ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 215/2023

Ședința publică din data de 9 februarie 2023

Deliberând asupra recursului declarat în cauză, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 28 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 200.000 € (echivalent în RON 910.000 RON, la cursul BNR de 4,55 RON/Euro) către fiecare reclamantă, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat de decesul fratelui, C., în accidentul rutier produs la 1 septembrie 2012 de D., care conducea un autovehicul înmatriculat în Statele Unite ala Americii, fără poliță de asigurare RCA valabilă în România.

În drept, acțiunea se întemeiază pe dispozițiile art. 1.357 și următoarele, art. 1.381, art. 1.390 și art. 1.391 C. civ. și pe prevederile Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România

Prin sentința civilă nr. 109 din 15 mai 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, ca fiind prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 934 A din 9 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis în parte cererea formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de protecție a victimelor străzii.

Pârâtul a fost obligat la plata sumei de 90.000 RON către fiecare reclamantă, reprezentând daune morale, și la plata sumei de 50 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 934 A din 9 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta A..

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că decizia instanței de apel este nemotivată, sens în care a învederat următoarele argumente:

Instanța de apel a reținut motive străine cauzei și contradictorii, arătând că nașterea fiului cel mare al reclamantei nu s-a produs din cauza accidentului, copilul prezentând de la naștere modificări funcționale din sfera autismului, astfel că nu se poate stabili legătura de cauzalitate între accident și naștere, deoarece lanțul cauzal dintre fapta ilicită și nașterea copilului a fost întrerupt de acțiunea altei persoane. Trauma severă produsă de decesul violent al fratelui său s-a repercutat asupra sarcinii și a stării de sănătate a copilului, nașterea intervenind la 5 zile de la eveniment, perioadă în care s-a destabilizat emoțional și fizic. De asemenea, urmare a traumei create, reclamanta a pierdut ulterior o sarcină, prin avort spontan.

În cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel nu face referire la hotărârile judecătorești depuse de reclamantă, cu titlu de practică relevantă în materie și la hotărâri pronunțate de instanțe în alte cauze similare cu cea care formează obiectul prezentului litigiu, și nu motivează care sunt argumentele care justifică modul de stabilire a cuantumului daunelor morale.

În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, instanța de apel s-a limitat la o enumerare generică a criteriilor avute în vedere, fără a explica în ce modalitate sau în ce măsură sunt aplicabile reclamantelor din prezenta cauză. Astfel, lipsa unei analize concrete a probatoriului administrat în cauză, în sensul că la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate instanța trebuia să aibă în vedere atât consecințele suportate de către reclamantă în plan personal, familial, psihologic și profesional, precum și criteriul echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, criterii consacrate jurisprudențial în materia stabilirii daunelor morale, relevă nelegalitatea deciziei atacate.

Instanța de apel, dacă avea îndoieli cu privire la probele medicale depuse, în virtutea rolului activ - art. 24 C. proc. civ. - putea să dispună efectuarea unei expertize de specialitate care să întărească susținerea unui fapt evident: șocul emoțional suferit de reclamantă (stresul puternic) cu 5 zile înainte de naștere a afectat copilul, fiind una din cauzele autismului.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost prezentate următoarele critici:

Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele de punere în aplicare a Legii 136/1995, aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/29 noiembrie 2011, având în vedere că nu s-a raportat în mod corect la jurisprudență instanțelor naționale.

În continuare, recurenta-reclamantă a indicat practica judiciară în spețe similare, apreciind că despăgubirile morale echitabile ar fi în cuantum de cel puțin 300.000 RON, sumă acordată părinților decedatului, raportat la prejudiciile dovedite cu probele administrate, pe care le-a enumerat. De asemenea, a invocat că a fost încălcat principiul echității, precum și că nediscriminarea este un drept fundamental, a cărui restrângere sau limitare se poate manifesta doar în cazuri excepționale, expres prevăzute de lege.

Instanța de apel a nesocotit principiului proporționalități rezonabile între prejudiciul adus și intensitatea și gravitatea atingerii valorilor sociale ocrotite, aplicând greșit dispozițiile art. 1.385 C. civ., care instituie principiul reparării integrale a prejudiciului.

Neluând în considerare toate aspectele prejudiciului, instanța a încălcat jurisprudența constată a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului moral trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerilor aduse acestora, contextul general al victimei, încălcând totodată principiul reparării integrale a prejudiciului, instituit de art. 1.385 C. civ.

Decizia este motivată în baza criteriilor generale de evaluare a prejudiciului moral, daunele morale fiind analizate doar din perspectiva prejudiciului generat de impactul psihologic al pierderii fratelui în contextul relațiilor existente între frați și fără să tină cont de situația particulară care i-a fost generată de acest eveniment, respectiv nașterea copilului cu autism.

