ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2606/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 05.07.2022 sub nr. x/90/2022, reclamanții A, B și C au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele D S.A. și E, obligarea acestora la plata, cu titlu de despăgubiri, a contravalorii bunurilor care compun proprietatea reclamanților aflată în indiviziune (construcții, terenuri, plantații), evaluate provizoriu, în vederea timbrării, la suma de 430.000 lei, precum și obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor morale evaluate provizoriu la suma de 5.000 lei pentru fiecare reclamant, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtele au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

2.Sentința pronunțată de Tribunalul Vâlcea

Prin sentința nr. 2360/20.12.2022, Tribunalul Vâlcea-Secția I civilă a respins acțiunea, ca prescrisă.

3.Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești

Prin decizia nr. 1095/27.02.2024, Curtea de Apel Pitești-Secția I civilă a admis apelul reclamanților împotriva sentinței, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtele D S.A. și E, arătând că au fost greșit interpretate și aplicate dispozițiile art. 2500, art. 2501, art. 2523, art. 2524, art. 2528 alin. (1) C. civ.

Au arătat recurentele că în mod greșit instanța de apel a constatat că dreptul material la acțiune al reclamanților nu este prescris și că prima instanță a soluționat greșit cauza fără a intra în cercetarea fondului.

Prin decizia atacată, instanța de apel reține că, într-adevăr, în materia răspunderii civile delictuale, prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Cu toate acestea reține că apelanții-reclamanți au afirmat faptul că imobilele lor sunt grav și iremediabil afectate din cauza activității de exploatare salină desfășurată de către pârâte în perimetrul limitrof, fiindu-le afectat dreptul de proprietate sub toate atributele sale, fără o justă despăgubire; prin extracția sării sunt expuși unui prejudiciu viitor și iminent, dar cert, prin faptul că imobilele vor fi distruse în urma prăbușirii cavernelor formate prin extracția sării; terenurile sunt afectate din cauza exploatării sării în imediata lor vecinătate, neputând fi folosite potrivit destinației avute.

În motivare, instanța arată că faptul ilicit cauzator de prejudicii, așa cum a fost relevat de datele speței, este reclamat ca subzistând, pretinzându-se că încălcarea dreptului de proprietate sub toate atributele sale dăinuie și în prezent, întocmai cum nici prejudiciul nu ar fi posibil de cuantificat decât după epuizarea elementului ilicit.

Instanța observă și că se reclamă existența unui ilicit continuu, din chiar perspectiva subzistenței consecințelor negative pretinse ca decurgând din activitatea de exploatare salină, cu consecința producerii unui prejudiciu arătat ca fiind încercat până în prezent, inclusiv la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Mergând pe raționamentul motivării hotărârii atacate se poate înțelege că termenul de prescripție nu se poate împlini.

Temeiul invocat de către reclamanți în susținerea cererii de chemare în judecată este reprezentat de răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 1349 și urm. C. civ.

Prin raportare la pretențiile reclamanților, în mod eronat instanța de apel a considerat că prejudiciul nu ar fi posibil de cuantificat decât după epuizarea elementului ilicit.

În cauza pendinte reclamanții au pretins încă din anul 2014 contravaloarea bunurilor imobile iar prin cererea de chemare în judecată au reclamat același prejudiciu, solicitând contravaloarea bunurilor imobile.

Dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ. condiționează exercițiul dreptului material la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Existența pretinsului prejudiciu a fost cunoscută de intimatii-reclamanți încă de la nivelul anului 2014, când cu adresa nr. 3901/27.03.2014 au fost solicitate despăgubiri pentru proprietate (casa, utilitățile/ amenajările exterioare și terenul agricol) motivând că din cauza recurentelor proprietatea acestora se află într-o zonă de risc, ceea ce nu garantează stabilitatea, fiind interzis să își repare sau să renoveze locuința, făcând o estimare a despăgubirilor la 80.000 euro (contravaloare bunuri imobile).

Prin urmare, în cazul acțiunii în răspundere delictuală momentul nașterii dreptului material la acțiune pentru repararea prejudiciului nu poate fi reprezentat de momentul încetării acțiunii sau inacțiunii ilicite.

Apreciază recurentele că întinderea prejudiciului nu reprezintă un element care să determine începutul cursului prescripției extinctive. Mai mult, prin cererea de chemare în judecată (pag.5) reclamanții au precizat că prejudiciul încercat nu este unul viitor, prin urmare în cauză nu ne putem raporta la un prejudiciu viitor și iminent.

Din considerentele instanței de apel nu reiese care este momentul nașterii dreptului material la acțiune al intimaților-reclamanți.

În cazul acțiunii intimaților-reclamanți nefiind aplicabil un alt termen special de prescripție extinctivă, apreciază că termenul de prescripție este de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ.

