ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2206/2024

Ședința publică din data de 16 octombrie 2024

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la 09.02.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună:

- constatarea nulității absolute parțiale a adeverinței nr. x/17.06.1997 emisă de Primăria Municipiului Caransebeș și a încheierii de Carte Funciară nr. x/02.07.1997, în temeiul căreia s-a făcut înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei asupra clădirilor hală de producție și uscătorie, sală de exponate (parțial), centrală termică, ca fiind emise cu încălcarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 7/1991;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 11.500 euro lunar, reprezentând prejudiciul pe care i l-a creat prin folosirea terenului în ultimii trei ani calendaristici anteriori promovării prezentei acțiuni, raportat la dispozițiile art. 480 C. civ., art. 1078 C. civ., art. 483 C. civ. și art. 1 paragraf 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

- obligarea pârâtei la readucerea în starea inițială a imobilului casă de locuit cu număr x și anexe, în temeiul principiului răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 și art. 999 C. civ.

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 201 din 01 martie 2023, Tribunalul Caraș-Severin a respins excepția inadmisibilității primului petit al acțiunii reclamantului și a respins acțiunea civilă formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata către pârâtă a sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 221 din 27 septembrie 2023, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamantul apelant A. împotriva sentinței civile nr. 201/01.03.2023, pronunțate de Tribunalul Caraș Severin în dosarul nr. x/2022, ca nefondat. Fără cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 221 din 27 septembrie 2023 a Curții de Apel Timișoara a declarat recurs reclamantul A., personal și prin reprezentant convențional, solicitând admiterea căii de atac formulate, și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Caraș-Severin iar, în subsidiar, reținerea spre rejudecare, cu consecința admiterii petitului 2 și 3 al acțiunii.

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanța neintrând în cercetarea fondului. Astfel, deși acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, curtea de apel a indicat părților necesitatea promovării unei noi acțiuni, neanalizând aceasta dreptul de proprietate invocat în susținerea cererii în despăgubiri.

Totodată, prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurentul susține că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat în raport cu sentința civilă nr. 1651/1998 a Judecătoriei Caransebeș, pronunțată în dosarul nr. x/1996, prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al antecesoarei sale, C. asupra imobilului nr. top. x - casă cu nr. x și curte de 4449 mp în Racoviță și asupra imobilului nr. top. x.

Soluția irevocabilă a demersului judiciar, de obținere a restituirii proprietății imobilelor terenuri și construcții s-a realizat într-un dosar având ca obiect o acțiune de drept comun, cererea formulată inițial în baza Legii nr. 112/1995 fiind modificată ulterior, în condițiile art. 132 din C. proc. civ., într-o acțiune în revendicare și rectificare CF.

În raport cu existența acestei hotărâri, instanța de apel, prin decizia atacată, nu mai putea trimite părțile la promovarea unei noi acțiuni în revendicare imobiliară pentru compararea titlurilor de proprietate, întrucât aceasta echivala cu acordarea posibilității intimatei de a face proba contrară celor stabilite cu autoritate de lucru judecat în procesul anterior, care îi era opozabilă B. S.A., fiind continuatoarea în drepturi a Statului Român.

Prin ultimul motiv de recurs, formulat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 480, art. 481, art. 455 din vechiul C. civ., art. 455 și 463 din Codul fiscal, precum și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Conchizând, susține recurentul că, după constatarea prin hotărâre judecătorească a caracterului abuziv al naționalizării imobilelor în litigiu și radierea dreptului de proprietate al Statului Român, a făcut dovada existenței unui "bun actual" în patrimoniul său, sens în care acțiunea trebuia admisă.

La data de 19.01.2024 intimata S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului declarat prin reprezentant convențional av. D. și excepția nulității recursului declarat de reclamant, personal, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la data de 31.01.2024, acesta din urmă formulând, personal, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției tardivității recursului declarat prin reprezentant convențional.