Instanța de apel a invocat doar formal că a luat în calcul criteriul gradului de intensitate a suferințelor și întinderea suferințelor reclamantelor, în condițiile în care a stabilit același cuantum al daunelor atât pentru recurentă, cât si pentru sora sa, deși probele demonstrează situația particulară a reclamantei, care este lipsită de posibilitatea de a duce o viață normală și de a se bucura de un copil sănătos.

În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

La 7 aprilie 2022, în termen legal, E., în calitate de organism de plată, continuator al Fondului de protecție a victimelor străzii, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului. În esență, intimatul-pârât a susținut că daunele morale au caracter compensatoriu, iar nu punitiv, astfel că trebuie să aibă un caracter rezonabil și echitabil, fără a reprezenta o îmbogățire fără justă cauză a victimelor.

La 29 aprilie 2022, recurenta-reclamantă A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimat.

Prin încheierea din 3 noiembrie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 934 A din 9 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, stabilind termen de judecată la 9 februarie 2023, când instanța a rămas în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înalte Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale relevante, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Luând în examinare criticile expuse prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că se poate cere casarea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Nemotivarea, în oricare dintre ipotezele menționate de textul legal citat, constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterii cauzei spre rejudecare.

Fundamentul motivului de nelegalitate rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora, considerentele hotărârii, trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care au fost respinse cererile părților.

Motivarea hotărârii judecătorești este supusă nu doar exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ci și principiilor jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, ca atare, trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și afirmații, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părți o garanție împotriva arbitrariului, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

De aceea, nu doar lipsa oricărui argument al instanței care să susțină soluția din dispozitiv echivalează cu nemotivarea hotărârii, dar și motivarea superficială ori contradictorie are aceeași semnificație, atrăgând deopotrivă incidența cazului de casare mai-sus menționat.

În acest cadru, Înalta Curte constată că instanța de apel a expus raționamentul juridic în baza căruia a admis în parte acțiunea în răspundere civilă delictuală, fiind amplu prezentate argumentele care au condus la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale la 90.000 RON pentru fiecare reclamantă.

Astfel, se observă că reclamantele au chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 200.000€ către fiecare reclamantă, reprezentând cuantumul despăgubirilor morale pentru prejudiciul cauzat de decesul victimei C. (fratele reclamantelor) urmare a accidentului rutier provocat de D., ce conducea un autoturism neînmatriculat pe teritoriul României.

Curtea de apel a reținut că pârâtul este obligat să repare prejudiciul cauzat reclamantelor de durerea încercată prin decesul fratelui lor, reținându-se incidența prevederilor art. 1.391 alin. (2) C. civ., care reglementează prejudiciul prin ricoșeu.

Potrivit acestui text legal, instanța poate să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu.

Înalta Curte reține că diferențiat de victima directă, asupra căreia se comite fapta ilicită și asupra căreia se produc în mod cauzal consecințe păgubitoare, categoria victimelor prin ricoșeu (victime mediate) cuprinde acele terțe persoane ce suferă, în mod direct, o pagubă (economică sau afectivă), urmare a decesului sau a vătămării sănătății ori integrității fizice sau psihice a victimei directe. Astfel, prejudiciul prin ricoșeu poate fi definit ca reprezentând ansamblul consecințelor negative, atât de natură patrimonială, cât și de natură nepatrimonială, suferite de victimele mediate, ca urmare a faptei ilicite ce a afectat în mod direct viața, sănătatea ori integritatea fizică sau psihică a victimei imediate.

Așadar, reglementarea expresă a prejudiciului prin ricoșeu, ca urmare a faptei ilicite delictuale, impune repararea acestuia în dubla sa componentă, atât cea patrimonială (orice lezare a unui drept sau interes patrimonial), cât și cea nepatrimonială (prin acordarea unei compensații bănești corespunzătoare), în acest ultim caz fiind necesar a se dovedi existența unei puternice relații de afecțiune între victimă și persoana ce se pretinde prejudiciată.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte reține că reclamantele au solicitat doar repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin decesul fratelui lor, instanța de apel acordând fiecărei reclamante despăgubiri în cuantum de 90.000 RON.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii și străine cauzei în ceea ce privește argumentația care a condus la stabilirea prejudiciului suferit de recurenta-reclamantă.

