Decizia nr. 2054/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin în 25.04.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Caransebeș, prin Administrația Națională "Apele Române"-Regia Autonomă-Direcția Apelor Banat să emită actul administrativ de expropriere și să acorde despăgubirea cuvenită pentru terenul în suprafață de 2.571 mp, nr. cadastral x, afectat de lucrarea utilitate publică (dig). Prin încheierea din 26.02.2020, Tribunalul Caraș-Severin, la solicitarea reclamantului, a introdus în cauză, în calitate de pârâți, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, prin Administrația Națională "Apele Române", precum și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2153/07.12.2021, Tribunalul Caraș-Severin a admis cererea, a obligat pârâții Municipiul Caransebeș, prin Administrația Națională "Apele Române"-Regia Autonomă Direcția Apelor Banat, Statul Român, prin Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor-Administrația Națională a Apelor Române, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să emită act administrativ de expropriere și de acordare a despăgubirilor pentru terenul în suprafață de 2.571 mp, nr. cadastral x, precum și să plătească reclamantului despăgubiri în cuantum de 45.000 RON, conform expertizei judiciare în construcții efectuate în cauză, și cheltuieli de judecată în cuantum de 7.000 RON, reprezentând onorarii de experți și onorariu de avocat.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, la 27.01.2022, a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin, iar, la 10.02.2022, au declarat apel pârâtele Administrația Bazinală de Apă Banat și Administrația Națională "Apele Române". Prin decizia civilă nr. 291 din 27 octombrie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de către apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor-Administrația Națională "Apele Române", a admis apelurile declarate de către apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Caraș-Severin, și de către apelanta-pârâtă Administrația Bazinală Apă Banat, a schimbat sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, și a pârâtei Administrația Bazinală Apă Banat, a admis în parte cererea precizată, formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor-Administrația Națională "Apele Române", a respins cererea de obligare a pârâtului la emiterea actului administrativ de expropriere a terenului în suprafață de 2.571 mp, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor-Administrația Națională "Apele Române" să plătească reclamantului suma de 45.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 600 mp, identificat topografic în cartea funciară x Caransebeș, având nr. cadastral x, astfel cum a fost identificat prin suplimentul la raportul de expertiză topografică efectuat în apel, precum și să plătească reclamantului suma de 7.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond, și suma de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 27 ianuarie 2022, a declarat recurs pârâta Administrația Națională "Apele Române", solicitând casarea deciziei recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, iar, în subsidiar, admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată. Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care a învederat următoarele argumente: Instanța de apel a stabilit în mod nelegal, în sarcina A.N.A.R., obligația de plată a despăgubirilor, în condițiile în care acordarea de despăgubiri pentru imobilul din litigiu revine Statului Român, prin Ministerul Finanțelor. Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 107/1996 și art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 107/2002, A.N.A.R. este o instituție publică de interes național care are în administrare apele din domeniul public al Statului și care se află în coordonarea autorității publice centrale din domeniul apelor, neavând în obiectul său de activitate emiterea de acte administrative de expropriere și nici acordarea de despăgubiri, aceste activități intrând în sfera de competență a Guvernului României. Ca atare, instanța de apel a reținut greșit că A.N.A.R. are calitate de expropriator pentru lucrările din domeniul apelor, raportându-se la prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 255/2010. În realitate, Statul Român este proprietarul de drept al acestei construcții hidrotehnice (dig de apărare împotriva inundațiilor), care este bun public de interes național, aflat în administrarea A.N.A.R., aspect de care instanța de apel nu a ținut cont. În speță, la solicitările UAT-urilor din aceasta