ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1905/2023

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2023

Asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Beiuș la 1 septembrie 2015, reclamanții A., B. și A., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat obligarea pârâtului la plata de daune materiale, în cuantum de 12.351,84 RON și daune morale, în sumă de 150.000 euro, reprezentând repararea prejudiciul material și moral cauzat prin decesul fiicei, respectiv, surorii lor, D., precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

Pârâtul C. a formulat cerere de chemare în garanție, în contradictoriu cu E. S.A., solicitând ca în cazul admiterii cererii de chemare în judecată, să fie obligată chemata în garanție la plata către pârât a sumei la care ar fi obligat față de reclamanți.

Prin sentința civilă nr. 153 din 21 octombrie 2019, Tribunalul Bihor, secția I civilă, a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâta E. S.A.; a respins acțiunea civilă introdusă de reclamanții A., B. și A., în contradictoriu cu pârâtul C. și cu pârâta E. S.A. având ca obiect pretenții; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul C., în contradictoriu cu pârâta - chemată în garanție E. S.A., având ca obiect pretenții; a obligat pe reclamanți să achite pârâtului suma de 700 de RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial.

Prin decizia civilă nr. 376A din 30 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul civil formulat de apelanta - pârâtă E. S.A. și care vizează strict soluția excepției autorității de lucru judecat; a fost admis apelul civil declarat de către apelanții-reclamanții A., B. și A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă E. S.A. și cu intimatul-pârât C. împotriva sentinței civile nr. 153/C din 21 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, care a fost anulată și, în baza art. 480 alin. (3) C. proc. civ., cauza a fost trimisă spre rejudecare pe fondul dreptului dedus judecății, ținând seama de considerentele deciziei.

Prin decizia civilă nr. 2053 din 19 octombrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 376A din 30 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015. A fost casată, în parte, decizia și cauza a fost trimisă spre o nouă judecată instanței de apel, sub aspectul soluției date apelului declarat de reclamanți.

Prin decizia civilă nr. 1314 din 20 septembrie 2022, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a admis apelul civil introdus de apelanții A., B. și A., în contradictoriu cu intimații C. și E. S.A. împotriva sentinței civile nr. 153/C din 21 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că: a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B. și A., în contradictoriu cu pârâții C. și E. S.A.; a obligat pe pârâta E. S.A. să plătească reclamanților suma de 4896 RON și 180 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune materiale; a obligat pe pârâta E. S.A. să plătească reclamanților următoarele sume, cu titlu de daune morale: reclamantului A., suma de 45.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reclamantei B., suma de 45.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reclamantului A., suma de 27.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății; a înlăturat dispoziția de obligare a reclamanților la plata către pârâtul C. a sumei de 700 RON cheltuieli de judecată; a păstrat restul dispozițiilor din sentința apelată; a luat act de declarația reclamanților apelanți că vor solicita cheltuieli pe cale separată.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, recurenta E. S.A. a declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., pârâta E. S.A. a susținut că instanța de apel nu a respectat limitele casării și dezlegările instanței de recurs cu privire la problemele de drept.

Învederează că prin decizia de casare s-a reținut că instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv, prevăzut de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., prin recalificarea, din oficiu, a cererii de chemare în judecată, cu nerespectarea principiului disponibilității, schimbând cauza cererii de chemare în judecată. Astfel, instanța de recurs a dispus rejudecarea cauzei în limitele învestirii prin cererea de apel formulată de reclamanți, respectiv soluționarea cauzei în temeiul art. 1357 C. civ., invocat de reclamanți, pârât fiind asiguratul care a introdus în cauză asigurătorul prin formularea cererii de chemare în garanție.

Arată că, în rejudecare, instanța de apel a săvârșit aceeași greșeală pentru care a fost admis recursul, a recalificat cererea din oficiu și, fără a pune în discuție acest aspect, a atribuit asiguratorului calitatea de pârât alături de pârâtul asigurat, fiind admisă acțiunea și obligată pârâta E. S.A. la plata despăgubirilor pentru decesul numitei D.. Mai arată că acțiunea a fost admisă în ciuda constatării incidenței cazului fortuit, deși temeiul acțiunii era art. 1357 C. civ., iar cazul fortuit înlătură răspunderea pârâtului C..

Instanța de apel a încălcat art. 502 și art. 481 C. proc. civ., fiind înrăutățită situația E. S.A. în rejudecarea apelului după admiterea recursului declarat de aceasta, în lipsa recursului reclamanților. Arată că împotriva deciziei pronunțate în apel în primul ciclu procesual a declarat recurs doar E. S.A., nu și reclamanții, iar calea de atac exercitată a fost admisă, dosarul fiind trimis spre rejudecare sub aspectul soluției date apelului declarat de reclamanți, urmând ca analiza cauzei să se efectueze în raport de limitele învestirii. Cu toate acestea, prin decizia pronunțată în rejudecare, a fost soluționat fondul cauzei în sensul obligării E. S.A. la plata despăgubirilor, ca pârâtă, deși s-a constatat că nu are această calitate, fiind, astfel, înrăutățită situația sa în propria cale de atac.