Se observă că în decizia recurată au fost analizate în mod amplu susținerile referitoare la trauma suferită prin decesul fratelui său, curtea de apel reținând că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între accidentul produs de D. și tulburarea de spectru autist de care suferă primului copil al recurentei-reclamante, raportat la înscrisurile ce relevă că nașterea a avut loc în Portugalia, la 5 septembrie 2013, ulterior accidentului din 1 septembrie 2013, fără a fi vorba despre o naștere prematură, provocată spontan de accident, copilul prezentând încă de la naștere modificări funcționale pe baza cărora s-au relevat ulterior cerințele lui educaționale speciale pentru deficiențe din spectrul autismului.

Recurenta-reclamantă a invocat caracterul contradictoriu al acestor considerente, în realitate însă această critică reprezintă nemulțumirea sa în ceea ce privește constatarea inexistenței legăturii de cauzalitate, precum și cu privire la daunele morale acordate în cuantum egal pentru ambele reclamante, cu toate că prin cererea de chemare în judecată a solicitat daune morale în cuantum egal cu sora sa, respectiv 200.000€.

Analizând consecințele negative în legătură cu care recurenta-reclamantă a afirmat că s-au repercutat asupra sarcinii și sănătății copilului, instanța de apel a apreciat că acestea nu sunt cauzate de fapta ilicită imputată, motiv pentru care, având în vedere că impactul psihologic este același pentru reclamante, ambele fiind afectate de pierderea fratelui, nu se poate reține că acordarea unui cuantum egal de despăgubiri încălcă principiul echității.

Înalta Curte observă totodată că, în demersul de stabilire a daunelor morale, instanța de apel a luat în considerare gradul de afecțiune existent între recurenta-reclamantă și defunct, suprapus legăturii de rudenie dintre aceștia, impactul psihologic al pierderii fratelui, decizia fiind motivată în mod corespunzător prin raportare la criteriile statuate în jurisprudența instanțelor naționale.

Toate aceste elemente concrete ale speței au condus instanța de apel la concluzia că se justifică acordarea daunelor morale în cuantum de 90.000 RON pentru fiecare reclamantă, subliniindu-se totodată că scopul acestor despăgubiri nu este acela de a se converti într-un preț al suferinței.

Drept urmare, nu poate fi considerată ca fiind afectată de viciul lipsei motivării ori al motivării insuficiente decizia curții de apel, câtă vreme determinarea cuantumului despăgubirilor pentru repararea prejudiciului de afecțiune suferit de recurenta-reclamantă s-a realizat în cadrul unui raționament juridic detaliat, logic și convingător, având în vedere situația sa particulară, după cum s-a argumentat în cele ce preced.

Nu pot fi valorificate susținerile recurente-reclamante referitoare la probatoriul administrat, care în aprecierea sa impunea stabilirea unui cuantum mai mare al daunelor morale, întrucât acestea implică analiza temeiniciei hotărârii și reevaluarea probelor, care nu sunt însă permise în recurs.

De asemenea, se reține că prevederile art. 254 alin. (6) C. proc. civ. stipulează că părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legi. Ca atare, nu se poate imputa instanței de apel critica în sensul că nu a dispus efectuarea unei expertize care să probeze că șocul emoțional suferit de recurenta-reclamantă cu 5 zile înainte de naștere a afectat copilul.

Luând în examinare criticile subsumate ultimului motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile prin care s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14 din 29 noiembrie 2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Cum în etapa recursului nu se poate proceda la o reapreciere a cuantumului despăgubirilor ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situației de fapt, din perspectiva motivului de nelegalitate menționat va fi analizată eventuala nesocotire a criteriilor statuate în jurisprudența națională și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prevederile art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 stipulează că despăgubirile pentru daunele morale, în caz de deces, se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Înalta Curte reține însă că, în privința criteriilor de determinare a cuantumului daunelor morale, nici dispozițiile Legii nr. 136/1995 și nici cele înscrise în Ordinul CSA nr. 14/2011 nu stabilesc criterii de cuantificare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral, după cum astfel de criterii nu se regăsesc nici în C. civ.

Întrucât prejudiciul moral nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menține la nivelul trăirilor psihice, cuantumul daunelor morale se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la latitudinea judecătorului, acest lucru fiind pe deplin justificat prin faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori stricte, din moment ce acesta diferă de la o persoană la alta, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.