zonă, Statul Român, prin Ordinul M.A.P.M. nr. 463/8.05.2001, a aprobat Obiectivul de investiții denumit "Amenajare Râu Timiș pe sectorul Sacu-Slatina, jud. Caraș-Severin", iar, prin coordonarea A.N.A.R., în calitate de administrator al acestor bunuri, a fost edificat un dig de apărare împotriva inundațiilor, cu rol de protecție a localităților riverane. Pentru terenurile afectate de construcția hidrotehnică, Statul Român a alocat fondurile necesare despăgubirii proprietarilor pe ale căror terenuri s-a edificat acel dig, proprietarii fiind identificați de către UAT -urile din zonele afectate și fiind încheiate cu aceștia contracte de vânzare-cumpărare, prin care au fost despăgubiți pentru terenurile pe care s-a edificat diulg. Terenurile afectate de construcția digului nu au fost expropriate de către Stat, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de apel, nici în baza Legii nr. 33/1994, nici în baza Legii nr. 255/2010, ci prin negocieri directe, având ca finalitate încheierea de contracte de vânzare-cumpărare cu proprietarii terenurilor afectate de dig, în limita fondurilor alocate de către Stat. Din anul 2001 și până în prezent, intimatul-reclamant a stat în pasivitate, având în vedere că, înainte de începerea lucrărilor de construcție, în cadrul tuturor localităților riverane au fost susținute consultări cu publicul, ce aveau ca scop aducerea la cunoștința acestora necesitatea edificării unor asemenea obiective de investiții. Ca atare, solicitarea de acordare a despăgubirilor, formulată abia în anul 2019, este tardivă, având în vedere că edificarea Obiectivului de investiții "Amenajare Râu Timiș pe sectorul Sacu-Slatina, jud. Caraș-Severin" a fost finalizat în perioada 2003-2004. În drept, recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., precum și dispozițiile O.U.G. nr. 107/2002, ale Legii nr. 107/1996 și ale H.G. nr. 1176/2005. Cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Apărările formulate în cauză La 22 martie 2023, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, susținând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material. La 23 martie 2023, intimata-pârâtă Administrația Bazinală de Apă Banat a depus întâmpinare, prin care a arătat că nu are calitate procesuală în recurs, având în vedere că în apel a fost admisă excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar această soluție nu a fost recurată. La 27 martie 2023, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor-D.G.R.F.P. Timișoara-A.J.F.P. Caraș-Severin a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul civil de față, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost argumentat de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: În ceea ce privește legea materială aplicabilă litigiului, recurenta-pârâtă a susținut că raționamentul instanței de apel este unul ambiguu, din moment ce în decizia recurată se reține inițial că este incidentă Legea nr. 255/2010, pentru ca ulterior să se arate că este aplicabilă Legea nr. 33/1994. Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată. Astfel, la pagina 10 din decizia recurată, instanța de apel a reținut, într-o modalitate clară și coerentă, faptul că în speță nu s-a demarat o procedură de expropriere, context în care nu este incidentă Legea nr. 33/1994 și, cu atât mai mult, Legea nr. 255/2010, aceasta din urmă fiind adoptată ulterior finalizării investiției. În continuare, instanța de apel a constatat că prima instanță nu a calificat juridic demersul inițiat de către reclamant și a achiesat fără nicio argumentație la opinia acestuia că se impune exproprierea terenului în temeiul Legii nr. 255/2010. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut din nou că în speță nu s-a pus niciodată problema declanșării unei proceduri de expropriere, că Legea nr. 255/2010 nu este incidentă și că oricum, în ipoteza în care ar fi fost incidentă, nu intra în competența instanței să dispună exproprierea, dat fiind că instanța civilă nu poate fi sesizată decât de către expropriator și doar după parcurgerea procedurii privind declararea utilității publice. Ca atare, lecturând decizia civilă recurată, rezultă în mod evident că instanța de apel nu a reținut incidența în cauză a legilor privind exproprierea (Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, respectiv Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local), ci a constatat că, prin edificarea digului pe suprafața de 600 mp din terenul său, intimatul-reclamant a suferit o expropriere în fapt, incompatibilă cu prevederile art. 44 din Constituția României republicată