ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2331/2024

Ședința publică din data de 29 octombrie 2024

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș Severin, secția I civilă, sub nr. x/2022, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând să se dispună obligarea pârâtei ca, în 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate în prezentul dosar, să modifice Decizia de compensare nr. 48617 din data de 12 mai 2022, în sensul validării Dispoziției nr. 946 din data de 30 mai 2006 a Primarului municipiului Caransebeș și emiterea în favoarea reclamantelor a deciziei de compensare prin 800.000 puncte în valoare de 800.000 RON, potrivit art. 21 din Legea nr. 165/2013, ce face obiectul dosarului de despăgubire nr. 27398/CC din data de 2 octombrie 2006, fără cheltuieli de judecată în măsura în care pârâta nu se opune cererii de chemare în judecată.

Ulterior, reclamantele au precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâtei să modifice Decizia de compensare nr. 48617 din data de 12 mai 2022, în sensul validării Dispoziției nr. 946 din data de 30 mai 2006 a Primarului municipiului Caransebeș pentru suma de 160.000 euro, ce urmează a fi calculată în RON și puncte valorice la cursul valutar de la data plății și cu observarea indicelui de inflație de la aceeași dată.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă

Prin sentința civilă nr. 674 din data de 14 iunie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă: a admis acțiunea principală formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor; a obligat-o pe pârâtă să modifice Decizia de compensare nr. 48617 din data de 12 mai 2022, în sensul validării Dispoziției nr. 946 din data de 30 mai 2006 a Primarului municipiului Caransebeș, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii; a obligat-o pe pârâtă la emiterea în favoarea reclamantelor a deciziei de compensare prin 800.000 puncte în valoare de 800.000 RON; a respins precizarea de acțiune.

I.3. Deciziile pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă

Prin decizia civilă nr. 73 din data de 20 martie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinței civile nr. 674 din data de 14 iunie 2023 pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatele-reclamante A. și B..

A anulat în parte sentința apelată numai în ceea ce privește soluția de admitere a cererii inițiale și a reținut cauza spre rejudecare.

A menținut dispozițiile sentinței apelate în ceea ce privește respingerea precizării de acțiune.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel, în esență, a apreciat fondată critica prin care apelanta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (intimata din prezenta revizuire) a susținut că hotărârea primei instanțe este nemotivată.

Astfel, a reținut că apelanta a criticat decizia pronunțată de prima instanță sub două aspecte: omisiunea de a analiza excepția autorității de lucru judecat pe care o invocase (autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2019 și a deciziei civile nr. 3066 din data de 4 mai 2012 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2011, pe care a invocat-o prin notele de ședință depuse la dosar) și omisiunea de a prezenta motivele de fapt și de drept ale soluției, limitându-se la o redare a soluțiilor pronunțate în litigiile anterioare ale părților.

Analizând criticile apelantei, curtea de apel a constatat că într-adevăr, tribunalul s-a limitat la a expune formal soluțiile adoptate de instanțele judecătorești în litigiile purtate anterior între părți, expunere urmată de invocarea unor texte de lege (Legea nr. 165/2013) și concluzia finală a caracterului întemeiat al cererii inițiale.

A constatat că procedând în această manieră, tribunalul nu a analizat în niciun mod autoritatea de lucru judecat (în sens larg, incluzând și efectul pozitiv al lucrului judecat) invocată în cauză și nici nu a prezentat un raționament propriu în fapt și în drept, pe baza căruia a concluzionat asupra despăgubirii de 800.000 puncte.

Ca atare, a reținut că numai în contextul unei analize reale și efective a cauzei, concretizată printr-o motivare corespunzătoare, susceptibilă să răspundă argumentelor esențiale ale părților litigante, ar fi existat o soluționare a fondului litigiului, iar instanța de apel ar fi putut cenzura legalitatea și temeinicia hotărârii în cadrul controlului judiciar.

Prin urmare, a apreciat că, întrucât vătămarea procesuală adusă apelantei, de natură să afecteze dreptul acesteia la un proces echitabil, nu poate fi înlăturată altfel, se impune anularea în parte a deciziei apelate numai în ceea ce privește soluția asupra cererii inițiale, în cadrul impus de dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., cu reținere spre rejudecare, câtă vreme niciuna dintre părți nu a solicitat trimiterea cauzei către prima instanță.

