Decizia nr. 1155/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 47 a Tribunalului Bihor

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea formulată la data de 20 mai 2019 pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, reclamanții A., B., reprezentat de A., C. și D. au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A. și F. în calitate de intervenient, obligarea acestora la plata daunelor materiale în cuantum de 18.204 RON, cheltuieli efectuate după data pronunțării hotărârii și a daunelor morale, după cum urmează: în favoarea părții civile A., în calitate de soție a defunctului, a sumei de 500.000 Euro; în favoarea părții civile B., în calitate de fiu a defunctului, prin reprezentant legal A. a sumei de 500.000 Euro; în favoarea părții civile C., în calitate de soacră a defunctului, a sumei de 200.000 Euro; în favoarea părții civile D., în calitate de socru al defunctului, a sumei de 200.000 Euro; 500 Euro pentru minorul B. cu titlu de prestație periodică de la data nașterii acestuia, 05.02.2016, până la încetarea stării de nevoie și a cheltuielilor de judecată. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1381-1395 din C. civ., Norma ASF nr. 23/2014.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 47 C din 06 martie 2020, Tribunalul Bihor, secția I civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., reprezentat de A., C. și D., în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A. și intervenient forțat F.; a obligat pârâta S.C. E. S.A. la plata în favoarea reclamantei A. a sumei de 11.382 RON reprezentând despăgubiri materiale și a sumei de 30.000 euro reprezentând daune morale, la plata în favoarea reclamantului B. a sumei de 60.000 euro reprezentând daune morale, la plata în favoarea reclamantului B. a unei prestații periodice reprezentând contravaloarea salariului minim net pe economie pe perioada 05.02.2016-14.04.2016, la plata în favoarea reclamantului B. a unei prestații periodice reprezentând diferența dintre salariului minim net pe economie și pensia de urmaș stabilită în favoarea acestuia, începând cu data de 15.04.2016 și până la încetarea stării de nevoie, la plata în favoarea reclamantei C. a sumei de 10.000 euro reprezentând daune morale, la plata în favoarea reclamantului D. a sumei de 10.000 euro reprezentând daune morale.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 543 A din 15 septembrie 2020, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanta-pârâtă Societatea E. S.A. împotriva sentinței civile nr. 47/C din data de 06 martie 2020, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2019; a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B., prin reprezentant legal A., C. și D., în contradictoriu cu intimata-pârâtă Societatea E. S.A. și intimatul intervenient forțat F. împotriva sentinței civile nr. 47/C din data de 06 martie 2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr. x/2019, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat pârâta Societatea E. S.A. să plătească reclamantei A. daune morale în sumă de 100.000 euro, în echivalentul în RON, la cursul BNR, din data plății; a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate; a luat act de declarația apelanților-reclamanți în sensul că vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 543 A din 15 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A., B., prin reprezentant legal A., C. și D. și pârâta S.C. E. S.A. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 17 decembrie 2020, sub nr. x/2019, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 6. 4.1 Recurenții-reclamanți A., B., prin reprezentant legal A., C. și D. au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecința rejudecării cauzei și admiterii apelului în sensul majorării cuantumului daunelor morale acordate astfel: în favoarea reclamantei A., în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului, la suma de 500.000 EURO, în favoarea reclamantului B., în calitate de fiu al defunctului, la suma de 500.000 euro, în favoarea reclamantei C., în calitate de soacră a defunctului, la suma de 200.000 euro, în favoarea reclamantului D., în calitate de socru a părții civile, la suma de 200.000 euro. Au criticat decizia recurată din perspectiva stabilirii despăgubirilor materiale și morale prin raportare la Normele A.S.F. în detrimentul dispozițiilor art. 1385 din C. civ. în condițiile în care cuantumul despăgubirilor se stabilește de către instanță statuând în echitate, pe baza dispozițiilor C. civ., atât cu privire la daunele materiale cât și cu privire la daunele morale. Astfel, instanțele naționale și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit. Prin dispozițiile art. 1385 alin. (1) din C. civ., legiuitorul nu a prevăzut o anumită limită pentru acordarea despăgubirilor materiale sau morale, singurele criterii ce trebuie avute în vedere sunt cele prevăzute de art. (2) al aceluiași articol, conform căruia despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. Or, la momentul stabilirii despăgubirilor, instanța de apel s-a raportat la limitele prevăzute în Normele A.S.F și a restrâns în mod nejustificat aplicarea prevederilor C. civ., motiv pentru care nu a mai fost posibilă aplicarea principiului judecării în echitate și