În raport de adresa nr. 3901/27.03.2014, rezultă că încă din data 27.03.2014 intimații-reclamanți au cunoscut prejudiciul, precum și persoana care răspunde de acesta.

Prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea recurentelor la despăgubiri, estimând valoarea prejudiciului la suma de 430.000 lei (contravaloare bunuri imobile), prejudiciu apreciat ca urmare a exploatării acelorași sonde arătate prin adresa nr. 3901/27.03.2014.

În mod corect prima instanță a constatat că acțiunea reclamanților este supusă termenului de prescripție instituit prin art. 2517 noul C. civ. - termenul general de 3 ani, care a început sa curgă de la data de 24.03.2014.

Față de natura pretențiilor și având în vedere că nu a fost reținut vreun caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției extinctive reglementate de art. 2532 și art. 2537 C. civ., apreciază că instanța de apel în mod greșit a concluzionat că dreptul la acțiune al reclamanților nu este prescris.

5.Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimații-reclamanți au invocat tardivitatea recursului, dar și excepția de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., întrucât prin memoriul de recurs sunt deduse judecății exclusiv aspecte de netemeinicie ale cauzei, iar nu de nelegalitate.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Au arătat că argumentele recurentelor ar fi putut fi valabile doar dacă la momentul 2014 fapta ilicită ar fi încetat și doar dacă reclamanții s-ar fi raportat în cererea de chemare în judecată la un moment anterior introducerii acesteia or, după cum ușor se poate observa dintr-o simplă lecturare a situației de fapt și de drept, aceștia au reclamat încălcări ale dreptului de proprietate concomitente și viitoare depunerii cererii în justiție.

Se poate pune problema unui fapt ilicit epuizat, atunci când consecințele negative reclamate ca decurgând din acesta s-au produs definitiv/epuizat (nu atunci când continuă să se producă, cum au susținut reclamanții în cauza pendinte), marcând cu un atare moment debutul termenului general de prescripție în obținerea de dezdăunări pe temeiul arătat, fără ca aceasta să fi fost situația în speță

Din această perspectivă, în mod corect instanța de apel a reținut că ne aflam în prezența unei fapte ilicite continue, astfel încât nu putem fi sub incidența vreunui caz de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Soluționarea cererii de chemare în judecată, prin prisma prescripției extinctive, în mod vădit nu este posibilă, în contextul în care intimații au indicat și situația juridica a încălcării dreptului de proprietate prin efectele produse de amplasarea unei sonde chiar pe terenul reclamanților, existența acesteia fiind confirmată inclusiv de pârâte prin întâmpinare, iar efectele (inclusiv ocuparea) se întind până în prezent, dar și în viitor.

Oricum ar fi, soluționarea ab initio a cauzei pendinte prin prisma excepției prescripției extinctive nu se poate realiza, pe de-o parte, având în vedere situația juridică complexă care urmează a fi rezolvată, iar, pe de altă parte, faptul că nu sunt întrunite dispozițiile art. 2501 și art. 2517 C. civ., întrucât faptul cauzator de prejudiciu subzistă în prezent, cu consecințe certe și în viitor, atâta timp cât exploatarea sării în soluție produce efecte în mod continuu asupra proprietarilor din Ocnele Mari. Sancțiunea prescripției dreptului material la acțiune nu poate deveni incidență, rămânând, în consecință, celor ce se pretind vătămați, deschisă posibilitatea de a reclama protecția dreptului lor de proprietate în fața instanțelor de judecată.

Recurentele au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepțiilor invocate, arătând că recursul a fost formulat în termen și este motivat. Au solicitat înlăturarea apărărilor intimaților și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

- subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 2523 și art. 2528 alin. (1) C. civ., în considerarea faptului că prescripția dreptului la acțiunea în despăgubire dedusă judecății a început să curgă din anul 2014, cum corect a reținut prima instanță.

Se susține că instanța de apel a statuat că acțiunea dedusă judecății nu este prescrisă în baza unui raționament greșit, care nu ține seama de regulile referitoare la începutul prescripției prevăzute de normele menționate și care induce concluzia eronată potrivit căreia, în cazul supus judecății, termenul de prescripție prevăzut de art. 2717 C. civ. nu se poate împlini, întrucât prejudiciul nu poate fi cuantificat decât după epuizarea elementului ilicit.

Se arată că, față de temeiul juridic al pretențiilor, art. 1349 și urm. C. civ., instanța de apel avea aplica norma prevăzută de art. 2528 alin. (1) C. civ., ce condiționează exercițiul dreptului material la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de faptul cunoașterii existenței pagubei și a celui care răspunde de ea, nu de momentul cunoașterii întinderii pagubei ori de momentul încetării acțiunii sau inacțiunii ilicite.