Cât privește cererea precizatoare, a arătat că este de observat că aceasta a fost respinsă motivat de prima instanță, soluție ce nu a fost apelată, intrând astfel în puterea de lucru judecat și nemaiputând fi analizată în apel.

Prin decizia civilă nr. 191 din data de 19 iulie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondată, contestația formulată de reclamantele A. și B. împotriva deciziei de compensare nr. 48617 din data de 12 mai 2022, în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională Pentru Compensarea Imobilelor.

Procedând la rejudecarea cauzei, curtea de apel a analizat cu prioritate autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2019 și a deciziei civile nr. 3066 din data de 4 mai 2012 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2011.

A constatat că ambele părți s-au prevalat de aceste hotărâri judecătorești (pronunțate în litigii anterioare), diferită fiind numai concluzia expusă în baza acestora: în timp ce reclamantele au apreciat că hotărârile menționate justifică acordarea sumei de 160.000 euro, pârâta a apreciat că tocmai în baza acestor hotărâri, este chemată să aprecieze asupra despăgubirilor, suma reclamată nefiind validată de instanțele anterioare.

Astfel, din examinarea tuturor hotărârilor (atașate dosarului administrativ de despăgubiri depus în fața primei instanțe) pronunțate în cauza 5179/115/2006, a reținut că, într-adevăr, prin sentința civilă nr. 453 din data de 2 decembrie 2008 a Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă, menținută prin decizia civilă nr. 358/A din dat de 14 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă: a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta C. în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Caransebeș și ANPRP Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor; a fost obligată Primăria municipiului Caransebeș, prin primar ca, în completarea celor stipulate prin art. 1 din decizia nr. 946 din data de 30 mai 2006 să propună persoanei îndreptățite, C., o ofertă de restituire în echivalent, corespunzătoare valorii imobilului în cuantum de 160.000 euro; a fost respins capătul de cerere referitor la plata folosului nerealizat și a dobânzilor legale aferente valorii imobilului pentru perioada cuprinsă între data notificării și până la data plății.

Însă, curtea de apel a observat că, prin decizia nr. 3066 din data de 4 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție: a respins excepția inadmisibilității recursului declarat de pârâtul primarul Municipiului Caransebeș; a respins excepția nulității recursurilor declarate de pârâții Primarul municipiului Caransebeș și Primăria municipiului Caransebeș și de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; a admis recursurile declarate de pârâții Primarul municipiului Caransebeș și Primăria municipiului Caransebeș și de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva Deciziei nr. 358/A din 14 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara; a modificat în tot decizia recurată în sensul că a admis apelurile declarate de pârâtele Primăria municipiului Caransebeș și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinței nr. 453 din 2 decembrie 2008 a Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă; a schimbat în parte sentința în sensul că a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanta C. împotriva Dispoziției nr. 946 din 30 mai 2006 a Primarului municipiului Caransebeș; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Așadar, instanța de apel a concluzionat că ambele hotărâri judecătorești de care s-au prevalat reclamantele cu privire la stabilirea despăgubirilor de 160.000 euro au fost desființate în calea de atac a recursului, în urma căreia acțiunea acestora a fost definitiv respinsă, motiv pentru care acestea nu pot beneficia de putere de lucru judecat, care rămâne asociată doar deciziei nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de cele reținute în considerentele deciziei nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a apreciat că este evident că au fost înlăturate definitiv, cu putere de lucru judecat, evaluările anterioare la suma de 160.000 euro, urmând ca noua evaluare să fie realizată de autoritatea competentă în acord cu dispozițiile legale incidente.

Totodată, a arătat că aceste aspecte nu au fost infirmate în niciun mod nici prin decizia civilă nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2019, în care instanța a stabilit doar obligația intimatei Comisia Națională Pentru Compensarea Imobilelor de a emite decizie de compensare prin puncte pentru imobilele arătate în cuprinsul Dispoziției nr. 946/2006 a Primăriei municipiului Caransebeș, în termen de 30 de zile de la comunicarea prezentei hotărâri.