Totodată, la data de 12.02.2024, a fost formulat răspuns la întâmpinare și de către recurent, prin reprezentant convențional, prin care s-a solicitat respingerea excepției tardivității, însoțit de dovada datei transmiterii prin poștă a recursului.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 09 februarie 2022, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471

1

alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 16 octombrie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat în limitele și pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs nu au fost formulate critici în legătură cu raționamentul Curții de Apel Timișoara care a reținut că petitul având ca obiect constatarea nulității absolute a adeverinței nr. x/1997 se impune a fi respins pentru lipsa coparticipării procesuale pasive obligatorii a Primăriei mun. Caransebeș, în calitate de emitent al actului.

În raport cu aceasta, observând și solicitarea expresă din motivele de recurs formulate de reprezentantul convențional al recurentului, în sensul rejudecării doar a petitului doi și trei al acțiunii, Înalta Curte reține că soluția instanței de apel în legătură cu capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a adeverinței nr. x/1997 a dobândit autoritate de lucru judecat, sens în care legalitatea deciziei civile nr. 221/2023 a Curții de Apel Timișoara urmează a fi analizată doar prin raportare la raționamentul instanței în legătură cu solicitările de acordare a despăgubirilor bănești și obligația de a face, formulate prin petitele 2 și 3 ale acțiunii.

Prevalându-se de motivele de recurs reglementate prin art. 488 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., recurentul a susținut, în esență, că decizia curții de apel, de trimitere a părților la promovarea unei noi cereri de chemare în judecată, în contextul în care acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, iar nu ca inadmisibilă, este contradictorie și nemotivată, cauza nefiind cercetată în fond, deși a invocat în prezentul dosar calitatea de proprietar asupra imobilelor în litigiu. Totodată, deși a evocat existența puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 1651/1998 a Judecătoriei Caransebeș, pronunțată în dosarul nr. x/1996, instanța de apel a ignorat cu desăvârșire consecințele juridice ale efectului pozitiv al lucrului judecat aferent hotărârii judecătorești anterior menționate, trimițând partea la formularea unei a doua acțiuni în revendicare.

Analizând legalitatea hotărârii recurate din perspectiva motivelor de casare invocate, Înalta Curte constată că este întemeiată critica potrivit căreia curtea de apel nu a cercetat fondul pricinii.

Se constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate al acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal, pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ.

În cauza dedusă judecății, procedând la verificarea argumentelor în justificarea soluției de netemeinicie a apelului declarat de apelantul-reclamant împotriva sentinței tribunalului, prin care s-a respins acțiunea introductivă de instanță, ca nefondată, se constată că instanța de apel s-a mărginit la a arăta că în lipsa unei cereri având ca obiect revendicare imobiliară prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de către ambele părți, cererea de acordare a despăgubirilor pentru folosința terenului nu poate fi reținută ca fiind întemeiată.

Or, acest argument a fost preluat ca atare din considerentele hotărârii pronunțate de prima instanță a fondului, fără a fi trecut prin filtrul judecătorilor care au soluționat calea de atac a apelului, care nu au prezentat un raționament propriu și nu au realizat nicio analiză efectivă a argumentelor invocate în cuprinsul apelului formulat, nefiind arătat, în concret, de ce mijlocul juridic ales de reclamant pentru valorificarea pretențiilor sale nu este apt să îi protejeze dreptul.

În analiza dreptului de a solicita lipsa de folosință asupra unui bun se pleacă de la premisa existenței dreptului de proprietate asupra acestuia, revenind în sarcina părții pârâte să demonstreze că reclamantul nu deține un titlu asupra imobilului în litigiu și, respectiv, că despăgubirile solicitate nu sunt datorate.

Tocmai de aceea, instanțele fondului aveau a realiza o efectivă cercetare a susținerilor părților, în sensul verificării aspectelor de fapt și de drept invocate de acestea, prin identificarea cu certitudine a celor două parcele de teren și a ceea ce se află construit pe acestea, să stabilească întinderea dreptului de proprietate pentru fiecare dintre părți, în raport cu titlurile pe care le exhibă fiecare dintre acestea, să verifice dacă, într-adevăr terenurile sunt ocupate și de către cine, precum și dacă cel care a construit are sau nu de achitat chirie proprietarului terenului.