Or, partea reclamantă a cunoscut existența pretinsului prejudiciu încă din anul 2014, precum și persoana care răspunde de ea, când prin cererea nr. 3901/27.03.2014 i-a solicitat despăgubiri pentru aceleași imobile, motivat de faptul că din cauza activităților pe care le desfășoară acestea se găsesc într-o zonă de risc, ce nu mai garantează stabilitatea.

Prin urmare, partea pârâtă susține că prescripția era împlinită la momentul formulării cererii pendinte, cum corect a reținut prima instanță, sens în care solicită casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași curți de apel.

Critica nu poate fi primită în considerarea celor ce succed.

Art. 2523 C. civ. prevede regula generală în materia începutului prescripției, potrivit căreia prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea acestui drept.

Rezultă că pentru ca prescripția să înceapă să curgă nu este suficient ca dreptul subiectiv să fi fost încălcat sau nesocotit, întrucât premisa intrării în joc a prescripției constă în existența posibilității persoanei păgubite de a acționa pentru ocrotirea dreptului încălcat sau clarificarea unei situații.

Prin urmare, prescripția nu începe să curgă cât timp o persoană nu are posibilitatea de a acționa pentru protejarea drepturilor sale.

Așadar, nașterea dreptului material la acțiune, adică data la care dreptul subiectiv este încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, contrar susținerilor părții pârâte, nu se confundă întotdeauna cu începutul cursului prescripției, adică cu data la care titularul dreptului la acțiune cunoaște sau trebuia să cunoască, după împrejurări, că i-a fost încălcat dreptul subiectiv și are posibilitatea să facă acte de întrerupere a prescripției, respectiv să acționeze în justiție.

Regula generală își găsește aplicare ori de câte ori nu este edictată o altă regulă specială pentru un caz particular, astfel că, în cauza pendinte, ce relevă cazul particular al răspunderii delictuale, relevantă este regula prevăzută de art. 2528 alin. (1) C. civ., cum se indică și prin recurs.

Potrivit regulii speciale, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate prin fapte ilicite începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Rezultă că, nici în acest caz particular, legiuitorul nu a prevăzut un moment precis de la care începe să curgă prescripția, astfel că devin relevante analizei particularitățile faptului juridic ce constituie izvorul obligației de dezdăunare, în raport de care se verifică posibilitatea persoanei păgubite de a acționa pentru ocrotirea dreptului subiectiv nesocotit/încălcat.

În speță, instanța de apel a statuat că în cauza pendinte nu sunt incidente dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ., ceea ce semnifică împrejurarea că prescripția nu a început să curgă, în considerarea caracteristicilor faptului juridic ce se reclamă a fi izvorul obligației de despăgubire, complex, constând atât în fapte săvârșite de către partea pârâtă, cât și în fapte naturale intempestive, dar previzibile.

Examinând motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, instanța de apel a reținut, în esență, că partea reclamantă impută părții pârâte modul de desfășurare a activității de exploatare a zăcămintelor de sare în (...), (...) (Ocnele Mari), anume, fără întrerupere, o perioadă mare de timp și printr-o metodă ce implică crearea de caverne subterane (goluri de dizolvare a sării), care s-au extins în timp în proximitatea exploatării, inclusiv sub proprietatea sa, fiindu-i afectat dreptul de proprietate sub toate atributele sale, prin expunerea la riscul prăbușirii necontrolate a cavernei, fenomen de natură a-i crea un prejudiciu viitor și iminent, dar cert.

A observat, totodată, că partea reclamantă afirmă că imobilele sunt deja grav afectate din cauza infiltrării soluției de sare în sol, terenul nemaiputând fi folosit conform destinației avute, iar construcțiile degradându-se rapid, și că în dovedirea gravității situației, partea se prevalează de măsurile adoptate de autoritățile locale prin regulamentul de urbanism din anul 2020, care au instituit interdicții privind autorizarea oricăror lucrări în privința construcțiilor pe durată nelimitată și au declarat zonă cu riscuri naturale sau antropice perimetrul construibil în care este amplasată și proprietatea sa.

În atare circumstanțe factuale, instanța de apel a concluzionat că ceea ce se reclamă prin cererea dedusă judecății este încălcarea dreptului de proprietate decurgând din chiar activitatea desfășurată de partea pârâtă în trecut, dar și în prezent, ceea ce face ca partea reclamantă să se regăsească în ipoteza unui prejudiciu continuu, ce se permanentizează.

În considerarea acelorași circumstanțe de fapt a statuat că prima instanță a constatat greșit că partea reclamantă nu se prevalează în procesul pendinte de fapte păgubitoare săvârșite ulterior anului 2014, când unul dintre reclamanți a adresat o solicitare de despăgubire părții pârâte pentru aceleași imobile în considerarea negarantării de către aceasta a stabilității zonei în care este situată proprietatea sa.