A constatat că, întrucât nicio autoritate judiciară sau administrativă nu s-a pronunțat asupra cuantumului sumei de 160.000 de euro, corelat cu desființarea, prin decizia nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a celor două hotărâri judecătorești menționate exclude incidența puterii de lucru judecat cu privire la acest cuantum al despăgubirilor.

De asemenea, a înlăturat celelalte apărări ale reclamantelor din cuprinsul întâmpinării din apel, cu privire la omisiunea autorităților abilitate de a soluționa în termen optim dosarul de despăgubiri, necesitatea trecerii la procedura de executare silită, împrejurarea că dovezile administrate rămân câștigate cauzei în cazul necompetenței autorității (cu referire la mențiunile sentinței civile nr. 453 din data de 2 decembrie 2008 a Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă și deciziei civile nr. 358/A din data de 14 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă), apreciind că acestea nu prezintă relevanță în raport de cele expuse anterior cu privire la inexistența puterii de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești desființate în calea de atac a recursului.

Prin urmare, raportat la puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București și a deciziei civile nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a reținut că pretențiile reclamantelor de stabilire a unor despăgubiri de 160.000 euro (rezultate din evaluarea făcută în litigiul 5179/115/2006) sunt nefondate și se impune a fi respinse, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor fiind, de altfel, singura instituție competentă să evalueze despăgubirile și numai în raport de criteriile stabilite de Legea nr. 165/2013 (evaluare supusă desigur cenzurii instanței).

Pe de altă parte, a arătat că, în ceea ce privește această evaluare a despăgubirilor conform Legii nr. 165/2013, este de observat că, prin acțiunea inițială, reclamantele nu au formulat niciun fel de critici concrete, care să permită instanței de judecată să aprecieze asupra legalității și temeiniciei evaluării; dimpotrivă, reclamantele s-au limitat la a preciza că nu rezultă cum s-a ajuns la 10.987 puncte, dar și aceasta tot în contextul invocării despăgubirilor de 160.000 euro din litigiile anterioare, iar, prin precizările din data de 31 mai 2024 au arătat în mod expres că singura sumă avută în vedere la calculul despăgubirilor a fost suma de 160.000 euro stabilită cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 1516 din data de 3 iunie 2021 a Curții de apel București cu referire la decizia civilă nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, or, în respectarea principiului disponibilității procesului civil, în rejudecare, instanța este ținută să respecte limitele învestirii, respectiv analiza contestației raportat la elementele criticate de către reclamante.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Cererea de revizuire

Împotriva deciziilor civile nr. 73 din data de 20 martie 2024 și nr. 191 din data de 19 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2022, au formulat cerere de revizuire revizuentele A. și B..

Invocând incidența dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuentele au susținut că, în speță, cele două decizii ale instanței de apel nu numai că nu au respectat autoritatea de lucru judecat de care se bucură decizia nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, dar ignoră cu desăvârșire motivarea deciziei nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că, "în condițiile în care compensarea cu alte bunuri sau servicii nu este posibilă, instanța civilă, legal învestită cu contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, poate dispune trimiterea dispoziției la Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor pentru a se determina cuantumul despăgubirilor în temeiul art. 16 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Trimiterea într-o altă procedură, cea a Legii nr. 247/2005, nu este contrară dreptului la un proces echitabil, în condițiile în care partea a avut acces la instanța civilă care a stabilit numai calitatea de persoană îndreptățită sau tipul de măsuri reparatorii care urmează a se acorda, iar punerea în executare a soluției astfel pronunțate urmează a se realiza în procedura Legii nr. 247/2005, supusă, la rândul său, controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ. Se mai arată că rămân fără obiect criticile recurenților la modul în care s-a stabilit cuantumul despăgubirii de 160.000 euro, ca urmare a concluziei la care s-a ajuns în acest recurs, respectiv că evaluarea titlurilor de despăgubire care se vor acorda reclamantelor, ca măsuri reparatorii în echivalent, se va realiza de către Comisia Centrală."

