ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2499/2023

Ședința publică din data de 6 decembrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 02.05.2018 și completată ulterior, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C., D. și Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Sector 6, solicitând să se constate nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 24.08.2007, să se dispună rectificarea înscrierii în cartea funciară, în sensul radierii dreptului de promisiune cu privire la imobilul situat în București, înscris în Cartea Funciară nr. x și să se restabilească situația anterioară încheierii antecontractului ce face obiectul prezentei cauze

Pârâtul C. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat stabilirea calității de proprietar pentru imobilul situat în București, str. x, având număr de carte funciară x București sectorul 6, pe calea uzucapiunii de scurtă durată.

Prin sentința nr. 8245/20.11.2019, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința nr. 1661/05.11.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Sector 6 și a respins cererea principală formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoana fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D.; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâtul C..

Prin decizia nr. 1815A/05.12.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de către pârâtul C. împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul-reclamant C., fiind formulate două memorii de recurs.

I. Prin cel dintâi memoriu de recurs, depus în data de 14.02.2023, recurentul a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

- În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat faptul că hotărârea atacată cuprinde motivări din alte dosare, respectiv din dosarul nr. x/2007, care a avut ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.08.2007, făcând referiri la expertize grafologice, în condițiile în care dosarul avea ca obiect anulare act, radiere din cartea funciară și stabilirea calității de proprietar.

A mai susținut și că instanța de apel trebuia să se refere la faptul că acțiunea principală a fost respinsă de la fond, hotărârea rămânând definitivă ca urmare a faptului că intimații-reclamanți nu au formulat cale de atac.

- În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat faptul că instanța de apel trebuia să țină cont de voința intimaților-reclamanți, care au fost de acord cu restabilirea situației anterioare și cu anularea actului de vânzare-cumpărare, ceea ce echivalează cu redobândirea calității de proprietar a recurentului.

II. Prin cel de-al doilea memoriu de recurs, depus în data de 17.02.2023, recurentul s-a rezumat a formula critici circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care a invocat încălcarea prevederilor art. 1.895 și art. 1.958 C. civ. de la 1864.

Astfel, a arătat că locuiește în respectivul imobil încă din anul 2002, din momentul în care l-a achiziționat, iar intimații-reclamanți, din cauza situației penale în care se află, nu au îndrăznit și nu au făcut niciun demers în vederea tulburării posesiei acestuia.

Arată că îndeplinește condițiile prevăzute de art. 1.895 C. civ. de la 1864, pentru a putea invoca uzucapiunea de scurtă durată.

Susține că din anul 2007, de la momentul dobândirii imobilului, prin act autentic, au trecut mai mult de 10 ani, iar intimații-reclamanți au domiciliul și locuiesc în București.

De asemenea, posesia acestuia este de bună-credință, întrucât o exercită în temeiul dreptului de proprietate din 27.02.2002, dată în care a fost încheiat actul translativ de proprietate autentificat sub nr. x cu privire la imobil.

Actul însă, conform situației juridice actuale, și-a produs efectele până la apariția contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.08.2007, cu care nu este de acord, dar există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește valabilitatea sa.

Cu alte cuvinte, recurentul a devenit, din proprietar, simplu posesor, prin vânzarea din 15.08.2007, iar justul titlu în baza căruia continuă să stăpânească bunul este contractul autentificat sub nr. x/27.02.2002, rămas ineficace din cauza încheierii contractului de vânzare nr. x/15.08.2007.

Arată că justul titlu îndeplinește condițiile cerute de lege, fiind act translativ de proprietate, precum și că a devenit ineficace în 15.08.2007.

Susține, totodată, și că buna-credință nu este cerută pentru întreaga perioadă a posesiei, ci numai de la data dobândirii acesteia, iar momentul în care a devenit posesor a fost cel al apariției contractului de vânzare nr. x/15.08.2007, când din proprietar a devenit posesor, însă posesia a fost exercitată în continuare în temeiul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.02.2002, care însă devenise ineficace.

