ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1992/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 20.10.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună deducerea pedepsei cu șase zile pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate efectiv în condiții de detenție necorespunzătoare și acordarea de daune morale în cuantum de 50.000 de RON. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 831 din 12 aprilie 2022, Tribunalul Vâlcea a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la 02.12.2021 - dosar și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 5000 RON cu titlu de daune morale. Împotriva sentinței civile nr. 831 din 12 aprilie 2022 și a încheierii din 13 aprilie 2021, a formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 591 din 03 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă în dosar nr. x/2020, s-a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 831 din 12 aprilie 2022 și a încheierii din 13 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. x/2020, intimat fiind reclamantul A.. I.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 591 din 03 februarie 2023 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 03 iulie 2023, sub nr. x/2020, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 05 iulie 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-pârât a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recursul este scutit de plata taxei de timbru. I.

Motivele de recurs: Indicând drept motiv de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și reținerea cauzei spre rejudecare. Recurentul-pârât a criticat hotărârea atacată pe motiv că a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, a învederat că instanța de apel a reținut greșit că apelantul-pârât nu a adus critici cu privire la aspectele de fond privind daunele morale solicitate de reclamant acordate ca urmare a supraaglomerării din penitenciar. Or, în apărările formulate, pârâtul a invocat incidența dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 254/2016 privind executarea pedepselor și măsurilor privative dispuse de organele judiciare, art. 1 alin. (1) și (5) din H.G. nr. 756/2016 privind organizarea și funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor și pentru modificarea H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției. De asemenea, a indicat și incidența Ordinului nr. 433/C/2020 în care se reglementează condițiile privind suprafața minimă de cazare aferentă fiecărui deținut. Ca atare, raportat la aceste prevederi legale, recurentul-pârât a apreciat că nu este parte în litigiul dedus judecății și nu are culpă în această cauză. Astfel, în mod eronat instanța de apel a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile legale reglementate de art. 1349 alin. (1) și (2) și art. 1357-1371 din C. civ., respectiv existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a vinovăției și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. De asemenea, recurentul-pârât a susținut că în mod nelegal instanța a reținut că Statul Român prin Ministerul Finanțelor a acționat cu vinovăție, în sensul că îi revine responsabilitatea organizării condițiilor de detenție, vinovăția constând în aceea că situația penitenciarelor îi poate fi imputată în întregime având în vedere lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție. A mai solicitat să se constate că asigurarea condițiilor minime de cazare a persoanelor private de libertate nu poate fi imputată Statului Român prin Ministerul Finanțelor, aceasta fiind atributul exclusiv al Ministerului Justiției, respectiv al Administrației Naționale a Penitenciarelor, aceste instituții având obligația de a lua toate măsurile, inclusiv cele bugetare pentru asigurarea condițiilor minime de detenție. Totodată, a reiterat faptul că Statul răspunde pentru toate prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal, numai în temeiul și în situațiile prevăzute de art. 538 și urm. C. proc. pen., iar nu în temeiul art. 1349 din C. civ. Răspunderea Statului este o răspundere directă de apartenența dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Or, în speța de față nu este vorba de o eroare judiciară săvârșită într-un proces penal pentru a deveni aplicabile normele de excepție anterior invocate. În consecință, a susținut că soluția instanței de apel este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii prin reținerea calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor în reprezentarea Statului Român. Cât privește prejudiciul acordat în cuantum de 5000 RON constând în încălcarea dreptului la demnitate, recurentul-pârât a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada că încălcarea acestui drept a fost ca urmare a regimului de detenție. Mai mult, din fișa de informații privind condițiile de detenție rezultă că a fost respectată în mare parte suprafața de 3 mp ce revine unui deținut prin raportare la suprafața celulei așa cum chiar instanța de apel, în considerentele sentinței recurate, a invocat dispozițiile CEDO așa cum prevăd și recomandările din Raportul către Guvernul României privind vizita efectuată de B. în perioada 10-21 mai 2021. În ceea ce privește aspectele privind iluminatul insuficient, lipsa aerului și condițiile improprii de igienă, deși calitatea acestora poate nu s-a situat la un nivel optim, urmează a se reține că nu au fost dovedite în vreun fel și nu se poate reține că acestea să fi condus la un tratament inuman sau degradant aplicat intimatului-reclamant sau în urma căruia acesta să fi fost supus unor suferințe deosebite, suplimentar restricțiilor inerente executării unei pedepse privative de libertate. S-a mai învederat că intimatul-reclamant nu a formulat nicio plângere prin care să se adreseze judecătorului de supraveghere a privării de libertate și prin care să invoce nemulțumiri cu privire la condițiile de detenție, acesta înțelegând astfel, la momentul privării de libertate, că, raportat la condițiile economice și organizatorice, nu de cea mai bună calitate, pe care le poate oferi sistemul penitenciar la momentul actual. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. I.