Au subliniat revizuentele că, nicăieri în considerentele arătate anterior nu se susține că suma de 160.000 euro nu ar fi cea reală, ci doar că, odată modificată Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, instanțele nu mai pot face nicio evaluare, aceasta revenind exclusiv Comisiei Centrale, cât timp nu se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent, prin compensare cu alte bunuri.

Ca atare, revizuentele au susținut că, în speță, cele două hotărâri atacate prin prezenta cerere de revizuire încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 a Curții de Apel București.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.

În esență, a susținut că în mod eronat au arătat revizuentele că modalitatea de stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii acordate prin decizia contestată a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin două decizii definitive, respectiv decizia civilă nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2019 și decizia civilă nr. 3066 din data de 4 mai 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2011, întrucât în cuprinsul acestor decizii s-a reținut doar că stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii pentru imobilul în cauză este atributul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

Revizuentele A. și B. au depus note de ședință, prin care au solicitat judecarea cauzei în lipsă și au formulat susțineri prin care tind să demonstreze reaua-credință a unităților administrative locale, județene și centrale, arătând că au fost săvârșite nenumărate abuzuri, precum și că au fost comunicate date false Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce au determinat soluția de trimitere a cauzei la Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, prin decizia nr. 3066 din data de 4 mai 2012.

II.3. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 21 august 2024, sub nr. x/2024, și a fost repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 2.

Prin rezoluția din data de 27 august 2024, a fost fixat termen de judecată la data de 29 octombrie 2024, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra admisibilității cererii de revizuire, în raport cu prevederile art. 513 alin. (3) C. proc. civ.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Analizând cererea de revizuire din perspectiva temeiului de drept invocat, în limitele stabilite de art. 513 alin. (3) C. proc. civ. și prin raportare la susținerilor părților, Înalta Curte urmează să o respingă, ca inadmisibilă, pentru considerentele care succed.

Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ. dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de atac de retractare se analizează prioritar condițiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuție și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate specifice ipotezei de revizuire invocate de partea care face uz de această cale de atac.

Rațiunea reglementării motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce se constituie în temeiul juridic al prezentei căi extraordinare de atac, o reprezintă necesitatea asigurării efectelor depline ale autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive, în sensul că ceea ce s-a tranșat de către o instanță anterioară printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazis de o hotărâre ulterioară, care să statueze în sens contrar celor care au fost dezlegate în primul litigiu.

Aceasta înseamnă, în termenii art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că pentru a fi deschisă calea revizuirii trebuie să existe "hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Altfel spus, revizuirea este remediul procedural care intervine în ipoteza nesocotirii, într-o judecată ulterioară, a autorității de lucru judecat atașate unei prime hotărâri.

Ca atare, o judecată ulterioară nu poate contrazice ceea ce s-a tranșat definitiv într-un prim proces care a vizat aceeași cauză, același obiect și s-a desfășurat între aceleași părți [aspectul negativ sau extinctiv al autorității lucrului judecat, în reglementarea dată de art. 431 alin. (1) C. proc. civ..], cum nu poate contrazice nici modalitatea în care s-a tranșat asupra unei chestiuni litigioase opuse de/între aceleași părți (efectul pozitiv sau normativ al autorității de lucru judecat, regăsit la nivelul așa-numitelor considerente decizorii, recunoscut ca atare prin dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ..].

Pentru a deveni incidentă, în oricare dintre cele două manifestări ale sale (funcția negativă, care oprește un al doilea proces sau cea pozitivă, care înlesnește, sub aspectele tranșate, judecata celui de-al doilea proces, care pornește de la un "dat" dezlegat în raporturile dintre părți, fără posibilitatea contrazicerii), autoritatea de lucru judecat este, pe de o parte, subordonată relativității efectelor sale - adică se produce doar între aceleași părți care au stat în judecată în ambele procese - și, pe de altă parte, este necesar ca ea să nu fi fost invocată și dezbătută în al doilea litigiu.

Cea de-a doua condiție, a neinvocării și neanalizării autorității de lucru judecat a primei hotărâri, cu ocazia celei de-a doua judecăți, decurge în mod necesar din caracterul de cale extraordinară de atac al revizuirii care sancționează doar încălcarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, nu și modalitatea în care o a doua hotărâre, având de analizat excepția autorității de lucru judecat sau efectul pozitiv al lucrului judecat anterior, dă dezlegare acestor aspecte.