Invocă faptul că situația este ușor atipică deoarece nu a dobândit posesia printr-un act translativ, ci a dobândit posesia prin pierderea dreptului de proprietate.

Deși calitatea de posesor a fost dobândită în sens invers decât de obicei (prin pierderea proprietății), totuși se găsește, în mod cert, în situația tipică a unui posesor.

De asemenea, chiar dacă s-ar nega existența posesiei sub pretextul că din momentul vânzării, din anul 2007, s-a pierdut cel puțin elementul intențional al posesiei (animus domini), arată că, imediat după falsa vânzare din 2007, a negat însuși dreptul de proprietate al intimaților-reclamanți, formulând plângeri penale, cereri la notariat, acțiuni în instanță, la numai două săptămâni după ce s-a realizat vânzarea.

Deci, chiar dacă s-ar considera că după vânzarea din 15.08.2007 nu a existat elementul intențional al posesiei, arată că, în cel mai rău caz, a operat intervertirea precarității posesiei.

În acest sens, face referire la dispozițiile art. 1.858 C. civ. de la 1864 și la Decizia nr. VIII din 27 septembrie 1999, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și arată că atunci când deținătorul lucrului neagă dreptul celui de la care deține posesiunea, prin acte de rezistență, la exercițiul dreptului său, titlul precar se află intervertit și posesiunea devine utilă.

A mai arătat și că nu se încadrează în noțiunea detentorului precar, din moment ce a avut întotdeauna prefigurarea calității sale de proprietar (a stăpânit bunul ca un adevărat proprietar).

Privitor la buna-credință, susține că, în materia uzucapiunii de scurtă durată, aceasta este cerută la momentul intrării în posesie, precum și că cel care are un just titlu este de bună-credință.

Arată că, indiferent de momentul la care se analizează bună-credință, fie în anul 2002, fie în anul 2007, recurentul s-a bazat pe existența calității sale de proprietar, în temeiul contractului de vânzare nr. x/27.02.2002.

De asemenea, chiar și după data de 15.08.2007, arată că a negat actul de vânzare al intimaților-reclamanți, invocându-și calitatea sa de posesor în temeiul contractului de vânzare din 2002, care constituie actul de la care a pornit posesia sa.

În data de 30.03.2023, în termen procedural, au formulat întâmpinare intimații-reclamanți A. și B., prin care au invocat excepția netimbrării, respectiv excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege a celui dintâi memoriu de recurs, respectiv au reiterat cele două excepții arătate, invocând, totodată, și excepția tardivității formulării cererii de recurs, în ceea ce privește cel de-al doilea memoriu de recurs.

În dezvoltarea excepției netimbrării, au susținut că recurentul nu a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru, acesta beneficiind de ajutor public judiciar și în faza apelului.

Relativ la excepția nulității recursului, au arătat că cele două motive de recurs invocate prin cel dintăi memoriu, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, fără o motivare concretă.

De asemenea, au invocat și că motivul de casare invocat prin cel de-al doilea memoriu de recurs a fost, în realitate, susținut și în cadrul motivelor de apel, iar acesta nu se circumscrie motivelor de casare prevăzute de lege.

Intimații-reclamanți au arătat că, în ciuda insistențelor acestora, recurentul-pârât nu a eliberat imobilul și nici nu a mai plătit niciodată utilitățile apartamentului, pe care au fost nevoiți să le achite, conform înscrisurile depuse la dosar.

Au mai precizat și că inclusiv la acest moment reclamantul promite că se va muta cât de curând, acesta locuind o perioadă de timp în apartament alături de câteva cunoștințe ale intimaților-reclamanți.

Au invocat și faptul că ei sunt cei care plătesc în continuare impozite și utilități, recurentul, deși refuză să plece, invocând că "dacă nu este proprietar, de ce să plătească".