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. nu a formulat întâmpinare. I.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 20 octombrie 2020, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ. coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 11 septembrie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 07 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Recurentul-pârât critică hotărârea instanței de apel pe motiv că a fost reținută în mod greșit calitatea sa procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, în care a fost obligat la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 5.000 RON către intimatul-reclamant pentru nerespectarea drepturilor nepatrimoniale ale acestuia, ca persoană privată de liberate încarcerată în sistemul penitenciar. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurentul-pârât a susținut, pe de o parte, că, raportat la dispozițiile legale indicate în cererea de recurs (art. 11 din Legea nr. 254/2016, art. 1 alin. (1) și (5), art. 4, art. 6, art. 11 din H.G. nr. 756/2016 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, art. 1, art. 6 și art. 33 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiție, Ordinul nr. 433/C/2010) Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu este parte în litigiul dedus judecății și nu are nicio culpă, iar, pe de altă parte, că s-a reținut în mod greșit că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1349 alin. (1) și (2) și art. 1357-1371 din C. civ., Statul răspunzând pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal, numai în temeiul art. 538 și urm. C. proc. pen., iar nu în temeiul art. 1349 C. civ. Fără a nega faptul că Administrația Națională a Penitenciarelor, prin penitenciarele aflate în subordinea sa, în care intimatul-reclamant a fost încarcerat, precum și Ministerul Justiției au obligația de a asigura condițiile legale de detenție, condiții pentru respectarea drepturilor persoanelor față de care s-au dispus pedepse sau măsuri, Înalta Curte observă că instanța de apel a reținut, în concordanță cu jurisprudența constată a Curții Europene a Drepturilor Omului, că răspunderea acestor persoane nu exclude și răspunderea Statului însuși. Astfel, în mod corect a fost reținută calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât în litigiul dedus judecății, având în vedere natura faptei ilicite invocate. Recurentul-pârât a fost considerat răspunzător pentru producerea prejudiciului tocmai pentru omisiunea de a acționa pentru eradicarea deficiențelor constatate. Această situație este cauzată de o problemă structurală și sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român, căruia îi revine responsabilitatea organizării condițiilor de detenție și adoptării politicilor adecvate în materia sistemului penitenciar, astfel încât să fie preîntâmpinat, redus sau înlăturat fenomenul suprapopulării penitenciarelor. Totodată, este de reținut că, în hotărârea pilot din 25 aprilie 2017 Rezimveș și alții contra României, Curtea Europeană a apreciat că situația reclamanților nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncționalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (par. 110). Curtea a reamintit, în acest sens, că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin, de obicei, din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu, pct. 199). Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea de despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorităților (par. 124). Prin urmare, instanța europeană, atunci când a analizat, prin prisma dreptului la demnitate umană, protejat de art. 3 din Convenție, cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenție, generat de supraaglomerare, a apreciat că acesta poate fi rezultatul ce excedează culpei propriu-zise a administrației penitenciarului, fiind o deficiență structurală și sistemică. Or, față de această situație, răspunderea statului nu poate fi exclusă pe considerentul că acesta răspunde patrimonial, obiectiv și subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, nefiindu-i aplicabile, în acest caz dispozițiile C. civ.. Textele de lege invocate de recurentul-pârât nu sunt în măsură să justifice incapacitatea de drept civil a acestuia de a răspunde într-un raport juridic întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale. Chiar dispozițiile art. 221-224 C. civ. reglementează răspunderea civilă a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi și obligații, fie în subsidiar, pentru obligațiile autorităților publice. Așadar, în mod corect, s-a reținut în sarcina recurentului-pârât o răspundere directă pentru deficiențele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care au fost constatate și de instanța europeană. Se constată, în consecință, că în mod corect i-a fost recunoscută recurentului-pârât calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, față de natura faptei ilicite reținute, respectiv supraaglomerarea penitenciarelor în care intimatul-reclamant a fost deținut, acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul născut din această faptă putând fi dispusă în sarcina Statului care stabilește politica penală. Înalta Curte nu poate primi nici aserțiunile recurentului-pârât din finalul cererii de recurs (s-au acordat daune morale în cuantum de 5000 RON, deși nu s-a făcut dovada încălcării dreptului la demnitate ca urmare a regimului de detenție; din fișa de informații privind condițiile de detenție rezultă că a fost respectată în mare parte suprafața de 3 mp ce revine unui deținut; nu au fost dovedite aspectele privind iluminatul insuficient, lipsa aerului și condițiile improprii de igienă; intimatul-reclamant nu a formulat nicio plângere prin care să se adreseze judecătorului de supraveghere a privării de libertate și prin care să invoce nemulțumiri cu privire la condițiile de detenție), considerând că partea tinde la a readuce în discuție situația de fapt și probatoriul administrat, chestiuni ce nu pot face obiect de analiză pentru instanța de recurs. Față de aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea împotriva deciziei civile nr. 591 din 03 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.