ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1354/2023

Obiectul cererii Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 24.09.2021 sub nr. x/2021, Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 876.324 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren in suprafața de 37.583 mp și construcții în suprafață de 297 mp, situat în Caransebeș, str. x, jud. Caraș Severin și valoarea de 3.063.340 RON prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/2010, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 646 din 12 aprilie 2022, Tribunalul București – secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă. Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 1885A din 09 decembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Roman prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 646 din 12 aprilie 2022, pronunțate în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul București – secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român a declarat recurs la data de 02 martie 2023, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă sub nr. x/2021. Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel, deși a modificat concluziile și considerentele primei instanțe, a menținut ca legală și temeinică sentința civilă nr. 646 din 12 aprilie 2022 și a respins ca nefondat apelul promovat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Argumentul instanței de fond a fost acela că momentul de început al prescripției este data pronunțării, în dosarul nr. x/2014, a sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins ca nefondată contestația promovată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva încheierii nr. 18 din 10 martie 2014 și a deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 emise de Curtea de Conturi. În acest context, recurentul-reclamant a solicitat să se constate contradictorialitatea vădită între considerentele deciziei civile recurate și soluția de respingere ca nefondat a apelului. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Astfel, a susținut că în aplicarea acestor dispoziții legale, instanța de apel în mod greșit a statuat, cu privire la momentul de început al curgerii termenului de prescripție, că "apelantul-reclamant Statul prin Ministerul Finanțelor trebuia și putea încă de la momentul decizional al emiterii deciziei de despăgubire să identifice elementele apte a conduce la concluzia unei posibile pagube aduse intereselor Statului". Totodată, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție dintr-o decizie de speță (decizia nr. 513/07.03.2019) susținând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune, instanța de apel în mod eronat a apreciat că momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire. A mai susținut că instanța de apel a analizat în mod eronat regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere. Astfel, în sistemul Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, ca și în sistemul C. civ. anterior, începutul prescripției are, ca regulă generală, caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv ori, după caz, mixt, din moment ce art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (...)". Din interpretarea normei antereferite rezultă, așadar, că nașterea dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție. Potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Totodată, a învederat că chiar dacă pârâta s-a aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor și chiar dacă Ministerul Finanțelor a avut doi reprezentanți în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor - organul emitent al deciziei de despăgubire și a titlurilor de conversie - aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului care se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că este vorba de persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. De asemenea, a învederat că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, după cum a reținut instanța de apel. Totodată, a arătat că acei doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor în Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuții principale, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. A pretinde că acei doi reprezentanți aveau sau trebuiau să aibă o competență profesională similară unui expert evaluator autorizat și acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică, pe fond, a raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluare a imobilelor expertizate depășește prin interpretare cadrul legal stabilit de legiuitor. Prin normele de reglementare nu s-a stabilit ca o condiție esențială, ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie și experți evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR și în această calitate, să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor. În componența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au regăsit reprezentanți ai ANRP, ai Secretariatului General al Guvernului, ai Ministerului Economiei și Finanțelor și ai Ministerului Justiției și, bineînțeles că aceștia nu puteau avea alte atribuții și competențe în cadrul Comisiei decât cele prevăzute de lege. Competențele lor profesionale nu se puteau circumscrie decât funcțiilor publice pe care aceștia le dețineau în cadrul instituțiilor de la care au fost desemnați. Este absurd a se pretinde că aceștia aveau obligația de a face o evaluare critică pe fond a unor rapoarte de expertiză întocmite de experți evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR, în condițiile în care aceștia nu aveau această specializare, iar legiuitorul nu a prevăzut-o ca pe o condiție esențială pentru desemnarea acestora în componența Comisiei. Atribuțiile și competențele reprezentanților trebuiau să se circumscrie limitelor stabilite prin lege și specialității funcțiilor pe care aceștia le îndeplineau în cadrul instituțiilor care i-au desemnat. Prin urmare, întrucât prin lege membrii Comisiei, nefiind obligați să aibă și specializarea de evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR, nu pot fi culpabilizați pentru că experții evaluatori acreditați nu au respectat în cadrul activității de evaluare standardele specifice acestei profesii, iar membrii Comisiei nu au identificat prejudiciul la momentul omologării raportului de expertiză. În concluzie, nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei și Finanțelor, prin cei doi reprezentanți, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existența acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire sau a titlului de conversie, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel. Recurentul-reclamant a mai învederat că, din considerentele deciziei recurate, rezultă și interpretarea eronată (în sensul ignorării) a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Astfel, o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a pagubei, deoarece, identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaționale de evaluare nu generează, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare. Deci, reclamantul-recurent era în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel. Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. În consecință, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în prezentul recurs, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emise de autoritatea pârâtă prin care reclamantul a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare. Cu privire la susținerea instanței de apel, în sensul că în speța de față are relevanță decizia RIL nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere similitudinea chestiunilor litigioase, respectiv repararea unei pagube cauzate la bugetul de stat" (pag. 11, paragraful 4 din decizia recurată), recurentul-reclamant a susținut că, deși a criticat considerentele instanței de fond care statuau aplicabilitatea în speță a deciziei menționate, instanța de apel a evitat să analizeze și să indice motivele pentru care argumentele reclamantului nu au fost reținute. Așadar, a apreciat că raționamentul instanței de fond, cât și al instanței de apel, care a stat la baza admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, are la origine interpretarea eronată a unor paragrafe din decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, fără a ține cont de specificul situației de fapt și de drept dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs în interesul legii, instanțele de fond și de apel și-au însușit concluziile reținute în decizie și le-au aplicat în prezenta cauză făcând abstracție de faptul că este vorba de altă materie de drept. În esență, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost chemată să soluționeze în materia dreptului muncii, consecința aplicării prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în privința momentului de la care se naște dreptul la acțiune în litigiile privind "plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei", în raport de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă ("Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea"). Prin urmare, cele două texte de lege analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție instituie momente diferite de la care începe să curgă dreptul la acțiune. În speța analizată, dat fiind specificul relațiilor de muncă, legiuitorul a ales ca moment de la care se naște dreptul la acțiune să fie data la care s-a produs efectiv paguba, independent de alte condiții subiective. Motivele pentru care legiuitorul a recurs la o astfel de reglementare sunt deslușite de către Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele deciziei și s-a avut în vedere specificul raporturilor juridice de muncă. Astfel, în decizia menționată, în urma analizării speței, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a făcut decât să arate care este momentul producerii prejudiciului (dată de la care se naște dreptul la acțiune), adică acel moment la care s-a produs efectiv paguba și nu momentul la care a fost descoperită existența prejudiciului de către Curtea de Conturi. Prin urmare, analiza, argumentarea și concluzia Înaltei Curți de Casație se raportează la o reglementare specială (derogatorie de la dreptul comun) în materia dreptului muncii, ținând cont de specificul relațiilor de muncă. În schimb, în speța de față, este vorba de materia dreptului comun. În concluzie, în speța de față, cu privire la calcularea termenului de prescripție atât instanța de fond, cât și instanța de apel au aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, privind dialogul social, deși nu este vorba de aceeași ipoteză analizată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe care instanța a invocat-o în soluționarea cauzei. În drept au fost invocate toate actele normative indicate în cuprinsul recursului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În apărare, intimata-pârâtă a susținut că motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant nu aduc argumente noi care să justifice temeinicia acestuia. De asemenea, a învederat că susținerile părții adverse sunt total nefondate, hotărârea atacată fiind motivată suficient și în conformitate cu prevederile art. 425 C. proc. civ. Instanța de apel a analizat toate probele de la dosar și pe baza acestora s-a pronunțat asupra cererii de apel, motivând-o în mod corect, complet și cu aplicarea prevederilor legale și astfel nu pot fi reținute susținerile reclamantului, nefiind fondată cererea de recurs prin care s-a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Totodată, a arătat că în analizarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, instanța de apel s-a raportat la decizia ICCJ nr. 19/2019. A mai susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că indicarea implicită, ca temei juridic, a dispozițiilor C. proc. civ. ce vizează încălcarea sau interpretarea greșită a legii, nu poate fi apreciată decât ca o întemeiere formală a recursului pe aceste dispoziții, câtă vreme acest motiv nu este dezvoltat și nu se susține de către recurent prin motivele de recurs depuse în termen, în baza unei argumentații juridice raportate la dispoziții legale. Nu pot fi reținute susținerile reclamantului, potrivit cărora hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în cauză, deoarece instanța s-a pronunțat cu respectarea acestor dispoziții legale și cu aplicarea lor corectă. Instanța de apel în mod corect, în soluționarea cauzei, a avut în vedere Decizia RIL nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție reținând că prin această decizie s-a reținut în considerente, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control. Instanța de apel a reținut în mod corect că termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii. Indiferent de momentul de început al termenului de prescripției (înainte sau după intrarea în vigoare a C. civ., dispozițiile legale prevăd aceeași soluție, astfel: termenul este de 3 ani (art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958 și art. 2517 C. civ.), iar acesta curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 