Aceasta, întrucât o raportare eronată a celei de-a doua instanțe la efectele lucrului judecat anterior se poate constitui într-un aspect de nelegalitate, cenzurabil prin intermediul căilor de atac, care permit reformarea unor astfel de hotărâri, în timp ce, pe calea revizuirii, ca mijloc procedural pus la dispoziție în mod excepțional părții, nu are loc o reformare a hotărârii, ci o sancționare - prin anularea celei de-a doua hotărâri care a nesocotit lucrul judecat anterior.

În speță, revizuentele au susținut că deciziile civile nr. 73 din data de 20 martie 2024 și nr. 191 din data de 19 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2022 încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 a Curții de Apel București și ignoră motivarea deciziei nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Însă, Înalta Curte constată că, formulând acțiunea în care au fost pronunțate hotărârile atacate prin prezenta cerere de revizuire, chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, revizuentele au arătat că, din moment ce prin decizia nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că singura abilitată să determine cuantumul despăgubirilor este Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, conform art. 16 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, partea adversă trebuie să aibă în vedere suma de 160.000 euro, în concordanță cu motivarea instanței supreme și cu Legea nr. 247/2005.

De asemenea, legat de limitele învestirii Comisiei Centrale prin decizia nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au arătat că, prin decizia nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021, Curtea de Apel București a conchis că singura chestiune litigioasă după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 este calcularea punctelor acordate drept despăgubire, instanțele de judecată statuând irevocabil asupra existenței și întinderii dreptului la restituire în favoarea reclamantelor și că soluția inversă ar echivala cu o nesocotire gravă a autorității de lucru judecat a respectivelor hotărâri ale căror efecte ar fi vidate de conținut.

Ca atare, revizuentele și-au justificat demersul prevalându-se de cele statuate prin deciziile a căror autoritate de lucru judecat pretind că ar fi fost încălcată prin deciziile atacate cu revizuire, aducând în discuție în procesul în care acestea au fost pronunțate, autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor date prin hotărârile din litigiile purtate anterior.

Totodată, Înalta Curte constată că intimata Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, prin notele scrise depuse în fața primei instanțe, a invocat excepția autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2019 și a deciziei nr. 3066 din data de 4 mai 2012, pronunțate în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție, susținând că, în raport cu cele statuate prin aceste hotărâri, orice aspect privitor la cuantumul de 160.000 euro a fost înlăturat de Înalta Curte, calculul cuantumului fiind exclusiv atributul său.

Prin decizia civilă nr. 73 din data de 20 martie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, atacată prin prezenta revizuire, astfel cum s-a arătat anterior, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (intimata din prezenta cauză), a anulat sentința apelată în ceea ce privește soluția dată cererii inițiale de chemare în judecată, apreciind caracterul fondat al criticii prin care s-a susținut că tribunalul a omis să analizeze excepția autorității de lucru judecat, precum și că nu a prezentat motivele de fapt și de drept ale soluției, limitându-se la o redare a soluțiilor pronunțate în litigiile anterioare ale părților.

Ulterior, prin decizia care a finalizat procedura judiciară desfășurată în fața Curții de Apel Timișoara, secția I civilă - decizia civilă nr. 191 din data de 19 iulie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022 - instanța a respins ca nefondată contestația formulată de revizuente împotriva Deciziei de compensare nr. 48617 din data de 12 mai 2022 a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

Or, pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a valorificat tocmai dezlegările date prin deciziile pretins a fi nesocotite, reținând puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București și a deciziei civile nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A constatat că ambele părți s-au prevalat de aceste hotărâri judecătorești și a analizat cu prioritate autoritatea de lucru judecat a acestora.