Referirea recurentului la o sentință penală nu are legătură cu intimații-reclamanți, care nu au fost cercetați în cauza penală, cu atât mai mult cu cât recurentul a mai făcut o promisiune de vânzare altor persoane, aspect consemnat în cartea funciară a imobilului și care denotă un comportament ilicit al acestuia.

Solicită respingerea recursului, ca nefondat, susținerile acestuia cu privire la posesie fiind mincinoase.

Arată că nu au afirmat niciodată că ar dori restabilirea situației anterioare, atât timp cât achitaseră o sumă considerabilă pentru imobil, l-au notificat de mai multe ori pe recurent să evacueze imobilul și au formulat cerere de evacuare a acestuia, dosar suspendat până la soluționarea definitivă a prezentei cauze.

Au mai precizat că susținerile recurentului privitoare la buna sa credință nu pot fi primite, atât timp cât acesta nu se comportă ca un proprietar, formulând zeci de plângeri și de acțiuni, nu plătește utilități sau impozite și locuiește abuziv în apartamentul lor.

Faptul că nu este de acord cu contractul de vânzare-cumpărare al intimaților-reclamanți nu poate constitui temei al cererii de chemare în judecată sau al căilor de atac.

Deși afirmă că nu este cel care a semnat procura de vânzare, se poate observa că acesta a mai încheiat o promisiune cu o altă persoană, care a și notat respectivul contract în cartea funciară, figurând la rubrica "înscrieri privitoare la sarcini" mențiunea "drept de promisiune, promisiune de vânzare-cumpărare pentru prețul de 55.000 euro, din care s-a achitat cu titlul de avans suma de 20.000 euro".

Acest aspect denotă reaua-credință a recurentului care se folosește de tot felul de tertipuri pentru a-și ascunde în realitate faptele, intimații-reclamanți fiind dobânditori de bună-credință, plătind prețul cerut, dar neputându-se bucura de proprietatea lor din cauza comportamentului ilicit al recurentului.

Din piesele dosarul rezultă că posesia a fost exercitată în mod abuziv de către recurent, care, începând cu data de 15.08.2007, a cunoscut că nu mai este proprietar.

Mai mult, acesta a mai încheiat o altă promisiune de vânzare, aspect care conduce cu puterea evidenței la faptul că după încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.08.2007 acesta a devenit un detentor precar.

Totodată, faptul că ar fi negat întotdeauna dreptul de proprietate al intimaților-reclamanți nu conduce la intervertirea precarității în posesie, așa cum este prevăzută de art. 1.858 C. civ. de la 1864.

Recurentul le-a comunicat tot timpul că se va muta, dar să i se acorde timp pentru a-și găsi o locuință convenabilă, iar toate acțiunile sale au fost tranșate definitiv de instanța de judecată, care a constatat în mod definitiv și irevocabil că actul de proprietate al intimaților-reclamanți este valabil.

Au mai arătat și că prevederile Deciziei nr. VIII din 27 septembrie 1999 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocate de către recurent, nu sunt aplicabile în cauză, atât timp cât prin sentința nr. 486/26.01.2010, rămasă definitivă și irevocabilă la data de 06.06.2013, s-a stabilit că "instanța consideră valabil întocmit actul de vânzare-cumpărare".

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității celor două memorii de recurs, invocată de intimații-reclamanți, din perspectiva neîncadrării motivelor de recurs în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a căror incidență a fost invocată în susținerea căii de atac, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru motivele expuse în continuare.

Potrivit dispozițiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar, în conformitate cu prevederile art. 487 din același cod, recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs.

Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

A motiva recursul înseamnă, așadar, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

I. În ceea ce privește cel dintâi memoriu de recurs, din 14.02.2023:

Examinând cererea de recurs, se constată că niciuna din criticile prezentate în recurs, deși formal încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., nu pun în discuție aspecte de nelegalitate a hotărârii pronunțate de instanța de apel.