și art. 2528 alin. (1) C. civ.). În mod corect instanța, raportându-se la Decizia RIL nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat că nu se poate reține că termenul de prescripție a început să curgă în anul 2021 (adresa x/18.01.2021), că paguba constatată este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control (paragraful 57), că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripției extinctive (paragraful 61) și, de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripției extinctive (paragraful 62), întrucât prin intermediul actului de control se constată doar abaterile de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal. Actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu se încadrează în cele trei cazuri expres reglementate de lege, acesta nu poate marca începutul unui (nou) termen de prescripție (paragraful 63). Susținerile reclamantului cu privire la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ. sunt simple susțineri fără a aduce argumente de natură a contrazice cele reținute de instanță și în special cele statuate de ICCJ prin Decizia nr. 19/2019. Totodată, intimata-pârâtă a învederat că recurentul-reclamant a înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 862A/31.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2021. Astfel, potrivit considerentelor deciziei civile mai sus amintite "(...) chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii (...)". Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În drept a invocat dispozițiile art. 205-208 C. proc. civ. și actele normative invocate în cuprinsul întâmpinării formulate în fond și apel. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Prin cererea de recurs dedusă judecății, recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că există o contradictorialitate vădită între considerentele acesteia, menținerea ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe și soluția de respingere a apelului ca nefondat, precum și că această decizie a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Aceste motive de nelegalitate sunt subsumate motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., însă nu pot fi primite pentru motivele ce vor fi înfățișate. 1. În ceea ce privește motivul de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanței de apel pe motiv că există o contradictorialitate vădită între considerentele deciziei recurate, menținerea ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe și soluția de respingere a apelului ca nefondat, susținând că, deși a modificat concluziile și considerentele primei instanțe, instanța de apel a menținut ca legală și temeinică hotărârea acesteia prin respingerea apelului ca nefondat. Astfel, instanța de apel a considerat că momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție este data emiterii deciziei de despăgubire, în timp ce prima instanță a reținut ca moment obiectiv data pronunțării deciziei nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014. Înalta Curte observă că aserțiunile recurentului-reclamant, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate, astfel că nu le poate primi. Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești. Motivarea constituie pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. Acest caz de casare conține diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătorești atunci când lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a preluat tale quale argumentele hotărârii atacate, fără să răspundă criticilor, când utilizează argumente fără legătură cu situația dedusă judecății, precum și atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv sau există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este întemeiată. Potrivit efectului său devolutiv consacrat expres în dispozițiile art. 476 C. proc. civ., apelul translatează litigiul în toate aspectele cauzei, de fapt și de drept, instanța de apel procedând la rejudecarea fondului în limitele stabilite de apelant. În speța pendinte, se observă că instanța de apel, ținând seama de limitele efectului devolutiv al apelului, a schimbat considerentele reținute de prima instanță, în ceea ce privește momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune și a expus motivarea proprie care justifică soluția pronunțată de prima instanță, respectiv aceea de respingere a acțiunii ca fiind prescrisă. Astfel, spre deosebire de prima instanță, care a apreciat că termenul de prescripție a început să curgă la data de 17.10.2014, data pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, instanța de apel a reținut drept moment obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune data de 17.06.2010, data emiterii deciziei de despăgubire nr. 8361/17.06.2010. De asemenea, instanța de recurs mai observă faptul că, deși diferite de considerentele primei instanțe, în cuprinsul deciziei recurate instanța de apel și-a expus pe larg considerentele pentru care a apreciat că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune începe să curgă de la data emiterii deciziei de despăgubire, acesta fiind momentul obiectiv prevăzut de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, raportat și la statuările cu valoare de principiu din decizia nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, moment de la care s-a apreciat că reclamantul putea să cunoască paguba ce urma a fi în mod cert produsă bugetului de stat și persoana care răspunde de producerea pagubei. Or, aprecierea instanței de apel cu privire la momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție – data emiterii deciziei de despăgubire nr. 8361/17.06.2010 – nu era de natură a determina o soluție diferită de cea pe care a pronunțat-o, respectiv de respingere a apelului și de menținere a soluției date excepției prescripției extinctive de către prima instanță, termenul de prescripție fiind considerat împlinit și în raport de acest moment decelat de instanța de apel. Prin urmare, pretinsa contradicție invocată de către recurentul-reclamant în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este cea vizată de acest text de lege, întrucât considerentele deciziei recurate, care cuprind motivele de fapt și de drept, conduc la soluția la care s-a oprit instanța de apel, au legătură directă cu aceasta, astfel că nu se poate susține că este vorba de contradictorialitate între considerente și dispozitiv, atâta vreme cât acestea sprijină soluția pronunțată. Astfel, în acest context nu suntem în prezența unei contradicții între considerente și soluția de respingere a apelului ca nefondat, aprecierea instanței de apel cu privire la momentul începutului curgerii prescripției nefiind în măsură să atragă casarea deciziei atacate. Ca atare, criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi apreciate ca fiind nefondate, dezlegarea tranșată prin hotărârea atacată fiind legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. 