Or, neprocedând în acest sens, Înalta Curte nu poate decât să constate că, prin decizia atacată, instanța de apel nu a cercetat fondul cererii deduse judecății, cercetare care se impunea în condițiile în care petitele doi și trei ale acțiunii nu reprezintă cereri accesorii primului capăt de cerere, ce fusese respins pentru formularea acestuia într-un cadru procesual incomplet, ci sunt petite principale de cerere.

Mai mult decât atât, din analizarea hotărârii recurate rezultă că nici considerentele, nici dispozitivul nu lămuresc care este temeiul pentru care acțiunea a fost respinsă (netemeinicie sau inadmisibilitate).

Din considerentele instanței de apel reiese că aceasta ar fi identificat un fine de neprimire, de plano, al acțiunii astfel cum a fost formulată, ceea ce echivalează cu constatarea inadmisibilității acesteia pe motiv că cererea de acordare a despăgubirilor nu ar fi fost precedată de o acțiune în comparare titluri de proprietate, în timp ce în dispozitiv se menționează că cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată, soluție care impunea cercetarea fondului cauzei, prin verificarea îndreptățirii reclamantului la acordarea de daune echivalente lipsei de folosință a terenului pe care pârâta a edificat construcții.

În consecință, susținerile recurentului referitoare la deficiențele argumentării instanței de apel sunt întemeiate, considerentele deciziei neputând permite identificarea raționamentului Curții în adoptarea soluției pronunțate.

Cu privire la motivul de recurs prin care se afirmă că instanța de apel a reținut în mod greșit că reclamantul avea obligația de a promova, prioritar, o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate, pentru a putea solicita despăgubiri constând în lipsa de folosință a imobilului, ce urmează a fi cercetat din perspectiva cazului de casare reglementat prin art. 488 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că și această critică este fondată.

În acest sens, se constată că reclamantul, prin acțiunea introductivă de instanță, s-a prevalat de calitatea sa de proprietar asupra imobilului teren înscris în CF nr. x Caransebeș având nr. top x, în suprafață de 4449 mp, în Racovița, cu construcție casa de locuit nr. x și al terenului înscris în CF nr. x Caransebeș având nr. top x, în suprafață de 3114 mp, dobândit prin succesiune de la antecesoarea sa C., justificat prin depunerea la dosar a unei hotărâri judecătorești prin care susține că s-ar fi constatat caracterul abuziv al naționalizării și radierea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului nr. top x - casă cu nr. x și curte în Racoviță, având suprafața de 4449 mp, și asupra imobilului nr. top x și revenirea la situația anterioară de Carte Funciară, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate pe numele antecesoarei sale.

A mai susținut că pârâta a edificat construcții industriale pe terenul în suprafață de 3114 mp, proprietatea sa, drept pentru care solicită a fi despăgubit pentru prejudiciul creat prin lipsa de folosință a terenului pe care aceste construcții au fost edificate de pârâtă.

Totodată, în ceea ce privește imobilul casă de locuit cu nr. x și anexe, a solicitat obligarea pârâtei la readucerea sa în starea inițială, arătându-se că acesta se află în stare de degradare tot din culpa pârâtei, care l-a folosit drept depozit.

Reiese, astfel, că reclamantul din prezenta cauză nu a solicitat instanței restituirea terenului, netinzând, deci, spre o revendicare, ci a solicitat doar obligarea pârâtei la plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferente edificării de către pârâtă, pe proprietatea sa, a unor construcții industriale.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar în condițiile art. 22 alin. (6) din același cod, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii.

Având în vedere aceste limite ale învestirii sale, determinate prin cererea de chemare în judecată, instanța era îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ și pentru a ajuta efectiv părțile în ocrotirea intereselor lor legitime, să dea acțiunii calificarea juridică exactă și să stabilească, după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii, ce anume solicită reclamantul în proces.