Astfel, în lipsa unor elemente de determinare obiectivă a prejudiciului personal nepatrimonial, acesta se stabilește pe baza unor criterii ce nu au suport normativ, fiind o creație a practicii și jurisprudenței, cum sunt principiile echității, nevoii sociale, îmbogățirii fără just temei, evaluându-se consecințele negative și intensitatea cu care a fost percepută suferința morală și măsura în care a fost afectată situația familială, emoțională și socială a victimei, la nivel subiectiv.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia drepturilor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirilor acordate victimei, în raport cu circumstanțele particulare ale fiecărui caz. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter pur simbolic, ci trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat criteriile mai-sus arătate la stabilirea întinderii despăgubirilor morale acordate. Astfel, curtea de apel a apreciat că, prin decesul lui C., urmare a accidentului rutier produs la 1 septembrie 2013, reclamantele au fost lipsite pentru totdeauna de prezența fizică și afectivă a fratelui lor, precum și că șocul pierderii acestui frate apropiat afectiv le-a afectat atât ca fapt în sine, dar și prin caracterul violent și intempestiv al decesului survenit în accident și prin conștientizarea lor că din acest moment au pierdut un sprijin moral familial de care au beneficiat încă din timpul despărțirii părinților.

În egală măsură, raportându-se la consecințele suportate de reclamante, instanța a arătat că suma de 90.000 RON reprezintă compensația bănească pentru prejudiciul nepatrimonial psihic produs fiecăreia, în considerarea complexității suferinței ce le-a fost cauzată în concret de accidentul de circulație a cărui victimă a fost fratele acestora.

Înalta Curte constată că instanța de apel a fost preocupată să respecte principiul echității și al proporționalității, astfel încât despăgubirile morale acordate să atenueze efectele pierderii unei persoane atât de dragi.

Împrejurarea că instanțele de judecată au acordat părinților decedatului și lui F. despăgubiri într-un cuantum mai mare (300.000 RON) nu a fost valorificată în sensul dorit de recurenta-reclamantă, în mod corect reținându-se de către instanța de apel că relația afectivă invocată este diferită.

Din această perspectivă, curtea de apel a statuat, în mod corect, că daunele morale se apreciază după circumstanțele fiecărei spețe, fiind acordate proporțional cu suferințele fiecărui reclamant în parte, circumstanțele concrete pentru fiecare reclamant reflectându-se just, proporțional și legal, în sume de bani care să poată compensa suferințele psihice complexe cauzate.

De asemenea, având în vedere aceste considerente, nu poate fi reținută în cauză nici încălcarea principiului nediscriminării, care presupune aplicarea unui tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă.

Prin urmare, este neîntemeiată critica recurentei-reclamante în sensul că instanța de apel nu a ținut cont de jurisprudența națională și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Lipsită de temei este și critica privind încălcarea dispozițiilor art. 1.385 alin. (1) C. civ., prin aceea că prejudiciul nu ar fi fost reparat integral.

Norma legală de care se prevalează recurenta-reclamantă reglementează întinderea reparației în cazul prejudiciului material, patrimonial, situație în care despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită, beneficiul nerealizat și eventual, pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă (caracterul cert al prejudiciului, condiție a reparării lui presupunând și posibilitatea stabilirii întinderii lui).

Unui asemenea tip de prejudiciu nu-i poate fi asimilat însă cel nepatrimonial, în cazul căruia atingerea este adusă altor valori decât cele strict patrimoniale, concretizându-se la nivelul afectiv, prin atingerea adusă drepturilor inerente personalității umane (dreptul la viață, la sănătate, la integritate corporală). Prejudiciile morale constând în dureri psihice, cauzate prin atingerile aduse personalității afective, ca în cazul morții unei rude apropiate, nu pot fi supuse unei reparațiuni integrale, cum se pretinde, întrucât prețul durerii (pretium doloris) nu are o astfel de expresie patrimonială pentru a se putea susține că un anumit cuantum este menit să acopere integral durerea, în timp ce un alt cuantum realizează doar o reparație parțială.

De aceea, neoperând cu criterii legale prestabilite, instanța nu poate realiza decât o judecată în echitate în care să încerce, raportându-se la datele concrete ale speței, să determine o indemnizare pentru pierderea suferită.

Referirea la jurisprudența instanței de contencios european nu este aptă să susțină critica de nelegalitate a recurentei în legătură cu neasigurarea unei reparații integrale a prejudiciului. Instanța europeană, în aplicarea dispozițiilor art. 41 din Convenție - referitoare la acordarea unei satisfacții echitabile ce poate fi recunoscută părții lezate atunci când nu e posibilă o reparație integrală (restitutio in integrum) - face referire și aplicare, în jurisprudența sa, la criterii de echitate.

Întrucât recurenta-reclamantă solicită o reparație integrală într-o materie care nu este susceptibilă de restitutio in integrum, dată fiind natura valorilor afectate - care se concretizează pe plan intern, afectiv, rezultă caracterul lipsit de orice fundament al criticii referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.385 C. civ., privind principiul reparării integrale a prejudiciului.

Potrivit considerentelor arătate, întrucât toate aspectele deduse judecății au fost găsite nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 934 A din 9 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 februarie 2023.