Prin decizia recurată a fost încălcat art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 9, art. 14 și art. 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât, prin modalitatea de soluționare a apelului, Curtea de Apel Oradea a îndeplinit atribuțiile reprezentantului convențional trecând dincolo de principiul disponibilității. A schimbat temeiul de drept al acțiunii și a făcut trimitere la răspunderea obiectivă, independentă de culpă, deși nu a indicat expres textul legal în baza căruia a admis acțiunea. Cu încălcarea art. 478 C. proc. civ., a principiilor contradictorialității, disponibilității și rolului activ al judecătorului, instanța de apel a schimbat calitatea E. S.A. din chemat în garanție în pârât.

În considerentele hotărârii atacate nu se regăsesc motivele de drept pentru care a fost admisă acțiunea, fiind încălcate dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ. Mai susține recurenta că, în vederea angajării răspunderii civile delictuale, instanța trebuia să cerceteze întrunirea tuturor condițiilor prevăzute de art. 1357 C. civ., respectiv fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate și vinovăție.

În cauză nu a fost depusă întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 25 mai 2023 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1314A din 20 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă și a fost fixat termen de judecată la 2 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta E. S.A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Decizia recurată a fost criticată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură și care se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, precum și la nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În raport cu limitele judecății apelului trasate prin decizia de casare, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate relativ la încălcarea art. 501 C. proc. civ., care privește judecata în fond după casare, a art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ., care vizează limitele efectului devolutiv al apelului, precum și ale art. 14, art. 9 și art. 22 alin. (4) C. proc. civ., care reglementează principiile contradictorialității, disponibilității și rolului activ al judecătorului.

Astfel, se arată că instanța de apel, în rejudecare, a admis acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâta E. S.A. la plata despăgubirilor constând în daune materiale și morale pentru decesul numitei D., deși instanța de recurs a dispus rejudecarea cauzei în limitele învestirii prin cererea de apel formulată de reclamanți, ceea ce presupunea soluționarea dosarului, în temeiul art. 1357 C. civ., invocat de aceștia, pârât fiind asiguratul care a introdus în cauză asiguratorul prin formularea cererii de chemare în garanție.

Învederează astfel că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat despăgubiri, în contradictoriu cu asiguratul C. căruia i-au atribuit calitatea de pârât, iar acesta din urmă a introdus în cauză asiguratorul E. S.A. prin cererea de chemare în garanție și, prin urmare, calitatea acestei părți în dosar este de chemată în garanție, nu de pârâtă.

Instanța de recurs reține că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prevede că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel, aceste texte consacrând principiul disponibilității, ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului procesual de dispoziție al părții corespunzându-i obligația instanței de a se pronunța exclusiv asupra a ceea ce partea a înțeles să supună judecății prin cererea sa, formulată în condițiile legii.

Prin principiul disponibilității se înțelege, așadar, faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința obiectului, a cauzei sale juridice, a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le parcurge.

Totodată, art. 476 alin. (1) C. proc. civ. consacră efectul devolutiv al apelului, care constă în posibilitatea recunoscută părților de a supune litigiul judecării în apel, cu toate problemele ce au fost ridicate în primă instanță, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept. Devoluțiunea este, însă, limitată prin dispozițiile art. 477 și art. 478 C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., "(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. (...) (3) În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi".

În egală măsură, instanța de recurs notează că, potrivit art. 14 alin. (5) C. proc. civ., "Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate".

Aplicând toate aceste considerente de ordin teoretic speței deduse judecății, instanța de recurs observă că, prin cererea înregistrată la Judecătoria Beiuș la 1 septembrie 2015, reclamanții A., B. și A., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat obligarea acestuia la plata daunelor morale și materiale, reprezentând repararea prejudiciul material și moral cauzat prin decesul fiicei, respectiv surorii lor D..

La 28 februarie 2018, reclamanții au formulat cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, sub aspectul cadrului procesual subiectiv pasiv, arătând că înțeleg să cheme în judecată, în calitate de pârât, și pe asiguratorul E. S.A. alături de pârâtul C..

Se constată că, prin decizia civilă nr. 2053 din 19 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâtei, a casat, în parte, decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel, sub aspectul soluției date apelului declarat de reclamanți.