Referitor la faptul juridic reclamat prin acțiune, partea pârâtă a susținut că exploatarea zăcământului de sare se realizează în (...) prin sonde forate și puse în funcțiune la nivelul anilor 1970 - 1973, inițial cu cilindrii de dizolvare de 100 m, dar al căror diametru a fost redus în timp pentru a se asigura stabilitatea pereților de susținere, că mai multe sonde au fost deja închise și că, în prezent, atât sondele închise, cât și cele aflate în exploatare sunt monitorizate permanent cavernometric și topografic, fără a se fi observat fenomene de instabilitate sau modificări importante ale golurilor de dizolvare create în activitatea de exploatare, respectiv, că începând cu anul 2011, zona este monitorizată și microseismic, trimestrial, de către Universitatea F, Departamentul de Cercetare, Geologie și Geofizică Ambientală.

Reiese din cele expuse că ambele părți au cunoștință de existența și extinderea în zona populată a cavernelor create de-a lungul anilor prin metoda de exploatare a zăcămintelor de sare și de potențialul distructiv al acestora în absența dezafectării, partea reclamantă arătând prin chiar cererea de chemare în judecată demersurile efectuate pentru a obține informații privind situația cavernei ce afectează strada (...) și riscurile la care este expusă, cu trimitere la pagubele produse în urma prăbușirii unor caverne din câmpurile de sonde (...) și (...), iar partea pârâtă arătând că monitorizează cavernometric, topografic și microseismic zona, pentru a identifica din timp accelerarea evoluției proceselor de dezechilibru și adoptarea de soluții/măsuri care să minimalizeze efectele negative asociate prăbușirii cavernelor.

Aceste elemente de fapt, contrar susținerilor părții pârâte, nu prezintă relevanță din perspectiva începutului cursului prescripției, cât timp probează cunoașterea de către partea reclamantă doar a posibilității suportării intempestive de pagube în urma fenomenelor de instabilitate și de prăbușire necontrolată asociate de către specialiști cavernelor subterane.

Așa cum s-a arătat în precedent, nesocotirea dreptului subiectiv al unei persoane nu este suficientă pentru ca prescripția să înceapă să curgă, ci este necesar să existe posibilitatea titularului dreptului de a acționa pentru ocrotirea acestuia, posibilitate care, în cazul răspunderii delictuale, potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ., se naște doar la momentul cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea nu la momentul cunoașterii posibilității producerii acesteia.

Dacă s-ar accepta, așa cum neîntemeiat se susține prin recurs, că prescripția începe să curgă de la momentul nesocotirii dreptului subiectiv, în speță, momentul ivirii cavernei sub proprietatea părții reclamante, s-ar ajunge în situația absurdă ca dreptul material la acțiunea în despăgubire să se stingă mai înainte de a se fi născut, adică mai înainte ca partea reclamantă să poată cunoaște paguba, chiar mai înainte de producerea acesteia.

De altminteri, invocând împlinirea prescripției, în considerarea faptului că partea reclamantă cunoștea riscul prăbușirii cavernei încă din anul 2011, partea pârâtă contestă chiar existența pagubei, excluzând, astfel, incidența normei prevăzute de art. 2528 alin. (1) C. civ., care, statuând că prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, are în vedere faptul că aceasta s-a produs.

Anume, în considerarea faptului că în ultimul raport de monitorizare microseismică „nu au fost semnalate evenimente care să sugereze modificări importante la nivelul stării de eforturi și deformații”, partea susține că zona în care este situată proprietatea părții reclamante este stabilă și că aceasta nu a suportat nicio pagubă ce ar avea drept cauză fenomene generate de caverna subterană existentă sub proprietatea sa.

Or, îndeplinirea sau nu a condiției relative la existența prejudiciului prevăzută de art. 1357 alin. (1) C. civ. constituie, cum corect a reținut și instanța de apel, o chestiune de fond, întrucât pune în discuție existența chiar a dreptului subiectiv valorificat prin acțiune, ce nu poată fi analizată pe tărâmul prescripției dreptului material la acțiune.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, care fac inutilă analizarea altor argumente invocate de către partea pârâtă, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul dedus judecății de către partea pârâtă, care, pierzând procesul, în sensul art. 453 alin. (1) din același cod, va fi obligată să plătească, la cererea părții reclamante, C, suma de 2300 lei cheltuieli de judecată din recurs, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele D S.A. și E împotriva deciziei nr. 1095 din 27 februarie 2024 a Curții de Apel Pitești-Secția I civilă.

Obligă recurentele-pârâte la plata sumei de 2300 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în favoarea intimatului-reclamant C.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.