Astfel, a arătat că revizuentele și-au fundamentat cererea de acordare a despăgubirilor de 160.000 euro, arătând că acestea au fost stabilite prin sentința civilă nr. 453 din data de 2 decembrie 2008 a Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă și decizia civilă nr. 358/A din data de 14 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, litigiu finalizat prin decizia civilă nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Sub acest aspect, a reținut că hotărârile invocate de revizuente au fost desființate în calea de atac a recursului, în urma căreia acțiunea acestora a fost definitiv respinsă, motiv pentru care acestea nu pot beneficia de putere de lucru judecat, care rămâne asociată doar deciziei nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ca atare, a avut în vedere că, prin considerentele deciziei 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au statuat următoarele:

"Cât timp, nu se pot acorda măsuri reparatorii în echivalent prin compensare cu alte bunuri, instanța nu mai poate face nicio evaluare, astfel încât suma de 160.000 euro cu privire la titlurile de despăgubire a fost în mod nelegal stabilită de către instanța de judecată, deoarece prin legea de modificare a Legii nr. 10/2001, respectiv prin Legea nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să dea în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor atribuția de a evalua valoarea titlurilor de despăgubire, iar instanței de contencios administrativ controlul financiar asupra acestei evaluări.

Prin urmare, în condițiile în care compensarea cu alte bunuri sau servicii nu este posibilă, instanța civilă legal investită cu contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, poate dispune trimiterea dispoziției la Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor pentru a se determina cuantumul despăgubirilor, în temeiul art. 16 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Trimiterea într-o altă procedură, cea a Legii nr. 247/2005, nu este contrară dreptului la un proces echitabil în condițiile în care partea a avut acces la instanța civilă, care a stabilit numai calitatea de persoană îndreptățită sau tipul de măsuri reparatorii care urmează a se acorda, iar punerea în executarea a soluției astfel pronunțate urmează a se realiza în procedura Legii nr. 247/2005, supusă, la rândul său, controlului judecătoresc pe calea contenciosului-administrativ.

Rămân astfel fără obiect criticile recurenților referitoare la modul în care s-a stabilit cuantumul despăgubirii de 160.000 euro, ca urmare a concluziei la care s-a ajuns în acest recurs, respectiv că evaluarea titlurilor de despăgubire care se vor acorda reclamantelor, ca măsuri reparatorii în echivalent, se va realiza de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor."

În raport cu aceste considerente, curtea de apel a concluzionat că este evident că au fost înlăturate definitiv, cu putere de lucru judecat, evaluările anterioare la suma de 160.000 euro, urmând ca noua evaluare să fie realizată de autoritatea competentă în acord cu dispozițiile legale incidente.

În ceea ce privește decizia civilă nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2019, a cărei autoritate de lucru judecat se pretinde a fi fost încălcată prin hotărârile atacate cu revizuire, instanța de apel a constatat că, prin aceasta, nu au fost infirmate în niciun mod dezlegările date prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție anterior evocată, ci s-a stabilit doar obligația intimatei de a emite decizie de compensare prin puncte pentru imobilele arătate în cuprinsul Dispoziției nr. 946/2006 a Primăriei municipiului Caransebeș, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

Astfel, a reținut că, în considerentele acestei decizii, s-a arătat că "Tribunalul a statuat în mod eronat că prin hotărârile judecătorești depuse la dosarul cauzei, instanțele nu ar fi statuat asupra existenței și întinderii dreptului la despăgubire.

Dimpotrivă, rezultă din lectura hotărârilor judecătorești în cauză, inclusiv a deciziei nr. 3006 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că întreaga analiză a instanțelor judecătorești a avut drept premisă incontestabilă și deopotrivă logic și juridic necesară că apelantele din prezenta cauză sunt îndreptățite la restituire, singura chestiune litigioasă disputată în repetate rânduri fiind dacă este cu putință restituirea în natură ori urmează a se dispune restituirea prin echivalent. Or, a reține în aceste condiții că instanțele nu ar fi statuat asupra existenței și întinderii dreptului la restituire ar echivala cu o nesocotire gravă a autorității de lucru judecat a respectivelor hotărâri judecătorești, ale căror efecte ar fi vidate de conținut, ceea ce nu poate fi admis.

Așadar intimata CNCI nu mai poate verifica existența și întinderea dreptului la restituire, după cum a statuat Curtea Constituțională prin decizia nr. 686/2014, în acord cu principiul separației puterilor în stat, că trebuie doar să calculeze punctele acordate din despăgubire."

