Decizia nr. 1989/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 135/2021 a Tribunalului Vâlcea

Cererea de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 21 februarie 2020 pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 90.000 RON, reprezentând despăgubiri morale și la plata sumei de 80.360 RON, reprezentând despăgubiri materiale, ca urmare a unor erori judiciare săvârșite în dosarul penal nr. x/2013 înregistrat pe rolul Tribunalului Militar București.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Vâlcea: Prin sentința civilă nr. 135 din 28 ianuarie 2021 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, s-a luat act de faptul că pârâta a înțeles să nu mai susțină excepția prescripției dreptului material la acțiune. A fost respinsă excepția inadmisibilității. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Pitești: Prin decizia civilă nr. 3710 din 4 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 135 din 28 ianuarie 2021 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 3710 din 4 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, reclamantul A. a declarat recurs, cale de atac întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a motivat că în speță nu poate fi reținută eroarea judiciară pentru că nu a existat o hotărâre definitivă de condamnare a reclamantului, apreciind că hotărârea de condamnare la pedeapsa privativă de libertate de 3 ani închisoare, stabilită prin sentința penală nr. 49/2015 a Tribunalului Militar București, nu ar fi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 28/2017 a Curții Militare de Apel București, întrucât a fost ulterior formulat recurs în casație. Susținerea este greșită, fiind rezultatul aplicării și interpretării eronate a normelor de drept material penal care reglementează căile de atac penale și care prevăd că hotărârile pronunțate în apel sunt definitive. Dosarul penal nr. x/2013 a fost judecat potrivit dispozițiilor noului C. proc. pen., iar conform art. 551 alin. (1) pct. 4 din noul C. proc. pen., hotărârea primei instanțe rămâne definitivă la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins apelul. În speță, hotărârea a rămas definitivă la data de 25 iulie 2017, aspect consemnat chiar în dispozitivul deciziei penale a Curții Militare de Apel București. În vederea analizării erorii judiciare, cerința existenței unei hotărâri definitive de condamnare nu trebuie confundată cu caracterul executoriu al hotărârii. Împrejurarea că, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, A. și ceilalți inculpați au promovat calea extraordinară de atac a recursului în casație, nu poate contura concluzia că hotărârea de condamnare, nemaifiind executorie, și-ar fi pierdut caracterul definitiv. Caracterul definitiv al hotărârii de condamnare pronunțate în apel este conturat și de dispozițiile art. 553 alin. (1), alin. (3) și alin. (5) din noul C. proc. pen., pe care instanța de apel le-a aplicat și le-a interpretat în mod eronat. În considerentele deciziei, instanța de apel a recunoscut totuși existența unei erori judiciare constând în "încălcarea principiului prezumției de nevinovăție de natură să afecteze în mod grav drepturile, libertățile și interesele legitime", statuare care, nefiind criticată de părți, rămâne în puterea lucrului judecat și trebuie valorificată de instanța de recurs. De vreme ce există o eroare judiciară confirmată în considerentele deciziei pronunțate în apel, dar există și hotărârea de condamnare la 3 ani de închisoare rămasă definitivă prin decizia din apel din 25 iulie 2017, apreciază că există suficiente argumente pentru a se reține eroarea care justifică antrenarea răspunderii statului. Recurentul-reclamant a arătat că, în măsura în care se va reține cauza spre rejudecare, solicită a se avea în vedere criticile formulate în fața instanței de apel împotriva sentinței primei instanțe, critici pe care le reiterează în continuare în cuprinsul cererii de recurs.

Procedura în fața instanței de recurs: Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 10 ianuarie 2022. Având în vedere data înregistrării cererii introductive (21 februarie 2020), procedura aplicabilă cauzei este cea reglementată de dispozițiile Legii nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative. După efectuarea procedurilor de comunicare, în aplicarea art. 490 coroborat cu art. 494 C. proc. civ., s-a stabilit termen în vederea soluționării recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat și urmează a fi admis pentru considerentele ce succed: Criticile reliefate în prezenta cale de atac supun analizei considerentele pentru care a fost respins apelul, instanța de apel reținând că în cauză nu există eroare judiciară pentru că nu ar fi existat nicio hotărâre definitivă de condamnare a reclamantului A. la pedeapsa privativă de liberate sau la o altă măsură aplicată în temeiul legii penale. Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a aplicat și a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 551 alin. (1) pct. 4 și art. 553 alin. (1), alin. (3) și alin. (5) din noul C. proc. pen., apreciind că hotărârea de condamnare la pedeapsa privativă de libertate de 3 ani închisoare stabilită prin sentința penală nr. 49/2015 a Tribunalului Militar București nu ar fi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 28/2017 a Curții Militare de Apel București, întrucât a fost ulterior formulat recurs în casație. Critica este fondată. În conformitate cu dispozițiile art. 551 alin. (1) pct. 4 din noul C. proc. pen., "Hotărârile primei instanțe rămân definitive (...) la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestația." În cauză, se constată că prin sentința penală nr. 49 din 22 septembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Militar București în dosarul nr. x/2013 s-a dispus condamnarea reclamantului A. la pedeapsa închisorii de 3 ani, cu suspendare sub supraveghere a executării pedepsei principale și accesorii pe durata unui termen de încercare de 6 ani și instituirea măsurilor de supraveghere dispuse în temeiul art. 86 3 C. pen. Soluția pronunțată de instanța de fond a fost menținută prin decizia penală nr. 28 din 25 iulie 2017 pronunțată de Curtea Militară de Apel București, prin care au fost respinse apelurile declarate în cauză. Potrivit dispozițiilor legale anterior redate, această hotărâre este definitivă de la data pronunțării, astfel încât nu se verifică aspectele reținute de instanța de apel în sensul că "nu a existat nicio hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa privativă de liberate sau la o altă măsură aplicată în baza legii penale, fiindcă soluția Tribunalului Militar București a făcut obiectul apelului și recursului la Curtea Militară de Apel București, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție". Într-adevăr, împotriva deciziei nr. 28 din 25 iulie 2017 pronunțată de Curtea Militară de Apel București reclamantul A. și alți inculpați în aceeași cauză au formulat recurs în casație, cale de atac înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prin decizia nr. 196/R-C din 30 mai 2018 a achitat pe inculpați pentru infracțiunea de abuz în serviciu, cu motivarea că faptele nu sunt prevăzute de legea penală. Față de celelalte fapte penale, instanța supremă a casat decizia cu trimitere spre rejudecare. În rejudecarea cauzei, Curtea Militară de Apel București a pronunțat decizia penală nr. 47 din 8 octombrie 2018, prin care a dispus achitarea reclamantului și a celorlalți inculpați pentru toate infracțiunile, cu motivarea că nu s-a făcut dovada că aceștia sunt autorii infracțiunilor de fals intelectual și fals material în înscrisuri oficiale. Se constată, așadar, că instanța și-a fundamentat soluția de respingere a apelului pe inexistența unei hotărâri definitive de condamnare. Or, astfel cum anterior s-a arătat, a existat o hotărâre definitivă de condamnare ce a fost desființată în recurs în casație, cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept. În consecință, criticile circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt fondate, drept pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia curții de apel și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel urmează să analizeze existența sau nu a erorilor judiciare săvârșite în procesul penal, de natură a atrage răspunderea civilă a Statului Român.