acordarea unor despăgubiri care să garanteze repararea integrală a prejudiciului suferit de către reclamanți. Este de observat că sumele prevăzute în Norma A.S.F nu reprezintă limite ale despăgubirilor, ci valori care reglementează strict nivelul de răspundere patrimonială a asigurătorilor. Astfel, potrivit art. 27 pct. 5 din Norma A.S.F nr. 23/2014 asigurătorul nu plătește despăgubiri pentru partea din prejudiciu care depășește limitele de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA, produs în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite și de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului. Instanța de apel a analizat situația de fapt din perspectiva Normei A.S.F nr. 23/2013 în detrimentul prevederilor art. 1385 și art. 1391 din C. civ. apreciind că întinderea prejudiciului moral suferit este supusă limitei de 5.000.000 euro sens în care la momentul individualizării cuantumului despăgubirilor nu s-a raportat la necesitatea reparării integrale a prejudiciului, ci la repararea acestuia în cadrul unor limite prestabilite pentru răspunderea asigurătorului. Din acest punct de vedere, suma de 100.000 euro acordată reclamantului B., suma de 100.000 euro acordată reclamantei A., suma de 10.000 euro acordată reclamantului D. și suma de 10.000 euro acordată reclamantei C. reprezintă despăgubiri morale cuantificate pe baza unor criterii prestabilite și contrare principiului judecării în echitate. Câtă vreme suma de 5.000.000 euro prevăzută în Norma A.S.F se referă strict la valoarea maximă a răspunderii asigurătorului, în vederea pronunțării unei soluții legale și temeinice, instanța de apel trebuia să analizeze toate circumstanțele concrete ale cauzei și în funcție de amploarea, intensitatea și efectul consecințelor negative ale faptei ilicite, să acorde despăgubiri într-un cuantum echitabil, nesubordonat altor criterii de evaluare în afara de împrejurările de fapt și de drept ale cauzei. 4.2 Recurenta-pârâtă S.C. E. S.A. a solicitat a admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiași curți de apel. În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității atâta timp cât decizia recurată nu respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. în sensul în care nu cuprinde o motivare sub aspectul înlăturării apărărilor cu privire la art. 499, art. 529, art. 1387-1389 din C. civ. cu referire la prestația periodică a reclamantului B. prin raportare la soluția primei instanțe. În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a arătat că decizia atacată nu cuprinde o motivare în fapt și în drept sub aspectul considerentelor pentru care instanța de apel nu a reținut argumentele pârâtei în ceea ce privește atât caracterul inadmisibil, cât și cel nefondat al prestațiilor periodice anterior expuse în raport de textele de lege și probele administrate inclusiv în dosarul penal, contrar dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Totodată, în considerentele hotărârii recurate se regăsesc motive străine de natura cauzei, respectiv hotărârea C.E.D.O. Deaconu c. României, DICCJ nr. 12/2016, opinii personale cu privire la poziția obiectivă a recurentei întemeiată pe texte de lege (inclusiv în alte dosare) catalogată indirect de rea-credință atâta timp cât situația de fapt deduse judecății nu este similară celei menționate de jurisprudența instanței europene, recurenta nu a invocat culpa concurentă sau participarea victimei G. la producerea prejudiciului, nici în dosarul penal nr. x/2017, iar opiniile personale cu privire la caracterul neavenit/de rea-credință a apărărilor recurentei pe lângă crearea suspiciunii de parțialitate raportat la modul de exprimare se reține și faptul că instanța nu a înțeles să înlăture motivat apărările cu privire la caracterul nefondat al despăgubirilor (morale și prestații periodice) întemeiate în drept. A mai arătat recurenta-pârâtă că în considerentele hotărârii se regăsesc motive contradictorii cu referire la modul de valorificare a stării de nevoie în care se afla minorul B. cu ocazia stabilirii despăgubirilor materiale și morale. Din această perspectivă, se are în vedere faptul că deși prin decizia atacată s-a reținut că prima instanță nu a stabilit despăgubirea morală și materială a reclamantei și a fiului acesteia ținând cont de starea de nevoie și starea medicală a acestuia, întrucât reclamanta nu a mai susținut că între decesul victimei și starea medicală a minorului ar exista o legătura de cauzalitate, ulterior s-a apreciat că în momentul aprecierii daunelor s-a avut în vedere situația concretă a acestora și toate împrejurările cauzei (cu referire la starea medicală). În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 2517 și art. 1394 din C. civ. cu referire la excepția prescripției dreptului material la acțiune. Astfel, dispozițiile art. 1394 din C. civ. nu au aplicabilitate față de recurentă în calitate de asigurător atâta timp cât în speță este vorba despre angajarea răspunderii contractuale în baza unei polițe RCA. Decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 din Normele ASF prin raportare la cele ale art. 10, art. 2213 din C. civ. și art. 53 din Legea nr. 136/1995 cu referire la categoriile de despăgubiri acoperite de asigurătorul RCA. Din acest punct de vedere, în analiza admisibilității petitului prestații periodice instanța de apel a retinut din decizia nr. 1/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii, doar faptul că asigurătorul răspunde singur pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru ca mai apoi să extindă sfera art. 50 din Normele ASF 23/2014 motivat de faptul că aceasta este inferioara Legii nr. 136/1995, care la art. 49 reglementează că prejudiciile se acoperă în conformitate cu legislația internă în vigoare, reținând că Norma ASF 23/2014 a fost emisă în aplicarea legii, deci nu poate sa fie mai restrictivă decât legea însăși pe care o explicitează deducând că însăși legislația cadru a asigurărilor face trimitere la dispozițiile noului C. civ.. Astfel, instanței de apel concluzionează că asigurătorul trebuie să se conformeze inclusiv dispozițiilor art. 1390 din C. civ., întrucât a fost încheiat un contract obligatoriu și în baza principiului pacta sunt servanda recurenta este ținută la respectarea acestuia. Or, instanța de apel nu a ținut cont de faptul că raportat la art. 53 din Legea nr. 136/1995 Norma ASF 23/2014 are caracter special față aceasta, iar Legea nr. 136/1995 are caracter special și nu reprezintă norma cadru față de noul C. civ., în acest sens, inclusiv art. 2213 din C. civ. prevede că asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale. Din moment ce Norma ASF 23/2014 are caracter special și prevede expres categoriile de despăgubiri la care sunt îndreptățiți terții acestea nu se pot completa cu dispozițiile art. 1390 din C. civ. care reprezintă o lege generală și care este înlăturată prin efectul specialia generalibus derogant. Decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1387-1389, art. 1390 și art. 1393 din C. civ. cu privire la modalitatea de stabilire a prestației periodice a reclamantului intimat B.. Astfel, în mod greșit a aplicat teza a II-a a art. 1388 alin. (1) din C. civ. în loc de teza I a aceluiași alineat stabilind pensia de întreținere prin raportare la salariul minim net pe economie pentru ambele perioade (05.02.2016-14.04.2016 și ulterior până la încetarea stării de nevoie), deși conform art. 1390 alin. (3) din C. civ. se face trimitere la art. 1388 alin. (1) din C. civ. despăgubirea se stabilește prin raportare la venitul mediu lunar net cu un an înainte de evenimentul rutier. Instanța de apel a încălcat art. 1393 din C. civ., întrucât a obligat recurenta la diferența dintre salariul menim net pe economie și pensia de urmaș a numitului B., deși nu există un prejudiciu care depășește ajutorul social, întrucât pensia care putea fi acordată de defunct conform art. 529 din C. civ. este inferioară pensiei de urmaș. Decizia atacată a fost dată cu încălcarea si aplicarea greșită a art. 499 și a art. 529 din C. civ. cu referire la modalitatea de stabilire a prestației periodice a reclamantului intimat B. atâta timp cât instanța de apel stabilește ca prestația periodică lunară să fie egală cu salariul minim net pe economie motivând că numitul G. l-a fi alocat în întregime copilului său, iar între încadrarea în grad de handicap a acestuia și fapta asiguratului nu există legătura de cauzalitate directă, instanța de apel ținând cont de starea de nevoie generată de gradul de handicap. Instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu încălcarea art. 1349 alin. (2) din C. civ., respectiv a art. 1 din Normele ASF 23/2014 și a art. 49 din Legea nr. 136/1995 pentru modalitatea stabilirii despăgubirilor în raport de prejudiciul care nu se află în legătura de cauzalitate cu evenimentul rutier din 09.09.2015, precum și cu încălcarea și aplicarea greșită art. 1391 alin. (2) din C. civ. cu referire la admiterea daunelor morale solicitate de reclamantul intimat B. în condițiile în care textul de lege prezumă o legătura de afectivitate, implicit suferința încercată de un membru de familie odată cu decesul rudei, fapt care presupune existenta capacității de folosință, iar reclamantul intimat minor s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a forma o legătura de afectivitate cu părintele G., întrucât aceasta nu avea capacitate de folosință la data evenimentului rutier din 09.09.2015, iar relațiile de afectivitate se pot forma doar între cei care se află în viață în mod simultan. Totodată, a susținut aplicarea greșită a art. 1391 alin. (2) din C. civ. prin raportare la încălcarea art. 50 pct. 2 lit. d) din Normele ASF 23/2014 cu referire la admiterea în parte a daunelor morale solicitate de reclamanții C. și D. atâta timp cât aceștia nu se în niciunul dintre gradele de rudenie menționate de textul de lege, fiind socrii defunctului G., iar despăgubirile morale se stabilesc în conformitate cu jurisprudența în materie. De asemenea, decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 50 pct. 2 lit. d) din Normele ASF 23/2014 cu referire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale față de toți reclamanții atâta timp cât practica judiciară reprezintă un criteriu de individualizare a despăgubirilor și nu doar unul orientativ. Decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 1532 din C. civ. pentru stabilirea despăgubirii în raport de un prejudiciu incert cu privire la reclamanta intimata A., fără a fi îndeplinite condițiile răspunderii pârâtei.