- Printr-un prim motiv de recurs, subsumat de către recurent dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta a invocat faptul că decizia atacată ar conține considerente străine de natura pricinii, respectiv din dosarul nr. x/2007, care a avut ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.08.2007.

Examinând posibilitatea de încadrare a criticilor invocate în cazul de casare indicat, se constată că recurentul a invocat doar formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, se observă că motivul de recurs evocat, "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" înglobează mai multe ipoteze care atrag casarea hotărârii, fiind necesar ab initio, în ipoteza expusă de recurent, ca decizia atacată să conțină doar considerente care nu au nicio legătură cu natura cauzei.

Așadar, pentru a se reține incidența acestui motiv de casare, era necesar să se arate, într-o manieră efectivă, și printr-o argumentare juridică propriu-zisă faptul că decizia atacată ar conține doar motive străine de natura cauzei, iar nu să se formuleze simple susțineri generice, precum cea potrivit căreia "hotărârea cuprinde motivări din alte dosare (...), făcând referire la expertize grafologice etc, când dosarul avea ca obiect anulare act, radiere din cartea funciară și stabilirea calității de proprietar."

Este adevărat că, în analiza condițiilor uzucapiunii de scurtă durată, conform dispozițiilor art. 1.847 și art. 1.895 din C. civ. de la 1864, instanța de apel a făcut trimitere la sentința civilă nr. 486/26.01.2010 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2007 (irevocabilă prin decizia civilă nr. 672R/28.03.2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă), prin care a fost respinsă acțiunea recurentului-pârât, în contradictoriu cu intimații-pârâți, de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.08.2007, invocat ca just titlu de către recurentul-pârât în litigiul pendinte.

Astfel, în acest cadru, curtea de apel, în urma examinării argumentelor pârâtului, fără a prelua motivarea respectivei hotărâri judecătorești, a reținut chestiunile litigioase dezlegate jurisdicțional în cea dintâi pricină purtată între părți și care produc efecte și în prezenta cauză, în raport cu pretenția dedusă judecății pe cale reconvențională.

Or, aceste aspecte, irevocabil stabilite, nu mai pot fi contrazise în litigiul pendinte, opunându-se în mod direct în prezenta cauză, în acord cu efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, aspect corect valorificat în speță.

Prin urmare, neindicând în mod expres considerentele pretins străine care ar fi fost preluate de către instanța de apel din hotărârile judecătorești pronunțate în cea dintâi pricină, recurentul-pârât evocă, în realitate, doar nemulțumirea sa în raport cu decizia de respingere, ca nefondată, a căii de atac devolutive formulate, aspect care nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate.

Mai mult, stabilirea situației de fapt, sub aspectul îndeplinirii condiției bunei-credințe, solicitată pentru a opera uzucapiunea de scurtă durată, constituie apanajul instanțelor fondului, instanța de recurs putând exercita doar un control de legalitate a hotărârii atacate și nu unul de temeinicie, care să conducă la schimbarea situației de fapt, cum tinde recurentul, prin ignorarea dezlegărilor date în dosarul nr. x/2007 și care se opun cu forță obligatorie acestuia.

Nici critica în sensul că "instanța trebuia să se refere la faptul că acțiunea principală a fost respinsă de la fond, hotărârea rămând definitivă" nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, din moment ce omite a arăta în ce modalitate acest element ar fi putut fi considerat esențial în dezlegarea pretențiilor proprii ale recurentului, situație care să fi condus, astfel, la o insuficientă motivare a actului jurisdicțional atacat.

Așadar, în realitate, recurentul nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare, ci își exprimă doar nemulțumirea în raport cu soluția pronunțată, prin formularea de argumente care ele însele sunt străine judecății din apel și, ca atare, nesusceptibile de încadrare în vreo critică de nelegalitate.

- Sub un al doilea aspect, recurentul pretinde incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că "instanța trebuia să țină cont (...) de voința intimaților-reclamanți, care au fost de acord cu restabilirea situației anterioare și anularea actului de vânzare-cumpărare", ceea ce, în opinia recurentului, ar echivala cu redobândirea/stabilirea calității sale de proprietar.