În considerentele deciziei de casare s-a reținut că instanța de apel a anulat sentința pronunțată de tribunal și a trimis cauza spre rejudecare din perspectiva obiectivă, a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, prevăzută de art. 1376 C. civ., reținând că acesta ar fi temeiul de drept al demersului judiciar prin raportare la un înscris denumit "Răspuns la poziția procesuală" prin care reclamanții au formulat apărări cu privire la aspectele invocate de către pârâta societate de asigurare. Instanța de casare a apreciat că, prin acest înscris, reclamanții nu au modificat temeiul de drept al acțiunii, cum greșit a reținut instanța de apel, ci doar au făcut trimitere la doctrină și jurisprudență, în finalul acestuia susținând tot răspunderea pentru fapta proprie, nefiind invocată necesitatea recalificării obiectului acțiunii.

Prin urmare, conduita instanței de apel a fost apreciată ca fiind o încălcare a limitelor efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, prevăzute de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., deoarece calificarea realizată din oficiu, cu nerespectarea principiului disponibilității, a reprezentat, în realitate, o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată.

În rejudecare, instanța de apel a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta E. S.A. să plătească reclamanților despăgubiri materiale și morale, reținând că prin Decizia nr. 1/2016 pronunțată în recursul în interesul legii de instanța supremă s-a statuat că prin dispozițiile art. 49 și ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 se instituie răspunderea exclusivă a asiguratorului pentru prejudicii cauzate de asigurat.

Înalta Curte notează că, în prezenta cauză, reclamanții au înțeles să se îndrepte cu o cerere în despăgubire împotriva pârâților C., în calitate de asigurat, și a E. S.A., în calitate de asigurator, iar instanța de apel, cu respectarea dispozițiilor deciziei de casare, a analizat pretențiile reclamanților în contradictoriu cu pârâta persoană juridică, potrivit cadrului procesual configurat prin elementele cererii introductive precizate, în virtutea principiului disponibilității, nefiind modificată, așadar, calitatea părților și cauza cererii de chemare în judecată, cum susține recurenta, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta critică soluția instanței de apel și din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 502 și art. 481 C. proc. civ., susținând înrăutățirea situației sale în propria cale de atac.

În acest sens arată că împotriva deciziei pronunțate în apel, în primul ciclu procesual, a declarat recurs doar E. S.A., nu și reclamanții, calea de atac exercitată fiind admisă și dosarul trimis spre rejudecare sub aspectul soluției date apelului declarat de reclamanți, însă prin decizia pronunțată în rejudecare a fost soluționat fondul cauzei în sensul obligării E. S.A. la plata despăgubirilor, ca pârâtă, deși s-a constatat că nu are această calitate.

Este nefondată și această critică referitoare la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 481 din C. proc. civ., conform cărora apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege, fiind de observat în acest sens că, deși hotărârea instanței de apel, în primul ciclu procesual, a fost atacată doar de pârâtă, iar casarea hotărârii recurate este consecința constatării caracterului fondat al recursului declarat de această parte, rejudecarea fondului de către instanța de apel a intervenit în limitele trasate prin decizia de casare, în conformitate cu dispozițiile art. 1357 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, invocate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată.

Contrar susținerilor recurentei, prin decizia de casare nu s-a reținut că recurenta nu are calitatea de pârâtă, ci necesitatea analizării răspunderii civile pentru faptă proprie conform învestirii inițiale a instanțelor, și, în raport de cele statuate prin această decizie, nu se poate reține incidența principiul non reformatio in peius, consacrat de prevederile legale anterior menționate.

Recurenta critică decizia instanței de apel și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că hotărârea este nemotivată sub aspectul temeiului de drept în baza căruia a fost admisă acțiunea.

Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă una dintre garanțiile esențiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și de normele convenționale ale art. 6 par. 1 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar afectarea acestei garanții determină, în mod necesar, reformarea hotărârii atacate.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituție și, respectiv, de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte consideră că este îndeplinită, în cauza pendinte, obligația instanței de a argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, întrucât obiectul învestirii instanței de apel în rejudecare, conform deciziei de casare, l-a constituit verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva dispozițiilor art. 1357 C. civ., iar instanța de apel - cum deja s-a arătat - a analizat răspunderea asiguratorului, reținând că prin Decizia nr. 1/2016 pronunțată în recursul în interesul legii de instanța supremă a statuat că dispozițiile art. 49 și ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie răspunderea exclusivă a asiguratorului pentru prejudicii cauzate de asigurat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1314A din 20 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata sumei de 6930,90 RON către intimații B., A. și A., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat și cheltuieli de transport, conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1314A din 20 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 6930,9 RON către intimații B., A. și A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2023.