2. În ceea ce privește motivul de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Recurentul-reclamant critică decizia recurată și pe motiv că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Însă acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat și, ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi înfățișate. Astfel, Înalta Curte reține că prin acțiunea cu care a învestit instanța, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților motivat de faptul că aceasta a săvârșit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experții autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/29.04.2010, întocmit în dosarul nr. x C. civ., ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat/bugetului Ministerului Finanțelor prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate, respectiv 3.063.340 RON. De asemenea, se reține că în baza raportului de evaluare nr. x/29.04.2010 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 8361/17.06.2010 în favoarea beneficiarilor A. și B.. Ulterior, au fost emise în favoarea beneficiarilor următoarele titluri de plată: titlul de plată seria x nr. x/2019, în cuantum total de 306.334 RON, plătit de Ministerul Finanțelor prin OP nr. x/2019; titlul de plată seria x nr. x/2018 în cuantum total de 306.334 RON plătit de Ministerul Finanțelor prin OP nr. x/2018 și titlul de plată seria x nr. x/2017, în cuantum total de 306.334 RON plătit de Ministerul Finanțelor prin OP nr. x/2017. Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reținând în considerentele sentinței în esență, că reclamantul trebuia să cunoască prejudiciul și pe cel care răspunde de producerea lui la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Soluționând apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă l-a respins ca nefondat, reținând că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune este momentul emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, respectiv data de 17.06.2010, acesta fiind momentul când reclamantul putea să cunoască paguba ce urma a fi în mod cert produsă bugetului de stat și pe persoana răspunzătoare de producerea acesteia. Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune. Data nașterii dreptului material la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acțiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat. Or, în speța pendinte, dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat și în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate. În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente. Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune. Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin instituirea și a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripția, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speță că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat Ministerului Finanțelor adresa nr. x/18.01.2021, prin care i-a adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa mai devreme de 19 ianuarie 2021, întrucât nu a avut posibilitatea de a cunoaște cuantumul prejudiciului. Acest cuantum a fost cunoscut abia în urma finalizării verificărilor dispuse urmare a controlului efectuat de Curtea de Conturi, conform deciziei nr. 10/10.10.2013. Or, această susținere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiționează exercițiul dreptului la acțiune doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoașterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ține de probațiune, iar nu un aspect care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției. Referitor la aserțiunea că nu existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum și că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și ANRP, Înalta Curte constată că nu o poate primi. Astfel, așa cum a reținut și instanța de apel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componența sa făceau parte, printre alții, președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2), lit. a) și lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire). Totodată, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. a) din același act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din același act normativ, funcționa sub forma unei societăți de investiții de tip închis, deținute inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice. Referitor la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. În consecință, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanța de recurs constată că din punct de vedere al legalității, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, rezultă că statuarea curții de apel în sensul că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii deciziei de despăgubire, nu este una care încalcă normele juridice incidente. Astfel, contrar criticilor recurentului-reclamant, se constată că în mod judicios din perspectiva normelor legale incidente a reținut instanța de apel că acesta beneficia de pârghiile legale pentru a acționa în vederea evitării sancțiunii prescripției, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea să acționeze pentru identificarea pagubei; în acest sens putea declanșa mecanisme interne cu privire la controlul activității intimatei-pârâte și Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Înalta Curte mai constată sub acest aspect că este nefondată și critica referitoare la faptul că acei doi membri ai recurentului-reclamant, care făceau parte din componența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau doar atribuțiile prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 și că nu se poate pretinde că aceștia aveau sau trebuiau să aibă o competență similară unui expert evaluator autorizat și acreditat ANEVAR pentru a face o analiză critică pe fondul raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu, întrucât aceștia din urmă nu aveau competența profesională similară unui expert autorizat și acreditat ANEVAR pentru a face o astfel de analiză a raportului de expertiză. Astfel, instanța de recurs reține că pentru identificarea prejudiciului nu era necesar ca cei doi membri pe care recurentul-reclamant îi avea în cadrul Comisiei