Decizia nr. 2053/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 110/2016 a Judecătoriei Beiuș

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată inițial la data de 01.09.2015, pe rolul Judecătoriei Beiuș, reclamanții A., B. și A. Florin, în contradictoriu cu pârâtul D., au solicitat instanței să dispună: obligarea pârâtului la plata de daune materiale în cuantum de 12.351,84 RON și daune morale în cuantum de 150.000 euro reprezentând repararea prejudiciului material și moral cauzat prin decesul fiicei, respectiv surorii E.; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea formulată la 25.09.2015, pârâtul D. a chemat în garanție pe S.C. F. S.A., solicitând ca în cazul admiterii cererii de chemare în judecată, să fie obligată chemata în garanție la plata către acesta a sumei la care va fi obligat către reclamanți. La 28 ianuarie 2016, reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că înțeleg să se judece în contradictoriu și cu S.C. F. S.A., în calitate de pârâtă. Prin sentința civilă nr. 110 din 28 ianuarie 2016, Judecătoria Beiuș a declinat în favoarea Tribunalului Bihor Oradea competența de soluționare a cererii.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 153/C din data de 21 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâta S.C. F. S.A. S-a respins acțiunea civilă introdusă de reclamanții A., B., A. Florin în contradictoriu cu pârâtul D. și cu pârâta S.C. F. S.A. A fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție, formulată de pârâtul D. în contradictoriu cu pârâta-chemată în garanție S.C. F. S.A. Reclamanții au fost obligați să achite pârâtului suma de 700 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 376A din 30 iunie 2020 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - pârâtă F. S.A. și care viza strict soluția pe excepția autorității de lucru judecat. A fost admis apelul declarat de către apelanții-reclamanții A., B., A. Florin împotriva sentinței civile nr. 153/C din data de 21 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, care a fost anulată, cauza fiind trimisă spre rejudecare pe fondul dreptului dedus judecății.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 376A din 30 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea a declarat recurs pârâta F. S.A., indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, pârâta F. S.A. a formulat, în esență, următoarele critici: - instanța a încălcat dispozițiile art. 3 C. proc. civ., reținând în mod greșit că numai o hotărâre definitivă pronunțată de o instanță penală poate să aibă autoritate de lucru judecat; - s-au încălcat dispozițiile art. 430-432 C. proc. civ., fiind respinsă în mod greșit excepția autorității de lucru judecat; - s-au încălcat dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. atunci când s-a dispus anularea sentinței nr. 153/C/2020 și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, cu toate că aceasta a intrat în cercetarea fondului; mai mult, instanța de control judiciar trebuia să aibă în vedere faptul că în dosarul x/2015 acțiunea civilă a fost întemeiată pe art. 1357 C. civ. calitatea de pârât având-o conducătorul autor, D., asigurătorul fiind doar chemat în garanție; din moment ce în speță s-a constatat în penal că vinovăția este înlăturată de cazul fortuit, iar în raport de art. 1357 și art. 1351 C. civ. cazul fortuit nu permite atragerea răspunderii pârâtului D., singura soluție legală și temeinică era respingerea acțiunii pe fondul cauzei; - s-au încălcat dispozițiile art. 478 alin. (2) coroborat cu art. 9 și art. 22 alin. (4) C. proc. civ. întrucât instanța de apel a încălcat principiul disponibilității; reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe pe art. 1357 C. civ. solicitând atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtului D., pentru ca mai apoi să se arate că prin cererea completatoare reclamanții doresc să se judece și cu S.C. F.; - niciun moment nu s-a pus problema angajării vreunei forme de răspundere obiectivă, independentă de culpă; - deși reclamanții nu și-au modificat temeiul de drept al acțiunii prin apel sau prin întâmpinarea depusă la dosar, instanța de apel a dispus trimiterea cauzei primei instanțe în vederea rejudecării în baza temeiului indicat tardiv, dispunând ca în rejudecare să fie recalificată cererea și să fie judecată în baza art. 1376 C. civ. - instanța s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut, dispunând audierea a 2-3 martori pe daune morale, deși prin apelul declarat de reclamanți nu s-a criticat limitarea numărului de martori pe daune morale, aceștia neatacând nici încheierea din 17.09.2018 prin care a fost încuviințată audierea unui singur martor din cei 7 propuși; - hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, raportat la jurisprudența CEDO cauza Deaconu contra României, cu privire la numărul de martori care se impune a fi audiați în dovedirea daunelor morale; - prin hotărârea dată instanța a încălcat o normă de drept material conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și anume art. 4 C. civ.