În speță, se constată că instanța de apel a apreciat că apelantul-reclamant, în exprimarea principiului disponibilității ce guvernează întregul proces civil, a înțeles să învestească instanțele de judecată cu o acțiune în pretenții care ar fi subsidiară unei acțiuni în revendicare, apreciind că nu este stabilit cu certitudine proprietarul terenului și construcției, iar această cercetare se poate analiza doar în cadrul cererii în revendicare, cu a cărei soluționare nu a fost sesizată în prezentul dosar.

Or, acțiunea în revendicare are drept obiect apărarea exclusiv a dreptului de proprietate (care în prezenta cauză nu a fost negat), iar nu a altor drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, cum ar fi dreptul de superficie, uz, uzufruct etc.

În speță, prin cererea introductivă de instanță nu s-a pretins recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului, în opoziție cu un pretins alt drept de proprietate invocat asupra aceluiași imobil de către pârâtă, și nici nu s-a solicitat repunerea în posesie asupra terenului în discuție, astfel încât să se poată aprecia că ceea ce s-ar fi urmărit prin promovarea prezentei cereri de chemare în judecată ar fi revendicarea imobilului din localitatea Racoviță și, cu titlu accesoriu, contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada cât reclamantul ar fi fost lipsit atributul posesiei.

Dimpotrivă, reclamantul a pretins că pârâta a construit un imobil pe terenul său, astfel încât se impune a fi remunerat pentru această folosință exercitată de către pârâtă.

Prin urmare, în raport cu pretențiile concrete deduse judecății, care nu tind spre o revendicare, instanțele fondului aveau obligația de a identifica și alte mijloace juridice pentru realizarea pretențiilor deduse judecății, invocarea calității de proprietar asupra unui bun și pretinderea acordării lipsei de folosință ca urmare a edificării de către un terț a unei construcții pe terenul altuia nefiind în mod necesar legată de acțiunea în revendicare.

Altfel spus, dovada calității de proprietar era inerentă și trebuia analizată implicit de către instanțele fondului în ipoteza oricărei situații în care se invocă calitatea de proprietar asupra unui bun, însă aceasta nu caracterizează în mod exclusiv o acțiune în revendicare, ci și alte categorii de acțiuni, instanța având obligația de a identifica o atare cerere și de a-i da calificarea juridică corectă.

Dacă susținerile reclamantului, în ceea ce privește acțiunea formulată, ar fi fost neclare și confuze, fiind de natură să nu permită determinarea clară a obiectului cererii de chemare în judecată, instanța avea îndatorirea de a cere lămuriri și precizări, pentru a stabili cadrul procesual dedus judecății, privitor la obiectul acțiunii, aspecte care ar fi permis exercitarea controlului judiciar.

Principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, iar reclamantul este cel ce trasează inițial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părțile în proces, pretenția dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept.

Cât privește obiectul, instanța este ținută de cererea reclamantului, neputând depăși limitele acesteia, în cazul în care formulările reclamantului sunt improprii, neputându-se determina exact obiectul, instanța este obligată, în baza rolului activ, să solicite precizarea necesară, asigurându-se astfel respectarea principiului disponibilității.

Curtea de apel nu avea prerogativa de a trimite partea spre promovarea unei alte acțiuni mai înainte de a da o calificare juridică corectă a pretențiilor reclamantului și de a stabili împrejurările de fapt esențiale cauzei, prin aprecierea materialului probator existent la dosar.

