineri precum că "i-a adus la cunoștință expertului că apărarea pârâtei, potrivit căreia soluția reclamantului a fost schimbată, a fost respinsă irevocabil în primul ciclu procesual" și "probele din dosar nu puteau fi interpretate arbitrar cu păreri proprii de către expert".

În mod similar, nici criticile referitoare la existența unor motive străine de cauză nu învederează, în realitate, veritabile aspecte de nelegalitate, care să evidențieze eventuale raționamente sau concluzii care nu au legătura cu speța dedusă judecății.

Astfel, deși invocă existența unor considerente străine cauzei, susținerile sunt fără suport, din moment ce recurentul omite a arăta care sunt acestea.

Or, formularea unor susțineri cu titlu general și care nu respectă cerința esențială de a se raporta la dezlegările și raționamentele utilizate de curtea de apel, nu are aptitudinea de a învesti legal instanța de recurs cu analiza acestora.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 375 din 29 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentului A., Înalta Curte îl va obliga pe aceasta la plata sumei de 5950 RON către intimata E. și a sumei de 5000 RON către intimatul C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 375 din 29 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 5950 RON către intimata E. și a sumei de 5000 RON către intimatul C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 30 ianuarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 din C. proc. civ.