Prin urmare, curtea de apel a apreciat că hotărârea menționată anterior a stabilit doar că instanța nu mai poate verifica existența și întinderea dreptului la restituire (în sensul întinderii drepturilor de proprietate pentru care se justifică despăgubirile), însă stabilirea valorii imobilului notificat în puncte este atributul exclusiv al Comisiei Naționale pentru Restituirea Proprietății prin aplicarea dispozițiilor legale aferente și fără a fi posibilă raportarea la vechile despăgubiri de 160.000 euro, invalidate de instanța de recurs în dosarul nr. x/2006.

În concluzie, reținând că, în speță, nicio autoritate judiciară sau administrativă nu s-a pronunțat asupra cuantumului sumei de 160.000 de euro, corelat cu desființarea celor două hotărâri judecătorești menționate prin decizia nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a constatat că nu este incidentă puterea de lucru judecat cu privire la acest cuantum al despăgubirilor.

În acest context, Înalta Curte constată că promovarea cererii de revizuire împotriva deciziilor civile nr. 73 din data de 20 martie 2024 și nr. 191 din data de 19 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2022, sub motiv că acestea nu respectă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, precum și că ignoră motivarea deciziei nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale căror efecte au fost invocate de părți în mod constant pe parcursul procesului și care au făcut obiect al analizei în cauza în care au fost pronunțate hotărârile atacate cu revizuire, nesocotește reglementarea și fundamentul acestei căi extraordinare de atac.

În plus, Înalta Curte observă că în argumentarea cererii de revizuire, în realitate, revizuentele își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată pe fondul cauzei în raport cu valoarea dată de către instanța de apel autorității de lucru judecat a celor două decizii, tinzând să transforme această cale extraordinară de atac de retractare într-una de reformare, care să supună cenzurii instanței de revizuire legalitatea unei hotărâri definitive, în alte cazuri decât cele strict prevăzute de lege.

Or, așa cum s-a arătat în doctrină și s-a statuat într-o jurisprudență constantă a instanțelor de judecată, în cazul revizuirii nu e permis un astfel de control de legalitate, câtă vreme verificarea pe care o poate realiza instanța de revizuire se limitează la situația de contrarietate a hotărârilor, cu sancțiunea aplicabilă, respectiv a anulării celei de-a doua hotărâri care nesocotește lucrul judecat anterior.

Un astfel de demers este inadmisibil, situându-se, prin modalitatea în care este dedus judecății, în afara sistemului legal al căilor de atac și tinzând la periclitarea securității raporturilor juridice, prin contestarea unei hotărâri definitive, intrate ea însăși, sub autoritate de lucru judecat.

În realitate, prin demersul său, situat în afara dispozițiilor procedurale în materie, revizuentele pun în discuție dezlegări definitive, opozabile cu efectele lucrului judecat, nesocotesc faptul că revizuirea se constituie într-un remediu extraordinar, care sancționează încălcări procedurale grave și nu într-o nouă cale de atac deschisă controlului de legalitate.

Totodată, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei (hotărârea Mitrea împotriva României).

De asemenea, Curtea, în alte decizii de speță (cauza Iordan Iordanov și alții contra Bulgariei), a statuat asupra faptului că divergențele de jurisprudență nu pot justifica o intervenție prin intermediul căilor extraordinare de atac, prin care să se desființeze hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat.

Cu toate că în aceste cauze a fost admisă nevoia de a corecta erorile judiciare și de a asigura o jurisprudență unitară a instanțelor judecătorești, Curtea a considerat că aceste scopuri nu trebuie atinse cu orice preț, și mai ales, cu încălcarea principiului securității juridice.

Întrucât, în raport cu cele anterior arătate, constată că, în speță, nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a revizuirii vizând neanalizarea autorității de lucru judecat cu ocazia celei de-a doua judecăți, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte aspecte invocate de părți.

Prin urmare, față de cele anterior arătate, reținând că nu sunt incidente dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentele A. și B., împotriva deciziilor civile nr. 73 din data de 20 martie 2024 și nr. 191 din data de 19 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentele A. și B., împotriva deciziilor civile nr. 73 din data de 20 martie 2024 și nr. 191 din data de 19 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2022.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2024.