ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 808/2022

Ședința publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

A. Primul ciclu procesual

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 03 august 2018, pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, sub nr. x/2018, reclamantele A. și B. (minoră, reprezentată legal prin A. și C., în calitate de părinți) au chemat în judecată pe pârâtul D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce sa va pronunța, acesta să fie obligat la plata sumei de 30.000 euro, 206 RON și 4.800 RON, reprezentând daune materiale și morale, către reclamanta A., și la plata sumei de 30.000, reprezentând daune morale, către reclamanta B.; să se constate că autoturismul condus de pârât, cu număr de înmatriculare x, avea încheiată polița de asigurare la S.C. E. S.A., societate în faliment.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Bihor

Prin sentința civilă nr. 78/C din data de 22 aprilie 2019, Tribunalul Bihor, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamantele A. și F., în contradictoriu cu pârâtul D., având ca obiect pretenții.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia civilă nr. 854 din 13 noiembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A. și B., reprezentată legal prin A. și C., împotriva sentinței civile nr. 78/C din data de 22 aprilie 2019 pronunțate de Tribunalul Bihor.

I.4. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin decizia nr. 2537 din data de 25 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantele A. și B., reprezentată prin părinții A. și C., împotriva deciziei nr. 854 din data de 13 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă; a casat decizia atacată; a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

B. Al doilea ciclu procesual

I.1.1. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia civilă nr. 394 A din 25 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele-reclamante A. și B., reprezentată legal prin părinții A. și C., în contradictoriu cu intimatul-pârât D., împotriva sentinței civile nr. 78/C din data de 22 aprilie 2019 pronunțate de Tribunalul Bihor, secția I civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 394 A din data de 25 martie 2021, pronunțată Curtea de Apel Oradea, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, au declarat recurs de reclamantele A. și B., reprezentată prin părinții A. și C..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 12 mai 2021, sub nr. x/2018*, fiind repartizată computerizat în mod aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2.

II.1. Motivele de recurs

Recurentele-reclamante au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Oradea, invocând următoarele argumente:

În susținerea incidenței motivelor de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., au arătat că, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că instanța de apel, în rejudecare, urmează a analiza dacă există sau nu interdicții în dreptul material pozitiv care să împiedice recurentele să-și valorifice pretențiile în temeiul răspunderii civile a pârâtului, autor al faptei ilicite, că susținerile pe care le-au formulat privind antrenarea în mod distinct a răspunderii civile delictuale a autorului faptei licite trebuie analizate și prin raportare la interpretările date prin deciziile RIL nr. 26/2017 și nr. 1/2016, cu particularitatea că, în prezenta speță, asigurătorul RCA nu mai răspunde contractual, ca efect al falimentului.

Instanța de rejudecare a refuzat să judece fondul cauzei, rezumându-se la a arăta nemotivat că susținerile formulate sunt lipsite de orice logică juridică și că răspunderea pârâtului, autor al faptei ilicite, este în mod clar exclusă ca efect al răspunderii contractuale a asigurătorului RCA și al faptului că nu au urmat procedura necontencioasă specială, pentru a își valorifica pretențiile pe cale directă de la Fondul de Garantare, în temeiul Legii nr. 213/2015.

Nu se regăsește o motivare concretă cu privire la existența în dreptul pozitiv a unei interdicții cu privire la promovarea unei acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală a asiguratului în ipoteza în care asigurătorul RCA este intrat în faliment, iar imposibilitatea acestuia din urmă de a răspunde/plăti este constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Or, curtea de apel a omis să motiveze de ce raportat la particularitățile prezentei cauze, pentru antrenarea răspunderii delictuale a autorului faptei ilicite, nu ar fi aplicabile considerentele deciziei RIL nr. 1/2016.

Motivele invocate de către instanța de rejudecare în sprijinul soluției juridice adoptate sunt străine de limitele stabilite prin hotărârea de casare și, chiar dacă examinează pe larg efectele deciziei RIL nr. 1/2016, această examinare se rezumă strict la răspunderea legală a Fondului de Garantare și la procedura necontencioasă prevăzută de art. 14 din Legea nr. 213/2015, care nu are nicio legătură cu răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a autorului faptei ilicite.

În argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, recurentele-reclamante au susținut că instanța de rejudecare a realizat o confuzie în interpretarea normelor de drept material, arătând că existența dispozițiilor speciale ale Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților și ale Legii nr. 136/1995 privind asigurarea obligatorie auto, exclud în totalitate răspunderea autorului faptei ilicite, însă natura din care izvorăsc aceste obligații este una distinctă. Obligația de despăgubire a Fondului de Garantare a Asiguraților este una legală, a asigurătorului RCA contractuală și legală, iar cea a autorului faptei ilicite este grefată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Raportat la decizia nr. 1/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, intrarea în insolvență a asigurătorului a creat împrejurarea excepțională, în care paguba a rămas neacoperită, iar dreptul de a recupera această pagubă le aparține, având posibilitatea de a se îndrepta împotriva persoanei asigurate, autor al faptei ilicite.

Prin deciziile nr. 1 din 28 martie 2005 și nr. 29 din 16 noiembrie 2009 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite s-a statuat că:

"în cazul producerii unui accident de circulație, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 1357 Noul C. civ. (art. 998 din vechiul C. civ.) a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995."

Totodată, s-a arătat și faptul că prin despăgubirea prejudiciului suferit de terț, victimă a accidentului de circulație, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor și nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația proprie asumată prin contractul de asigurare, el suportând în mod efectiv și definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului său.

Prin decizia civilă nr. 2372 din data de 25 septembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit:

"Contractul de asigurare consfințește dreptul persoanei păgubite de a primi despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a producerii riscului asigurat, direct de la asigurător, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică a art. 1 pct. 1 și a art. 54 alin. (1) ale Legii nr. 136/1995, urmând ca, numai pentru o eventuală diferență între despăgubirea plătită de asigurător și prejudiciul efectiv suferit, să poată fi chemat în judecată și autorul prejudiciului, în calitate de pârât."

Prin plata de despăgubiri, societatea de asigurare își îndeplinește o obligație proprie față persoana păgubită, pe care și-a asumat-o la încheierea contractului de asigurare, corelativă dreptului de a încasa prima de asigurare de la asigurat, aspect ce a fost dezlegat, prin decizia RIL nr. 1/2005, pronunțată de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a precizat că natura juridică a obligației pe care și-o asumă societatea de asigurare prin încheierea contractului de asigurare cu asiguratul este total diferită de răspunderea pentru fapta altuia, reglementată prin art. 1000 alin. (1) din C. civ., precum și de răspunderea comitenților pentru prejudiciul cauzat de prepușii lor, la care se referă alin. (3) al aceluiași articol.

Pentru ipoteza acțiunii în pretenții derivând din răspunderea delictuală, calitatea procesuală activă o deține persoana păgubită (recurentele-reclamante) prin fapta altei persoane (pârâtul D.), aceasta din urmă deținând calitate procesuală pasivă în proces.

Potrivit normelor de drept material incidente în materie, persoana prejudiciată prin producerea unui accident de circulație se poate îndrepta împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, chiar și fără a chema în judecată și pe asigurătorul acesteia, câtă vreme legiuitorul nu a exclus în mod expres răspunderea persoanei vinovate de producerea accidentului.

Normele privind asigurările civile auto au fost adoptate în sprijinul și în interesul potențialelor persoane vătămate de un eveniment rutier, care trebuie să fie dezdăunate pentru eventualele prejudicii și care nu pot fi ținute să suporte insolvabilitatea asigurătorului, cu care până la acel moment nu aveau un raport raport juridic, spre deosebire de autorul faptei ilicite care avea un contract de asigurare.

Activitatea de a circula pe drumurile publice presupune asumarea unor riscuri precum cel al producerii unui eveniment rutier, legea impunând încheierea unor poliție RCA pentru protecția potențialelor victime.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, la data de 19 noiembrie 2021, iar prin încheierea de ședință din 01 februarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B., reprezentată legal prin părinții A. și C., împotriva deciziei civile nr. 854 A din 13 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică, la data de 29 martie 2022, cu citarea părților.

II.4. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, precum și a actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce succed.

Prin primele două motive de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., raportându-se la limitele judecății apelului trasate prin decizia de casare, recurentele-reclamante au invocat nelegalitatea deciziei atacate, prin argumente comune, relativ la încălcarea art. 22 C. proc. civ., care reglementează principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, a art. 501 C. proc. civ., care privește judecata în fond după casare, la nemotivarea hotărârii, susținând că instanța de apel a refuzat să judece fondul cauzei, cât timp nu există o motivare concretă sub aspectul existenței în dreptul pozitiv a unei interdicții cu privire la promovarea unei acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală în ipoteza în care asigurătorul RCA este intrat în faliment, imposibilitatea acestuia din urmă de a răspunde/plăti fiind constatată printr-o hotărâre definitivă, iar în raport de particularitățile prezentei cauze de ce nu ar fi aplicabile considerentele deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, au arătat că motivele invocate de către instanța de apel în sprijinul soluției adoptate sunt străine de limitele stabilite prin hotărârea de casare, iar în examinarea pe larg a efectelor deciziei anterior menționate s-a rezumat strict la răspunderea legală a Fondului de Garantare la procedura necontencioasă prevăzută de art. 14 din Legea nr. 213/2015, care nu are legătură cu răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a autorului faptei ilicite.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul", iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol:

"Instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată."

Prin cererea de chemare în judecată, care face obiectul prezentei cauze, reclamantele A. și B. (minoră, reprezentată legal prin A. și C., în calitate de părinți), au chemat în judecată pe pârâtul D., solicitând să fie obligat la plata sumei de 30.000 euro, 206 RON și 4.800 RON reprezentând daune materiale și morale către reclamanta A. și la plata sumei de 30.000 euro reprezentând daune morale către reclamanta B..

Despăgubirile solicitate vizează prejudicii noi suportate de reclamanta A. urmare a accidentului de circulație din data de 20 august 2014, produs din culpa pârâtului, determinate de noile intervenții chirurgicale la care a fost supusă, de infecțiile cu bacterii supraadăugate bolilor existente după perioada spitalizării, de internările ulterioare, născute după constituirea ca parte civilă în procesul penal, precum și daunele morale pretinse de reclamanta B. ce se referă la suferința provocată pentru ceea ce i s-a cauzat mamei sale în circumstanțele factuale descrise în cererea de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 2537 din 25 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantele A. și B., reprezentată legal prin A. și C., împotriva deciziei nr. 854 A din 13 noiembrie 2019 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă; a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

O primă chestiune supusă analizei instanței de apel, cu ocazia rejudecării cauzei, a constat în verificarea dacă, în măsura în care asiguratorul este o societate în faliment, cu privire la care s-a dispus definitiv suspendarea procedurilor judiciare declanșate împotriva sa, recurentele ar avea vreun remediu legal pentru a-și vedea reparate prejudiciile pretinse, dacă riscul insolvabilității societății de reasigurare l-ar suporta acestea exclusiv, de-a se cerceta dacă reclamantele ar avea posibilitatea de-a solicita acordarea despăgubirilor în baza Legii nr. 213/2015, dacă sunt în ipotezele reglementate aplicabile și dacă susținerile, conform cărora nu există nicio interdicție în dreptul pozitiv pentru angajarea răspunderii civile a pârâtului, sunt unele care pot fi validate în raport cu interpretările date și prin deciziile nr. 26/2017 și nr. 1/2016, pronunțate în recurs în interesul legii.

O altă chestiune, ce s-a impus a fi avută în vedere, a fost cea referitoare la faptul că, în speță, nu se pune în discuție ipoteza depășirii limitelor în care asigurătorul este ținut în procesul penal, ci cea a răspunderii proprii a intimatului în raport de cererea cu care a fost învestită instanța și care nu a primit o dezlegare jurisdicțională.

Așadar, în limitele trasate prin decizia de casare, instanța de apel a fost chemată a verifica dacă există un remediu legal pentru repararea daunelor suferite de către apelantele-reclamante, raportat la situația din speță (asigurator în faliment), ținând cont de dispozițiile Legii nr. 213/2015 și de cele statuate prin cele două decizii pronunțate în recurs în interesul legii.

Astfel, în interpretarea dispozițiilor art. 11, art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (3), (4) și (5), art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/21.05.2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, raportându-se la actele dosarului, instanța de apel a constatat că recurentele nu au urmat procedura administrativă prevăzută de dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei 16/2015 a ASF privind Fondul de garantare a asiguraților, în termenul legal, solicitarea acestora adresată fondului fiind respinsă, ca tardivă, prin decizia nr. 18958/08.04.2019.

Totodată, reținând că litigiul de față a fost generat de producerea unui eveniment rutier, a avut în vedere art. 54 alin. (1) din Legea 136/1995, privind asigurările și reasigurările în Romania, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați.

Relativ la decizia nr. 1/15.02.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-o expunere exhaustivă a considerentelor hotărârii, instanța de apel a apreciat că s-ar putea iniția un litigiu de către victimele unui accident de circulație împotriva celui vinovat în acest sens, care avea încheiată o poliță valabilă de asigurare, doar pentru antrenarea răspunderii sale civile delictuale în temeiul principiului reparației integrale a prejudiciului, însă, doar pentru diferența de despăgubire nesuportată de asigurător, situație care nu este regăsită în speță.

Aceeași concluzie a rezultat și prin raportare la considerentele expuse in extenso sub aspectul incidenței deciziei nr. 26/20.11.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din C. proc. pen., prin care s-a stabilit că, în procesul penal, Fondul de garantare a asiguraților, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment, nu are calitatea de parte responsabilă civilmente.

Legiuitorul, potrivit celor evidențiate în raționamentul instanței de apel, a stabilit clar, fără echivoc, drepturile victimelor accidentelor de circulație, cadrul procesual în care se poate stabili întinderea prejudiciului cauzat și repararea acestuia, obligațiile asiguratorului și ale persoanei vinovate de producerea acestuia, prin dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun, care devine aplicabil doar în ipoteza în care despăgubirile solicitate, cuvenite victimelor depășesc suma asigurată.

Deși apelanții aveau posibilitatea de a urma procedura specială instituită în favoarea acestora de legiuitor pentru recuperarea despăgubirilor solicitate, în situația în care asigurătorul se află în faliment, au efectuat demersuri în acest sens tardiv, însă, în prezentul litigiu atragerea răspunderii persoanei vinovate de producerea acestora, care avea încheiată o poliță de asigurare valabilă, era posibilă doar dacă ar fi fost depășit riscul asigurat, situație neregăsită în speță.

Drept urmare, instanța de apel a concluzionat că solicitarea atragerii răspunderii proprii a intimatului nu a putut primi o dezlegare favorabilă, câtă vreme condițiile instituite de dispozițiile legale speciale în materie, derogatorii de la cele de drept comun, nu erau îndeplinite, despăgubirile nedepășind limita celor acoperite de polița de asigurare.

O atare expunere a considerentelor hotărârii recurate nu relevă o încălcare a art. 501 alin. (1) C. proc. civ. și, de aici, a art. 22 C. proc. civ. sub forma refuzului instanței de a judeca cauza sau a neexercitării rolului activ al judecătorului în soluționarea acesteia, practic nemulțumirea recurentelor-reclamante fiind una generică prin prisma incidenței art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cât timp se raportează la motivarea adusă de curtea de apel în sensul în care nu s-a referit și la existența în dreptul pozitiv a unei interdicții cu privire la promovarea unei acțiuni întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a asiguratului în situația falimentului asigurătorului RCA.

Contrar susținerilor recurentelor-reclamante, Înalta Curte constată că decizia atacată respectă rigorile impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de apel examinând problemele care i-au fost deduse spre analiză, respectiv stabilirea în considerentele hotărârii atacate dacă răspunderea directă a asiguratului poate fi atrasă printr-un atare demers judiciar ținând cont de dispozițiile Legii nr. 213/2015, precum și de cele statuate prin deciziile nr. 26/2017 și nr. 1/2016 ale Înalte Curți de Casație și Justiție, pronunțate în recurs în interesul legii, a expus raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, evidențiind atât dispozițiile aplicabile, cât și interpretarea acestora, raportat la situația de fapt dedusă judecății, determinată de probele administrate, astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

În realitate, argumentele invocate de recurentele-reclamante, vizând analiza efectuată de curtea de apel asupra acțiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală a asiguratului, prin care s-a susținut nemotivarea, respectiv existența unor motive străine de limitele decizie de casare, deduc controlului judiciar al instanței de recurs nelegalitatea soluției instanței de apel prin prisma deciziei nr. 1/2016, analiză pe care Înalta Curte o va dezvolta cu ocazia examinării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cele ce urmează.

Astfel, în cadrul acestui motiv de recurs, recurentele-reclamante au criticat decizia recurată, sub aspectul aplicării greșite a normelor de drept material privind răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru fapta proprie, reliefând cu nuanțările de rigoare aplicabilitatea în speță a deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în virtutea căreia dreptul de a recupera paguba poate fi exercitat împotriva persoanei asigurate, autor al faptei ilicite, în condițiile în care persoanele vătămate nu pot fi ținute să suporte insolvabilitatea asigurătorului cu care nu au avut până la acel moment un raport juridic, spre deosebire de autorul faptei ilicite care avea un contract de asigurare, critici pe care instanța de recurs le găsește ca fiind fondate.

Potrivit cadrului procesual configurat prin elementele cererii introductive, Înalta Curte reține că raportul juridic obligațional, astfel cum a fost afirmat și dedus judecății, prin valorificarea principiului disponibilității, reglementat de art. 9 C. proc. civ., ce conferă posibilitatea reclamantelor în alegerea unei căi procedurale și definirea acesteia, față de efectele prefigurate a fi obținute în favoarea lor, a fost fundamentat, pe de o parte, pe art. 1349 C. civ., care definește răspunderea delictuală și impune pentru orice persoană la alin. (1) "îndatorirea respectării regulilor de conduită pe cale legea ori obiectul locului le impune și să nu se aducă atingere, prin acțiuni ori inacțiuni, drepturile sau intereselor legitime ale altor persoane, iar la alin. (2) "cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar, pe de altă parte, pe calitatea de autor al intimatului-pârât, necontestat, al evenimentului rutier (ce constituie deopotrivă, riscul asigurat și fapta ilicită prejudiciabilă), la data producerii acestuia având încheiată polița de asigurare pentru autoturismul cu numărul de înmatriculare x, cu S.C. E. S.A., ce se află în procedura falimentului, declanșată prin decizia ASF nr. 2034 din 27 august 2015, în dosarul nr. x/2015.

Așadar, în opțiunea reclamantelor, legitimarea procesuală a acestui pârât a fost justificată din perspectiva temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, în condițiile în care acestea au înțeles să solicite antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, declanșată ca urmare a cauzării prejudiciului prin fapta ilicită, în afara existenței oricărei legături juridice preexistente între autor și persoanele prejudiciate.

Înalta Curte reține că în cazul asigurării de răspundere civilă, cu prilejul producerii prejudiciului, fiind pe tărâm delictual, persoana păgubită are la alegere un drept de opțiune în ceea ce privește dreptul la despăgubiri născut din fapta ilicită a asiguratului cât timp legiuitorul nu a prevăzut o cale exclusivă pusă la îndemâna persoanei păgubite în urma unui accident rutier de a se adresa printr-un demers doar asigurătorului persoanei responsabile de producerea accidentului, dreptul de opțiune al persoanei păgubite fiind între asigurătorul persoanei responsabile de producerea accidentului în temeiul unei legi speciale și persoana răspunzătoare de producerea accidentului în temeiul răspunderii civile delictuale prevăzută de dreptul comun.

Este de menționat că în ipoteza unei hotărâri penale de condamnare a autorului accidentului rutier, ce a avut ca urmare vătămarea victimei, ipoteza speței deduse judecății, este necesar a se realiza o corelație între răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală, din perspectiva atât a dispozițiilor civile, dar și a celor procesual penale incidente în cauză.

Potrivit art. 1365 C. civ., instanța civilă nu este legată de dispozițiile penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

Din punct de vedere substanțial, obiectul acțiunii civile îl formează exercitarea dreptului de a pretinde reparații prin mijlocirea organelor judiciare, iar sub aspect procesual, acțiunea civilă are ca obiect, conform art. 19 C. proc. pen., tragerea la răspundere civilă a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.

Exercițiul acțiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei infracțiunii sau succesorilor acesteia de a valorifica toate elementele strânse de organele judiciare în acuzare, precum și întregul cadru procesual al procesului penal, pentru a-și satisface interesele juridice protejate, de ordin civil - materiale sau morale - afectate de producerea infracțiunii.

Dispozițiile art. 27 alin. (6) C. proc. pen., care reglementează cazurile de soluționare a acțiunii civile în procesul penal, arată că:

"Persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acțiune la instanța civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă."

Prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., dispun, însă, că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, reglementare consacrată și în art. 1365 C. civ., după cum s-a arătat în cele ce preced.