și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează respectarea dreptului de proprietate și reglementează condițiile în care o persoană poate fi lipsită de acest drept fundamental. Recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a obligat-o în mod nelegal de plata despăgubirilor către intimatul-reclamant, învederând că nu are în obiectul său de activitate emiterea de acte de expropriere și acordarea de despăgubiri pentru expropriere, aceste activități intrând în sfera de competență a Guvernului României. În acest context, recurenta-pârâtă a susținut că acordarea de despăgubiri pentru imobilul din litigiu revine Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, întrucât Statul Român este proprietarul construcției hidrotehnice, care este un bun public de interes național, aflat în administrarea A.N.A.R., aspect de care instanța de apel nu a ținut cont. Înalta Curtea constată că nici aceste critici de recurs nu sunt fondate. Nu au relevanță referirile recurentei-pârâte la activitățile ce compun obiectul său de activitate, astfel cum sunt acestea reglementate la art. 3 din O.U.G. nr. 107/2002, atâta timp cât Administrația Națională "Apele Române", pe de o parte, are calitatea de administrator al construcției hidrotehnice, în baza dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 107/1996, iar, pe de altă parte, astfel cum rezultă din memoriul depus la dosarul de fond și din procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/03.12.2004, este beneficiarul obiectivului de investiții denumit "Amenajare Râu Timiș pe sectorul Sacu-Slatina, judeșul Caraș-Severin", realizat în baza proiectului tehnic de investiții nr. x/2001, ce a fost aprobat prin Ordinul M.A.P.M. nr. 463/8.05.2001. Mai mult, Ministerul Apelor și Protecției Mediului, prin Administrația Națională "Apele Române", a avut calitatea de ordonator principal de credite, încheind cu persoanele îndreptățite contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect terenurile afectate de construcția hidrotehnică . Aceste aspecte au fost reținute de instanța de apel, care a argumentat, în conformitate cu dispozițiile art. 223 din C. civ., că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, poate fi subiect de drepturi și obligații atunci când participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest sens un alt organ, participarea acestuia fiind, așadar, subsidiară, în măsură în care, în raport cu particularitățile fiecărei spețe, nu se identifică un alt subiect procesual pasiv. Or, în prezenta cauză, beneficiarul investiției nu a fost Ministerul Finanțelor, nici în nume propriu, nici în reprezentarea Statului Român, ci Administrația Națională "Apele Române", care, după cum s-a arătat, are și calitatea de administrator al bunului de utilitate publică, în baza dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 107/1996. În acest context specific speței, instanța de apel a stabilit în mod legal că recurentei-pârâte îi incumbă obligația de a despăgubi proprietarii afectați de construcția hidrotehnică, cu care nu s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare și care nu au fost remunerați în niciun fel pentru prejudiciul produs ca urmare a imposibilității exercitării depline a prerogativelor dreptului de proprietate privată, astfel cum este situația intimatului-reclamant. Recurenta-pârâtă a mai învederat că obiectivul de investiții "Amenajare Râu Timiș pe sectorul Sacu-Slatina, judeșul Caraș-Severin" a fost finalizat în anul 2004 și că intimatul-reclamant a stat în pasivitate, solicitând acordarea de despăgubiri pentru terenul afectat de construcția digului abia în anul 2019. Înalta Curte constată că aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât, în ipoteza în care înțelegea să invoce excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta-pârâtă trebuia să o facă în condițiile stipulate de art. 2.513 din C. civ., conform căruia "prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate". Or, recurenta-pârâtă nu a invocat, în fața primei instanțe, excepția prescripției dreptului la acțiune. Față de aceste considerente, constatând că decizia civilă recurată este legală și că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. Totodată, constatând îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă, fiind partea care a pierdut procesul, să plătească intimatului-reclamant cheltuieli de judecată în cuantum total de 3.485 RON, reprezentând onorariu de avocat și contravaloarea cheltuielilor de transport, în conformitate cu documentele justificative depuse la dosarul de recurs.