Centrale pentru stabilirea Despăgubirilor să se substituie unor experți evaluatori acreditați ANEVAR, astfel cum reclamă recurentul, întrucât evaluarea se realiza pe baza unor norme juridice deplin cunoscute de toate autoritățile statului, existând posibilitatea concretă a exercitării unui control care să determine dacă au fost respectate criteriile de evaluare, și aceasta cu atât mai mult cu cât Comisia din cadrul căreia făceau parte a dispus emiterea deciziei referitoare la acordarea titlului de despăgubire în cuantum de 3.063.340 RON, cei doi membri fiind așadar, factori decidenți în emiterea deciziei de despăgubire. De asemenea, instanța de recurs nu poate primi nici aserțiunile recurentului-reclamant în sensul instanța de apel a ignorat prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954 care statuează că nu se poate face în persoana Statului Român transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, iar nu lui însuși. În acest sens, se constată că faptele la care face referire recurentul-reclamant sunt săvârșite de instituțiile statului în exercitarea atribuțiilor delegate chiar de către stat, întrucât acesta își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice, de consecințele acestor fapte răspunzând însuși statul. De asemenea, instanța de recurs mai reține și faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăților preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, adică își exercită drepturile și obligațiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților are obligația de a acționa în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuțiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligația să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuții. Prin urmare, instanța de recurs apreciază că susținerile recurentului-reclamant cu privire la inexistența răspunderii statului sunt eronate. Se mai reține de către instanța de recurs că în realitate, recurentul-reclamant se prevalează de faptul că a fost în imposibilitate să cunoască existența și întinderea pagubei la momentul indicat de instanța de apel și identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății i-a adus la cunoștință că ar avea un drept de creanță – prin adresa nr. x/18.01.2021, înregistrată în evidențele Ministerului de Finanțe la data de 19.01.2021 – decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripției tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripție. Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă și valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă pentru ea. Or, în cazul de față, paguba invocată constă în diminuarea patrimoniului reclamantului cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit. Totodată, așa cum a reținut instanța de apel în cadrul situației de fapt de care prezenta instanță de recurs este ținută, date fiind limitele controlului său jurisdicțional, încă de la momentul la care a fost emisă decizia de despăgubire, reclamantul avea la dispoziție elementele pe baza cărora putea avea reprezentarea producerii unei pagube, cu atât mai mult cu cât însuși reclamantul era titularul obligației de plată. În concluzie, aprecierea curții de apel în sensul că recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea la data de 17.06.2010, data emiterii deciziei de despăgubire emise în favoarea beneficiarilor A. și B. pentru imobilul compus din teren în suprafață de 37.583 mp și construcții în suprafață de 297 mp situat în Caransebeș, strada x, jud. Caraș-Severin, nu este una realizată cu încălcarea prevederilor legale incidente. În ceea ce privește critica referitoare la faptul că instanța de apel a apreciat că în speță ar fi incidente considerentele deciziei nr. 19/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, deși concluziile reținute în respectiva decizie se raportează la o reglementare specială în materia dreptului muncii (derogatorie de la dreptul comun), precum și că, în ceea ce privește calcularea termenului de prescripție, atât instanța de fond, cât și cea de apel au aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, Înalta Curte apreciază că se impun următoarele precizări: Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii. În doctrină, recursul în interesul legii este definit ca fiind acel mijloc procesual ce poate fi exercitat în scopul asigurării interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, atunci când se constată că prin hotărâri judecătorești definitive au fost date soluții diferite aceleiași probleme de drept. Din această definiție se desprinde concluzia că rolul și funcția recursului în interesul legii sunt acelea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în privința acelor probleme de drept ce au primit o dezlegare diferită prin hotărâri judecătorești definitive. Prin instituția recursului în interesul legii se atinge dezideratul legiuitorului constituant evocat în cuprinsul art. 126 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale". Potrivit ultimului alineat al art. 517 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe. Astfel, decizia pronunțată de instanța supremă în interesul legii, fiind obligatorie pentru instanțe, se impune cu aceeași forță ca legea în ceea ce privește problemele de drept dezlegate. Pe de altă parte, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept. Problema de drept supusă analizei și dezlegată prin decizia nr. 19/2019 a fost aceea de a se stabili dacă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în acțiunile inițiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariați. Prin amintita decizie pronunțată în recurs în interesul legii, s-a dezlegat cu valoare de principiu că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului. S-a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Prin urmare, paguba a fost apreciată ca fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul. S-a mai statuat prin decizia sus-menționată și faptul că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă în ceea ce privește punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, având în vedere că prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziție legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripției. Chiar dacă în speța pendinte specificul raportului juridic concret este altul, totuși există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. Astfel, statuările instanței supreme (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de față) cu privire la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspund