ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2055/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 01.10.2018, reclamanții A., B., C., D. în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorei E., și F., în contradictoriu cu pârâta G. S.A. și intervenientul forțat H., au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună: - obligarea pârâtei la plata sumei de 150.000 euro cu titlu de daune morale pentru reclamanta B., în calitate de soție supraviețuitoare; - obligarea pârâtei la plata sumei de 150.000 euro cu titlu de daune morale pentru reclamantul A., în calitate de fiu al persoanei decedate; - obligarea pârâtei la plata sumei de 150.000 euro cu titlu de daune morale pentru reclamanta D., fiica persoanei decedate și 4.563,21 RON cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli efectuate cu înmormântarea și pomeni; - obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale pentru fiecare dintre reclamanții C., E., și F., nepoții persoanei decedate; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 192 C. proc. civ., art. 49 din Legea nr. 136/1996, art. 1381-1395 C. civ., Legea nr. 136/1996 privind asigurările și reasigurările în România, Norma ASF 23/2014

Sentința pronunțată în primă instanță de Tribunalul Bihor Prin sentința civilă nr. 66/C din 1 aprilie 2019, Tribunalul Bihor, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă introdusă de reclamanții B., C., A., E. prin mama sa D., F. prin mama sa D. și D..

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Oradea Prin decizia nr. 757/A din 21 octombrie 2020, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins ca tardiv apelul civil declarat de apelanții A., B., C., D. în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorei E., și F. împotriva sentinței civile nr. 66/C din 1 aprilie 2019 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a menținut-o în întregime.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 757A din 21 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, au declarat recurs reclamanții A., B., C., D. în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorei E. și F.. Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 18 ianuarie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Oradea. I. Nesocotirea unor norme procedurale a căror încălcare atrage sancțiunea nulității - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Instanța de apel nesocotește norme și instituții ale procedurii civile, după cum urmează: a) Apreciază, în mod nelegal și în contradicție cu practica instanței supreme, că o alegere de domiciliu procesual este valabilă în lipsa unei mențiuni în contractul de asistență juridică sau într-un act conex acestuia. Instanța de apel consideră că prin simpla existență a unor contracte de asistență juridică încheiate între reclamanți și avocatul I., operează implicit și o alegere de domiciliu procesual și, ca atare, comunicarea sentinței făcută la sediul avocatului este valabilă, iar apelul tardiv. Contrar acestor argumente, apelul este formulat în termen, deoarece în cauză nu a existat o alegere de domiciliu procesual legală. Potrivit dispozițiilor legale, apelul se declară în 30 de zile de Ia comunicarea sentinței. Pentru a începe să curgă termenul de apel, trebuie să existe o comunicare valabilă. Comunicarea actelor procedurale se face la domiciliul părții sau la domiciliul procesual ales, dacă sunt îndeplinite condițiile pentru alegerea de domiciliu conform art. 158 C. proc. civ., Legii nr. 51/1995 și Statutului profesiei de avocat. Ca atare, în lipsa unei dispoziții exprese în contractul de asistență juridică a alegerii de domiciliu procesual la sediul avocatului, pur și simplu nu a existat un domiciliu, nici calea de atac b)Stabilește, în mod greșit, că necunoașterea obiectivă a existenței unei hotărâri judecătorești nu constituie un motiv justificat pentru repunerea în termen Esențial în cauză este faptul că avocatul I. nu i-a încunoștințat în niciun mod despre sentință (aspect recunoscut prin adresa trimisă de acesta Curții de Apel Oradea), astfel încât nu au putut formula apel în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii (într-un loc în care nu aveau acces), aspecte care constituie motive justificate și impun repunerea în termenul de apel. Celelalte condiții ale repunerii în termen sunt îndeplinite, astfel cum rezultă din motivarea apelului. În plus, conform contractelor de la dosar, acesta avea mandat și pentru declararea și susținerea apelului, în condițiile în care art. 87 alin. (2) C. proc. civ. Când au luat efectiv la cunoștință de existența hotărârii, au declarat imediat apel și au solicitat repunerea în termen. astfel încât, și din această perspectivă, cererea de repunere în termenul de declare a apelului este întemeiată. c)Aplică greșit dispozițiile ari. 457 alin. (2) C. proc. civ. Or, în condițiile în care chiar instanța de apel a respins toate argumentele referitoare la necunoașterea sentinței, rezultă, per a contrario, că au cunoscut-o. Ca atare, chiar instanța de apel recunoaște, implicit, că neexercitarea apelului se datorează greșitei indicări a căii de atac din dispozitivul sentinței, însă stabilește exact contrariul. În esență, prin dispozitivul hotărârii apelate, prima instanță a reținut în mod greșit faptul că sentința pronunțată este una "definitivă, deși în mod legal și corect aceasta este supusă căii de atac a apelului în termen de 30 de zile. În aceste condiții, devin aplicabile dispozițiile art. 457 alin. (2) C. proc. civ. d) Nu soluționează în niciun mod dosarul litispendat - Dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Bihor. Instanța de apel nu a soluționat dosarul litispendat, încălcând dispozițiile art. 5 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Din punctul de vedere al recurenților, o cerere adresată instanțelor nu poate rămâne nesoluționată chiar dacă dosarul a fost litispendat. Neprocedându-se în acest mod, o cerere de competența instanțelor judecătorești a rămas nesoluționată, aspect care constituie un motiv de nulitate a hotărârii prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. II. Nemotivarea deciziei - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Deși motivarea este întinsă formal pe două pagini, în realitate instanța de apel nu a răspuns niciuneia dintre criticile conținute în motivele de apel și în notele de ședință depuse după luarea la cunoștință a relațiilor furnizate de avocatul I., precum și în concluziile depuse în termenul de pronunțare. In esență, instanța de apel nu răspunde argumentelor recurenților cu privire la declararea în termen a căii de atac prin raportare la texte legale și la practica instanței supreme și nici argumentelor vizând cererea de repunere în termenul de apel, aspecte prezentate pe larg la punctele I și III ale prezentului recurs. III. Aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, privind mandatul avocatului în procesul civil - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel cum s-a arătat și la pct. I al prezentului recurs, esența dosarului este dată de modul în care se poate stabili legal un domiciliu procesual ales. Din punctul de vedere al recurenților, argumentat cu dispoziții legale și bazat pe o decizie a Instanței Supreme (argumente expuse pe larg la pct. I al recursului), domiciliul procesual ales se stabilește doar prin contractul de asistență juridică sau printr-un alt act juridic încheiat între avocat și client. Domiciliul procesual ales nu se presupune la avocat, prin simpla încheiere a unui contract de asistență juridică. Din această perspectivă, s-a apreciat greșit că existența unui contract de asistență juridică implică și stabilirea implicită a unui domiciliu procesual ales, instanța de apel a pronunțat decizia cu greșita aplicare a art. 126 din Statutul profesiei de avocat și a art. 158 din C. proc. civ., impunându-sc casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Oradea. 5. Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă G. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat. In opinia acesteia, motivele de recurs invocate de către recurenții-reclamanți sunt nefondate, deoarece în mod legal instanța de apel a respins apelul ca tardiv formulat și a menținut soluția corecta a Tribunalului Bihor din sentința civila nr. 66/C pronunțata la data de 01.04.2019, prin care a fost respinsa ca neîntemeiata acțiunea recurenților-reclamanți. 6. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 septembrie 2021 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții A., D. în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorei E., F., C., B., împotriva deciziei nr. 757/A din 21 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă în dosarul nr. x/2018 și a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la textele normative incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat și îl va respinge, pentru considerentele expuse în continuare. I. Circumscris celui dintâi motiv de recurs, recurenții afirmă încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la: alegerea de domiciliu procesual (pentru citare și comunicarea altor acte de procedură); soluționarea cererii de repunere în termen; aplicarea art. 457 alin. (2) C. proc. civ. și soluționarea cauzei cu privire la care s-a constatat litispendența. În esență, recurenții susțin că în mod greșit a fost respinsă cererea lor de repunere în termenul de apel și a fost respins apelul ca tardiv, câtă vreme alegerea de domiciliu procesual nu a fost expresă, în contractul de asistență juridică încheiat cu avocatul I., ori într-un act conex acestuia; domiciliul procesual nu se presupune a fi la avocatul ales, prin simpla încheiere a unui contract de asistență juridică. Înalta Curte reamintește că, potrivit art. 148 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie formulată în scris și să cuprindă: "(…) numele, prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea și sediul lor, numele și prenumele, domiciliul sau reședința reprezentanților lor, dacă este cazul (…)". În raport cu dispozițiile art. 80 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. În virtutea unei reprezentări convenționale, admisă de lege, părțile pot sta în judecată printr-un reprezentant ales de ele, în condițiile legii, cu excepția cazului în care legea impune prezența lor personală în fața instanței. Potrivit art. 83 alin. (1) C. proc. civ., în fața primei instanțe, în apel, precum și în recurs, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică, dată unui avocat, se dovedește prin înscris, potrivit legilor de organizare și de exercitare a profesiei (art. 85 alin. (3) C. proc. civ.). În acest sens, prin art. 108 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat se stipulează textual: "Dreptul avocatului de a asista, a reprezenta ori a exercita orice alte activități specifice profesiei se naște din contractul de asistență juridică, încheiat în formă scrisă între avocat și client ori mandatarul acestuia"; forma scrisă este cerută ad probationem, în raport cu art. 129 alin. (1) din Statut. Elementele obligatorii ale contractului de asistență juridică sunt cele prevăzute de art. 122 alin. (1) din Statut. Conform art. 126 din Statut, "(1) Contractul de asistență juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială întocmită conform anexei nr. II. Prevederile art. 122 alin. (4) se aplică în mod corespunzător și formularului împuternicirii avocațiale. (2) În lipsa unor prevederi contrare, avocatul este împuternicit să efectueze orice act specific profesiei pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului. (3) Pentru activitățile prevăzute expres în cuprinsul obiectului contractului de asistență juridică, acesta reprezintă un mandat special, în puterea căruia avocatul poate încheia, sub semnătură privată sau în formă autentică, acte de conservare, administrare ori dispoziție în numele și pe seama clientului." Din analiza acestor texte normative rezultă că drepturile procedurale, inclusiv dreptul de a sesiza o instanță de judecată cu o cerere de chemare în judecată ori cu soluționarea unei căi de atac, pot fi exercitate de persoana fizică atât personal, cât și printr-un reprezentant convențional, care poate fi un avocat ori un alt mandatar. Dreptul avocatului de a reprezenta o persoană fizică în judecată se naște din contractul încheiat în formă scrisă, cerută de lege ad probationem și având conținutul obligatoriu prevăzut în Statut. În baza acestui contract, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială. Contractul de asistență juridică se prezumă a fi dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în fața unei instanțe, avocatul fiind astfel împuternicit să efectueze orice act specific profesiei, pe care îl consideră necesar pentru realizarea interesului clientului. Numai pentru activitățile prevăzute expres în cuprinsul contractului, acesta are valoarea unui mandat special, în virtutea căruia avocatul poate încheia acte de conservare, de administrare ori acte de dispoziție, în numele și pe seama clientului. Dispozițiile art. 126 din Statut sunt conforme celor cuprinse în C. proc. civ..(art. 87), care instituie regula mandatului general, prezumat a fi fost dat avocatului ales pentru toate actele procesuale îndeplinite în fața aceleiași instanțe; mandatul special, restrâns la anumite acte, rămâne unul de excepție, expres, reglementat ca atare în cuprinsul contractului de asistență juridică. Există situații în care legea de procedură înseși reclamă dovada existenței unui mandat special, precum în cazul actelor procedurale de dispoziție (art. 81 C. proc. civ.) însă, în toate celelalte situații, operează prezumția legală a mandatului general, dat avocatului prin contractul de asistență juridică, valabil pentru orice act specific profesiei, necesar pentru realizarea intereselor clientului. Așa fiind, în virtutea unui contract de asistență juridică valabil încheiat, prin care întinderea puterilor avocatului nu a fost limitată expres, avocatul, în calitate de reprezentant convențional al părții, poate alege domiciliul procesual la sediul său profesional, în scopul citării și acela al comunicării tuturor actelor de procedură, prin aplicarea art. 158 alin. (1) C. proc. civ. Conform regulii înscrise în art. 155 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., persoanele fizice vor fi citate la domiciliul lor. În cazul în care nu locuiesc la domiciliu, citarea se va face la reședința cunoscută ori la locul ales de ele. Regula este valabilă pentru comunicarea tuturor actelor de procedură, în proces. Mai mult, ea operează și atunci când partea este reprezentată convențional în proces. Alegerea unui domiciliu procesual, al unui alt loc al citării și comunicării actelor de procedură, rămâne o facultate pentru persoanele care locuiesc în România, iar o astfel de alegere trebuie să fie expresă, realizată în condițiile art. 158 C. proc. civ. Alegerea de domiciliu procesual nu are valoarea unui act de dispoziție juridică în proces (precum renunțarea la judecată, la dreptul dedus judecății, achiesarea, tranzacția și altele asemenea), astfel că ea poate fi făcută valabil de către reprezentantul părții, în baza mandatului general, conferit prin contractul de asistență juridică,. În acest scop, legea de procedură nu impune un mandat special. Este adevărat că simpla indicare, de către avocat, a sediului său profesional, prin cererea de chemare în judecată, cererea de apel ori de recurs, nu echivalează cu o alegere de domiciliu la reprezentant, această alegere trebuind să fie una expresă, conform art. 158 C. proc. civ. În prezentul proces însă, instanța de apel, judecând ca instanță de fond, statuează, în fapt, că între reclamanți și Centrul European de Despăgubiri a intervenit un contract de mandat, în data de 23 noiembrie 2016, în scopul obținerii de despăgubiri. CEDE a fost mandatat de reclamanți să-i reprezinte în procedura stipulată de Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, în vederea obținerii despăgubirilor ce li se cuvin, în urma accidentului auto din data de 12.07.2016, produs pe raza localității Hidișelu de Jos. Totodată, din analiza contractelor de asistență juridică, care au fost depuse la dosar, instanța de apel reține textual: "La dosarul cauzei au fost depuse contractele de asistență juridică nr. x9 din 27.09.2018 din cuprinsul cărora rezultă că, reclamanții l-au împuternicit pe dl. avocat I., să-i asiste și să-i reprezinte în vederea obținerii în procedura judiciară (instanța de judecată), a despăgubirilor datorate de către asigurator/firme de asigurare/Biroul de asigurare al autovehiculelor din România/Fondul de Protecție a Victimelor Străzii/Fondul de Garantare a asiguraților, urmare a accidentului auto din 12.07.2016, ce a avut loc în localitatea Hidișelu de Jos, în urma căruia a decedat numitul J.. Potrivit dispozițiilor inserate în contractatele de asistență juridică, avocatul va putea să îndeplinească orice act de procedură fiscală, administrativă, civilă, penală, să îndeplinească orice formalități de orice natură în fața oricărei instituții de stat, persoană juridică de drept public și/sau privat care ar fi necesare în vederea îndeplinirii obiectului contractului. Se face totodată mențiunea posibilității avocatului de a redacta, semna, înregistra cereri de chemare în judecată, constituiri părți civile, precum și de a îndeplini orice act de procedură fiscală, administrativă, civilă, sau penală și orice alte formalități, de orice natură, necesare în vederea îndeplinirii mandatului." Așadar, cererea de chemare în judecată a fost formulată prin avocat, acesta și-a indicat și justificat calitatea în care acționează, a menționat numele, prenumele, sediul profesional, a formulat o alegere expresă de domiciliu procesual la sediul său profesional, condiția art. 158 C. proc. civ. fiind astfel îndeplinită. Alegerea de domiciliu procesual la sediul profesional al avocatului a fost una expresă, iar nu implicită, formulată prin cererea de chemare în judecată, iar acest act procesual a fost realizat în temeiul mandatului general dat avocatului prin contractele de asistență juridică semnate personal de fiecare dintre reclamanți și depuse la dosarul cauzei. În absența unor dispoziții exprese stipulate în aceste contracte de asistență juridică, care să limiteze întinderea drepturilor conferite avocatului, în absența unor dispoziții procedurale imperative, care să impună un mandat special pentru alegerea de domiciliu procesual, actul îndeplinit de avocat în prezentul proces este unul valabil și producătoar de efecte juridice. Concluziile instanței de apel sub acest aspect sunt conforme legii. Cu referire la cererea de repunere în termen, respingerea acesteia a fost enunțată și motivată de instanța de apel în partea finală a considerentelor, și rezultă implicit din soluția respingerii apelului ca fiind tardiv formulat, cuprinsă în dispozitivul deciziei. În aceste circumstanțe, nu s-ar putea considera că instanța de apel a lăsat nesoluționată cererea de repunere în termen, prin hotărârea pronunțată. Dimpotrivă, considerentele arată motivele pentru care cererea de repunere în termenul de exercitare a căii de atac a apelului se impune a fi respinsă. Omisiunea instanței de apel de a menționa și în dispozitivul hotărârii soluția dată cererii de repunere în termen putea fi procedural corectată prin formularea unei cereri de completare a hotărârii, în același termen în care se putea declara recurs, cu respectarea exigențelor art. 444 alin. (1) C. proc. civ. Or, o astfel de cerere nu a fost formulată. Procedura completării hotărârii este una obligatorie, partea neavând dreptul de a opta între această procedură și exercitarea căii de atac pentru acest motiv; în acest sens se dispune imperativ prin art. 445 C. proc. civ. Cât privește greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 457 alin. (2) C. proc. civ., invocate de recurenți, Înalta Curte constată, asemenea instanței de apel, că cererea acestora de repunere în termenul de apel a fost motivată de părți prin invocarea lipsei calități de reprezentant al avocatului care a formulat cererea de chemare în judecată și prin stabilirea domiciliului procesual la sediul avocatului, în absența unui mandat special dat în acest sens. Prin urmare, susțin reclamanții, "termenul de apel nu a început să curgă, deoarece nu a fost efectuată o comunicare valabilă în cauză". În acest cadru și pentru aceste motive a fost cercetată de către instanța de apel cererea de repunere în termenul de apel, respectând principiul disponibilității părților în procesul civil și limitele investirii sale. Mai mult decât atât, o înlăturare din oficiu a sancțiunii decăderii reclamanților din exercitarea dreptului la apel, pentru motivul că prima instanță a indicat în mod greșit că hotărârea este definitivă, inducând în eroarea părțile cu privire la exercitarea căii de atac a apelului, nu era legal posibilă, întrucât această ipoteză apare reglementată prin art. 457 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., introdusă în prin Legea nr. 310/2018 (M.Of. din 18 decembrie 2018). Or, prezentul proces a început în dat de 1 octombrie 2028, anterior punerii în aplicare a Legii nr. 310/2018, astfel că nu pot fi aplicate dispozițiile acestei legi; în acest sens sunt dispozițiile art. 24-25 C. proc. civ. Cât privește motivul de recurs referitor la nesoluționarea "dosarului litispendat", Înalta Curte constată că asupra excepției de litispendență instanțele s-au pronunțat în condițiile art. 138 alin. (5) C. proc. civ., iar încheierea dată asupra excepției de litispendență putea fi atacată odată cu fondul. Reclamanții nu au atacat hotărârea de primă instanță sub acest aspect, motivele fiind formulate omissso medio. Pentru ipoteza în care ar fi fost formulate motive de apel referitoare la soluționarea cauzei pe temeiul litispendenței, respectându-se astfel ordinea exercitării căilor de atac, ele nu pot face obiectul analizei de legalitate, în cadrul prezentului recurs, întrucât apelul reclamanților a fost respins pe excepția tardivității, o excepție peremptorie, care împiedică abordarea fondului dreptului litigios. În consecință, singurele aspecte care pot fi verificate de către instanța de recurs sunt cele referitoare la aplicarea legii de procedură, sub aspectul rezolvării date cererii de repunere în termen, și a excepției tardivității apelului. Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții afirmă că instanța de apel nu răspunde criticilor formulate prin motivele declarației de apel și prin notele scrise, respectiv prin concluziile depuse în termenul de pronunțare. Verificând decizia instanței de apel sub aspectul rezolvării date cererii de repunere în termen și a excepției tardivității apelului, cercetate cu prioritate, Înalta Curte constată că motivele de fapt și de drept avute în vedere la adoptarea soluției de respingere a apelului ca tardiv au fost expuse în mod clar, concis și concret, în concordanță cu probele și cu actele de la dosar. Gruparea argumentelor este admisibilă și câtă vreme instanța a răspuns acestora, prin considerente comune, se poate aprecia că și-a îndeplinit obligația de motivare a hotărârii. Motivarea este una clară, completă, ea susține soluția dată litigiului, într-o manieră care înlătură arbitrariul și face posibilă exercitarea controlului judiciar, în recurs. Instanța de apel a efectuat un examen efectiv al probelor și argumentelor esențiale ale părților în proces, oferind răspunsuri explicite și specifice argumentelor precise și suficient de clare exprimate de reclamanții apelanți, în condițiile în care nu avea obligația de a răspunde separat fiecărui argument suplimentar, invocat în susținerea unuia și aceluiași motiv de apel. De altfel, recurenții nu individualizează care sunt argumentele precise cărora instanța de apel nu le-a oferit un răspuns ori care sunt aspectele esențiale, de fapt și de drept, pe care instanța de apel le-a omis din analiza efectuată în cuprinsul considerentelor, în măsură să afecteze dreptul părții la un proces echitabil. În absența unor astfel de precizări, critica de nelegalitate rămâne una pur afirmativă. Pentru toate cele ce preced, constatând că niciunul dintre cazurile de casare evocate de recurenți nu se verifică, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,