Astfel, instanța nu a stabilit și distins cu claritate între cele două parcele funciare, pe care dintre acestea se află casa de locuit, a cărei readucere în starea inițială a pretins-o reclamantul, și pe care dintre acestea se află construcțiile industriale edificate de pârâtă, în raport cu care a fost formulat petitul doi al acțiunii, având ca obiect lipsă folosință, nu a stabilit care dintre imobile sunt vizate de hotărârile judecătorești de care părțile se prevalează, și care sunt efectele pe care aceste hotărâri le produc, cu privire la ce anume s-a statuat cu putere de lucru judecat în dosarele anterioare, nestabilindu-se nici ceea ce s-a atestat prin Certificatul seria x nr. x din 18.10.199, dacă acesta privește vreunul dintre terenurile în litigiu sau construcțiile.

Astfel, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul a susținut că este proprietarul imobilului teren înscris în CF nr. x Caransebeș având nr. top x, în suprafață de 4449 mp, în Racovița, cu construcție casa de locuit nr. 594 și al terenului înscris în CF nr. x Caransebeș având nr. top x, în suprafață de 3114 mp, dobândit prin succesiune de la antecesoarea sa C..

Pârâta B. S.A., la rândul său, a arătat că dreptul său de proprietate asupra terenurilor a fost dobândit prin efectul legii, în baza Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 18.10.1998 și că, astfel, este prezumată a fi proprietară și asupra construcțiilor edificate pe acesta, care se regăsesc, de altfel, și în activul preluat de la fosta unitate de stat.

În aceste circumstanțe, curtea de apel, constatând că reclamantul pretinde că are calitate de proprietar asupra a două parcele de teren, dobândit prin succesiune, și că doar pe una dintre acestea pârâta a edificat construcții, curtea de apel trebuia să procedeze la identificarea și analiza titlului de proprietate de care se prevalează fiecare dintre părți (Sentința civilă nr. 1561/27.05.1998 a Judecătoriei Caransebeș și Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 18.10.1998), să verifice dacă titlul reclamantului vizează parcela de teren pentru care se solicită lipsa de folosință și dacă pârâta invocă un drept de proprietate asupra aceluiași teren sau doar asupra construcției, și pe care dintre cele două parcele se află edificată aceasta.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanța nu s-a preocupat de lămurirea cadrului procesual dedus judecății, în ceea ce privește obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu a analizat împrejurările de fapt esențiale ale cauzei, neanalizând înscrisurile probatorii de la dosar și nestabilind efectele pe care acestea le pot produce în raport cu pretențiile deduse judecății, o asemenea omisiune constituind o încălcare esențială a legii ce duce la casarea hotărârii.

Întrucât celelalte motive de recurs ale recurentului-reclamant, ce vizează fondul cauzei din perspectiva dovedirii dreptului de proprietate asupra terenurilor și construcției casă de locuit și a dreptului de a obține despăgubiri pentru lipsa de folosință, subsumate ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., vizează însăși problema care se degajă din ansamblul criticilor omise din analiza curții de apel, instanța de recurs constată că în raport cu considerentele anterior expuse, devine inutilă rezolvarea acestora, ele urmând a fi dezlegate mai întâi de către curtea de apel, potrivit celor ilustrate anterior.

Drept consecință, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, care va rejudeca apelul ținând seama de toate celelalte critici formulate prin motivele de apel și reiterate în recurs și a căror analiză este de prisos în contextul considerentelor reținute de instanța de recurs.

Cu ocazia rejudecării, instanța urmează să analizeze cererea de apel prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, corect calificat, să răspundă criticilor formulate cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, conform art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ. și să administreze toate probele pe care le consideră necesare și utile justei soluționări a cauzei, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Se va verifica, în rejudecare, inclusiv regimul juridic și situația de fapt în privința celor două parcele de teren, efectele hotărârilor judecătorești de care se prevalează ambele părți, pentru ca mai apoi să se decidă caracterul fondat sau nefondat al pretențiilor.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu nerespectarea prevederilor legale, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va admite recursul declarat de A., va casa, în parte, decizia recurată, cu privire la soluția asupra cererilor având ca obiect despăgubiri bănești și obligația de a face și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 221 din 27 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza la aceeași curte de apel, pentru rejudecarea apelului în limitele capetelor de cerere având ca obiect despăgubiri bănești și obligația de a face.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.