Apărările formulate în cauză La 10 noiembrie 2020, cu respectarea termenului prevăzut de art. 490 alin. (2) raportat la art. 471 alin. (5) C. proc. civ., intimat-pârât D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei la Curtea de Apel Oradea în vederea rejudecării. Recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 25 mai 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta S.C. F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 376A din 30 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2015 și a fixat termen la 19.10.2021, complet C9 noul C. proc. civ., cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat în parte, urmând a fi admis, pentru următoarele considerentele: În mod corect, instanța de apel a reținut că, în cauză, nu există o hotărâre pronunțată în dosarul penal care să aibă autoritate de lucru judecat, astfel cum susține recurenta. Înalta Curte constată că apărările din apel relative la încălcarea autorității de lucru judecat a ordonanței de clasare a procurorului, dispusă în dosarul penal, s-au verificat prin prisma art. 28 alin. (1) din noul C. proc. pen., conform căruia "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite". Soluțiile de clasare sunt date atunci când procurorul nu exercită acțiunea penală ori, după caz, stinge acțiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din C. proc. pen.. Însă, este evident că numai hotărârile judecătorești se pot bucura de autoritate de lucru judecat, nu și actele emise de Ministerul Public. Instanța judecătorească beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio și imperium, respectiv de puterea de a "spune" dreptul și de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunțate, în materie penală, precum și executarea forțată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită, în materie civilă (Decizia Curții Constituționale nr. 480 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2018, paragraful 33). Din cuprinsul ordonanței de clasare din 15 septembrie 2017, pronunțată în dosarul penal nr. x/2012, nu reiese care dintre elementele constitutive ale infracțiunii lipsește pentru a se antrena răspunderea pârâtului, ci se reține că "accidentul de circulație în urma căruia a survenit decesul victimei este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută de către inculpatul D.", în cauză fiind incident cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. - cazul fortuit. Faptul că soluția de clasare poate face obiectul controlului judiciar, prin formularea unei plângeri de către persoana interesată la instanța judecătorească, conform art. 341 din C. proc. pen., nu înseamnă că ordonanța de clasare dobândește autoritate de lucru judeca,t în condițiile respingerii plângerii. Din contră, sub condiția confirmării judecătorului de cameră preliminară, există posibilitatea redeschiderii urmăririi penale, în condițiile art. 335 alin. (2) din C. proc. pen., dacă au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, caz în care procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale. Prin sentința penală nr. 10/CP/09.01.2018, pronunțată de Judecătoria Beiuș în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă, ca tardiv formulată, plângerea împotriva soluției de clasare, hotărârea fiind pronunțată asupra excepției, instanța penală neanalizând cu această ocazie elementele constitutive ale infracțiunii. Prin urmare, Înalta Curte consideră că nu există o hotărâre penală definitivă a unei instanțe penale, care să se impună cu autoritate de lucru judecat pe chestiunea de drept dedusă judecății. Atunci când instanța penală nu s-a pronunțat pe fond cu privire la existența faptei, întinderea pagubei și vinovăția făptuitorului în legătură cu despăgubirile solicitate pe latura civilă, nu există autoritate de lucru judecat, care să poată fi opusă în cadrul acțiunii civile promovate pe dreptul comun, nefiind întrunite condițiile reglementate prin art. 28 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la dispozițiile art. 430-432 C. proc. civ. De altfel, în materie civilă delictuală, vinovăția impusă de legea civilă pentru atragerea răspunderii pentru fapta proprie e diferită, fiind suficientă cea mai ușoară culpă, fie sub forma acțiunii, fie sub forma inacțiunii. În dreptul civil, răspunderea civilă delictuală operează, în principiu, pentru cea mai ușoară culpă. Așadar, chiar dacă s-ar fi reținut, față de pârâtă, în dosarul de urmărire penală că nu există elemente care să contureze vinovăția impusă de legea penală, această împrejurare nu este suficientă pentru a exclude o răspundere patrimonială pe tărâmul dreptului civil. Mai mult, în cauză trebuie reținut și faptul că, pornind de la înțelesul art. 28 C. proc. pen., dacă între sfera vinovăției penale și cea a vinovăției civile nu există identitate, înseamnă că și autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale se întinde (în măsura în care analizează fondul) numai până la limita sferei vinovăției penale. Dacă, dincolo de această sferă, se poate constata o vinovăție civilă, nu se va putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, deoarece obiectul procesului penal l-a constituit stabilirea vinovăției penale, și nu a vinovăției în general. Relativ la jurisprudența CJUE, Înalta Curte are în vedere faptul că principiul ne bis in idem se opune urmăririi sau sancționării unei persoane pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care persoana respectivă a fost deja achitată sau condamnată printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale a statului. Acest principiu este aplicabil și în cazul în care pentru fapta comisă persoana a fost sancționată contravențional, întrucât ea poate fi considerată ca având un caracter penal în sensul autonom pe care Convenția Europeană a Drepturilor Omului îl acordă respectivei noțiuni. Incidența într-o cauză penală a principiului ne bis in idem presupune analiza sancțiunii aplicate anterior și, dacă aceasta se circumscrie sau nu noțiunii de "acuzație penală", stabilirea identității dintre faptele din prima procedură și cele din a doua procedură și