Analizând susținerile formulate, se observă că, deși formal încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nici aceste aserțiuni nu au semnificația unor critici apte de a declanșa un control de legalitate în limita acestui motiv de casare.

Astfel, aceste prevederi legale au în vedere situația când instanța a aplicat greșit normele de drept material când a recurs la textele de lege incidente pricinii, dar, fie le-a încălcat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat în mod greșit.

Aspectele evocate de către recurent vizează, mai degrabă, o poziție procesuală a intimaților-reclamanți, iar nu încălcarea unei norme de drept substanțial, incidentă în soluționarea pricinii.

Separat de împrejurarea că respectiva poziție procesuală nu a vizat admiterea acțiunii reconvenționale a pârâtului-recurent, vizând constatarea uzucapiunii, formulată în litigiul pendinte, ci pretenția formulată, pe cale principală, de către acesta într-o altă pricină, respectiv în dosarul nr. x/2007 având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.09.2007 (pretenție respinsă prin sentința nr. 486/26.01.2010 a Judecătoriei Sectorului 5 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 672R/28.03.2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă), se constată că, în absența unor expuneri care să reflecte un raționament greșit al instanței de apel, sub aspectul atât al indicării concrete a normelor de drept material pretins a fi încălcate, cât și al expunerii de argumente clare prin care să se arate maniera pretins eronată de interpretare a dreptului material incident în cauză, instanța de recurs nu poate identifica elementele de nelegalitate a hotărârii recurate care să poată fi circumscrise motivului de casare invocat.

II. În ceea ce privește cel de-al doilea memoriu de recurs, din 17.02.2023:

În esență, prin criticile formulate prin cel de-al doilea memoriu de recurs, subsumate de către recurent motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta a invocat încălcarea prevederilor art. 1.895 și art. 1.958 C. civ. de la 1864, cu consecința faptului că ar îndeplini condițiile prescrise de lege pentru a invoca uzucapiunea de scurtă durată.

Criticile nu pot fi primite, din moment ce un examen atent relevă că recurentul-pârât a reluat ad litteram criticile expuse în cadrul motivelor de apel, ce au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței de apel, cu o motivație identică ce nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind în prezența unor veritabile critici ale considerentelor expuse de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate, cu consecința unei ignorări a existenței judecății în apel, finalizate prin decizia recurată.

Aceasta deoarece a motiva recursul înseamnă atât arătarea motivului de nelegalitate, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât și, mai ales, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind modul de judecată a instanței de apel, nefiind suficientă simpla mențiune că decizia atacată nu este legală ori că nu s-au respectat anumite prevederi legale enumerate de către recurent.

Este fără dubiu că aceste cerințe nu pot fi considerate îndeplinite din moment ce recurentul a omis să indice punctual în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel în legătură cu aspectele deduse judecății în calea devolutivă de atac, limitându-se, în realitate, la a prelua și reitera întocmai motivele căii de atac anterioare, care și-au primit deja dezlegare jurisdicțională.

Cum recurentul nu a tins la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, simplele sale susțineri reiterate, ca atare, integral, prin cel de-al doilea memoriu de recurs, nu pot fi deduse spre examinare instanței de recurs, ca fiind critici de nelegalitate.

Cât privește solicitarea intimații-reclamanți-pârâți A. și B., de obligare a recurentului-pârât-reclamant C., la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deși intimații au formulat respectiva cerere în cuprinsul întâmpinării, cuantumul acestora nu a fost precizat, iar la dosarul cauzei nu se regăsește vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea va fi respinsă, nefiind îndeplinite cerințele prevederilor art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâtul-reclamant C. împotriva deciziei nr. 1815A din 05 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul-reclamant C. împotriva deciziei nr. 1815A din 05 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către intimații-reclamanți-pârâți A. și B..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 6 decembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.