Apărările formulate în cauză La data de 15 martie 2020, în termenul legal, intimata-pârâtă S.C. E. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat în principal, pe cale de excepție, inadmisibilitatea recursului declarat de reclamanți, în raport de dispozițiile art. 497 și art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., precum și nulitatea recursului, în raport de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți Reținând incidența dispozițiilor art. 24 din C. proc. civ., potrivit cărora "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 din C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 20 mai 2019, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ. Prin rezoluția din 26 martie 2021, completul filtru a stabilit termen de judecată la data de 25 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursurilor declarate de reclamanții A., C., D. și B., prin reprezentant legal A., și de pârâta S.C. E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 543 A din 19 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă în dosarul nr. x/2019. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 20 mai 2019, reclamanții A., C., D. și B., prin reprezentant legal A., au solicitat obligarea pârâtei S.C. E. S.A., în calitate de asigurator RCA, la plata unor despăgubiri reprezentând daune materiale și morale generate de producerea unui accident rutier soldat cu decesul victimei G.. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1381-1395 din C. civ., Norma ASF nr. 23/2014. În litigiile având ca obiect plata unor astfel de despăgubiri formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulație, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forțat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 22 din Legea nr. 132/2017, care consacră expres dreptul de acțiune directă al părții vătămate împotriva întreprinderii de asigurare, chiar dacă nu este parte în contractul de asigurare. Un astfel de litigiul este cel dedus judecății, ce s-a născut în materia asigurărilor, în condițiile în care despăgubirile solicitate de reclamanți, ca urmare a accidentului rutier soldat cu decesul victimei, decurg dintr-un raport de asigurare, în considerarea unui contract de asigurare valabil încheiat și a producerii riscului asigurat, constând în săvârșirea unei fapte ilicite delictuale de către persoana care are calitatea de asigurat. Totodată, se are în vedere că în astfel de litigii, care consacră principiul protecției terțului păgubit, instanțele sunt învestite cu stabilirea răspunderii civile delictuale de către un terț față de contractul de asigurare, ca urmare a antrenării răspunderii asigurătorului, derivând din contractul de asigurare RCA, în care autorul faptei ilicite a avut calitatea de parte. Pentru a determina întinderea sintagmei "cereri în materia asigurărilor" sunt relevante și prevederile art. 115 din C. proc. civ. cu denumirea marginală "cererile în materia asigurărilor". Or, se poate observa că la alin. (3) al acestui articol este menționată situația cererilor formulate de terțul prejudiciat, în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă. În acest punct, se rețin și considerentele Deciziei nr. 13 din 18 mai 2020, pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat în sensul că în aceste cazuri, instanțele sunt învestite distinct de un litigiu de drept comun în răspundere civilă delictuală, diferența constând în chestiunea privind existența și întinderea răspunderii asigurătorului RCA, materia asigurărilor fiind individualizată în mod expres în art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 (paragrafele 84 și 85 din decizie). Potrivit art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanței de fond, respectiv 20 mai 2019, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j 3 ), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului." Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative a intrat în vigoare în data de 21 decembrie 2018, iar conform art. 27 din Codul de de procedură civilă, "Legea aplicabilă hotărârilor - Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul." Drept urmare, începând cu această dată, în materiile prevăzute expres la alin. (2) al art. 483 din C. proc. civ., inclusiv în litigiile din materia asigurărilor, calea de atac a recursului a fost suprimată, fiind instituite astfel două grade de jurisdicție, și anume fond și apel, noile reguli de procedură aplicându-se cererilor de chemare în judecată introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018. Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., "Sunt hotărâri definitive: (…) hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs." Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, de alte mijloace procedurale în afară de cele prevăzute de lege. Principiul enunțat este consacrat în art. 129 din Constituția României, iar în C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, în art. 457 alin. (1), potrivit cu care: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei." Câtă vreme prezentul proces a început la data de 20 mai 2019, sub imperiul C. proc. civ. în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, potrivit art. 483 alin. (2) din acest cod, decizia civilă nr. 543 A din 19 septembrie 2020 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, fiind pronunțată într-o cerere în materia asigurărilor, nu este supusă recursului, întrucât este o hotărâre definitivă în condițiile prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. Astfel fiind, analiza criticilor formulate în motivele de recurs nu se mai impune, față de dispozițiile art. 499 teza a II-a din C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare." Pentru aceste considerente, dând eficiență textelor de lege evocate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamanții A., C., D. și B., prin reprezentant legal A., și de pârâta S.C. E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 543 A din 19 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă în dosarul nr. x/2019. PENTRU ACESTE MOTIVE,