analiza dublei proceduri. Prin intermediul întrebării formulate în cauza C - 398/1210, instanța de trimitere a solicitat, în esență, să se stabilească dacă art. 54 din CAAS trebuie interpretat în sensul că o ordonanță de netrimitere în judecată care împiedică, în statul contractant în care a fost dată această ordonanță, o nouă urmărire penală pentru aceleași fapte împotriva persoanei care a beneficiat de ordonanța menționată, cu excepția cazului în care intervin noi probe împotriva acesteia, trebuie considerată o hotărâre definitivă, în sensul acestui articol, care împiedică astfel desfășurarea unei noi urmăriri penale împotriva aceleiași persoane pentru aceleași fapte într-un alt stat contractant. CJUE a apreciat că trebuie constatat că o ordonanță de netrimitere în judecată pronunțată în urma unei anchete în cursul căreia au fost adunate și examinate diverse mijloace de probă trebuie să fie considerată că a făcut obiectul unei aprecieri asupra fondului, întrucât cuprinde o decizie definitivă cu privire la caracterul insuficient al acestor probe și exclude orice posibilitate ca litigiul să fie redeschis pe baza aceleiași serii de indicii (nn. litigiul penal). Situația premisă în litigiul pendinte nu se identifică cu chestiunea analizată în cadrul procedurii preliminare asupra domeniului de aplicare a principiului non bis in idem în raport de temeiul de drept al cererii de chemare în judecată. În speță, reclamanții tind la soluționarea laturii civile, care nu a mai fost analizată în procesul penal (aceștia constituindu-se părți civile în dosarul penal), iar nu la stabilirea, printr-o nouă judecată, a vinovăției penale a părții chemate în judecată. Din cele de mai sus rezultă că justiția se înfăptuiește numai de instanțele judecătorești și, drept urmare, numai hotărârile pronunțate de acestea pot beneficia de autoritate de lucru judecat, astfel că art. 4 paragraful 1 - Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 5 - Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, invocate prin prisma art. 20 și 148 din Constituție, după caz, nu au incidență în cauză. Față de argumentele expuse, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută din această perspectivă, cu privire la soluția pronunțată asupra excepției autorității de lucru judecat, incidența vreunui motiv de nelegalitate dintre cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ. În ceea ce privește criticile legate de soluția dată cu privire la apelul declarat de către reclamanți, față de limitele învestirii instanței de apel prin cele două cereri de apel, Înalta Curte reține că efectul devolutiv al apelului este reglementat de dispozițiile art. 476 C. proc. civ., care în alin. (1) prevede că "apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată a fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept", iar în alin. (2) prevede că "în cazul în care apelul nu s-a motivat ori motivarea apelului sau întimpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate în prima instanță". Din dispozițiile art. 477- 478 C. proc. civ., rezultă că efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat și, respectiv, la ceea ce s-a supus judecății în primă instanță. Prin urmare, apelul este guvernat de două reguli/principii exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum. Astfel, art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum. Aceasta semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant. Deși limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat, alin. (2) al art. 477 C. proc. civ. prevede că devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv, ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil. Din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, iar potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanță. Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte reține că analiza raporturilor juridice dintre părți se impunea a fi efectuată de instanța de apel în limitele învestirii prin cererile de apel, aspect ce nu se verifică în cauză. Instanța de apel a anulat sentința pronunțată de tribunal și a trimis cauza spre rejudecare din perspectiva obiectivă, a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri prevăzută de art. 1376 C. civ., reținând că acesta ar fi temeiul de drept al demersului judiciar prin raportare la un înscris denumit "Răspuns la poziția procesuală" prin care reclamanții au formulat apărări cu privire la aspectele invocate de către pârâta societate de asigurare. Însă, prin acest înscris reclamanții nu au modificat temeiul de drept al acțiunii, cum greșit a reținut instanța de apel, ci doar au făcut trimitere la doctrină și jurisprudență, în finalul acestuia susținând tot răspunderea pentru fapta proprie, nefiind invocată necesitatea recalificării obiectului acțiunii. De altfel, criticile din apelul reclamanților au vizat greșita respingere a acțiunii prin reținerea de către prima instanță a faptului că nu există vinovăția autorului faptei ilicite, fără a se administra nicio probă în acest sens și prin valorificarea puterii de lucru judecat în privința cazului fortuit, apelanții susținând, în esență, că fondul dreptului dedus judecății nu a fost judecat din perspectiva dispozițiilor art. 1357 C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. Prin urmare, conduita instanței de apel constituie o încălcare a limitelor efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, prevăzute de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., deoarece calificarea realizată din oficiu, cu nerespectarea principiului disponibilității, a reprezentat, în realitate, o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmează a admite recursul declarat de pârâta S.C. F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 376A din 30 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2015, a casa în parte decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, sub aspectul soluției date apelului declarat de reclamanți, care, în rejudecare, urmează a analiza cauza în raport de limitele învestirii prin cererea de apel formulată de către aceștia.