În consecință, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 1365 C. civ. și în baza dispozițiilor art. 27 și art. 28 C. proc. pen., în ipoteza existenței unei hotărâri penale și a soluționării acțiunii civile alăturate celei penale, hotărârea instanței penale cu privire la existența faptei și a autorului faptei ilicite se opune cu autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, în cazul intervenirii unui prejudiciu după constituirea ca parte civilă.

În cauza dedusă judecății, prin decizia penală nr. 99 A din 10 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul penal nr. x/2014, s-a statuat în mod definitiv asupra condamnării pârâtului D. pentru săvârșirea a trei infracțiuni: furtul unui autoturism în scop de folosință, vătămare corporală din culpă, respectiv părăsirea locului accidentului.

Prin aceeași decizie, ca urmare a apelului părții responsabile civilmente, S.C. E. S.A., cuantumul daunelor morale la care a fost obligat inculpatul D., în solidar cu partea responsabilă civilmente, în favoarea părții civile A., a fost redus de la suma de 20.000 euro la suma de 10.000 euro, în echivalent RON la data plății efective, și a respins apelul formulat în numele minorei B. de către reprezentanții săi legali, împotriva sentinței penale nr. 1360 din 17 noiembrie 2014 a Judecătoriei Oradea, secția penală, prin care s-a respins, ca neîntemeiatată, cererea sa de acordare a sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale.

Așadar, acțiunea civilă alăturată celei penale, în cadrul procesului penal, a constituit latura civilă a acestui proces și a avut drept temei art. 1357 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, reclamantele optând să-și valorifice pretențiile îndreptate împotriva autorului faptei ilicite prin intermediul acestui instrument juridic, în virtutea principiului disponibilității.

După cum s-a arătat în doctrina juridică, prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile delictuale, fiind o condiție esențială și necesară a acesteia, de sine stătătoare. Prejudiciul, material sau moral, trebuie să fie cert, respectiv să aibă o existență sigură, neîndoielnică și să poată fi evaluat în prezent, și să fie nereparat. În mod unanim în literatura juridică și practica judiciară s-a reținut că unul din principiile care guvernează răspunderea civilă delictuală este acela al reparării integrale a prejudiciului, respectiv, înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situația anterioară.

Împrejurarea că persoana chemată să răspundă în prezentul litigiu este și titular al unei asigurări obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, nu poate fi opusă reclamantelor și nu poate constitui temei pentru înlăturarea răspunderii persoanei care a cauzat prejudiciul.

Faptul că prevederile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările permit achitarea despăgubirilor printr-o acțiune directă îndreptată împotriva asigurătorului constituie un beneficiu al legii instituit în favoarea celui prejudiciat și nu poate fi interpretat în contra beneficiarului ei, după cum în mod eronat a reținut instanța de apel.

Astfel, posibilitatea obligării asigurătorului direct către terțul păgubit nu poate exclude dreptul terțului de a chema în judecată pe cel considerat răspunzător de prejudiciul cauzat prin accidentul rutier, o astfel de excludere nerezultând nici din cuprinsul deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizia evocată s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din C. proc. pen., că:

"În cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă."

De asemenea s-a mai reținut prin respectiva decizie că sintagma "are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune" are semnificația că "asigurătorul răspunde pentru asigurat în condițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 și în temeiul contractului de asigurare", iar ca urmare a împrejurării că "dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 instituie un caz de extindere a efectelor contractului de asigurare de răspundere în beneficiul terților păgubiți prin accidente", asigurătorul poate fi obligat la despăgubire direct către terțul păgubit.

Însă, așa cum deja s-a menționat, posibilitatea obligării asigurătorului direct către terțul păgubit nu poate exclude posibilitatea terțului de a chema în judecată pe cel considerat răspunzător de prejudiciul cauzat prin accidentul rutier, o astfel de excludere nerezultând din cuprinsul deciziei evocate.

Or, instanța de apel nu a observat în mod corect cadrul procesual astfel cum a fost conturat prin elementele de fapt și de drept invocate de către recurentele-reclamante ce s-au circumscris pretențiilor îndreptate împotriva intimatului-pârât, pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (ilicită), având ca izvor raportul juridic dintre reclamantele-terți păgubiți și asigurat, care a primit dezlegare jurisdicțională în cadrul procesului penal, prin soluționarea acțiunii civile, știut fiind că asiguratorul este o societate în faliment, cu privire la care s-a dispus definitiv suspendarea procedurilor judiciare declanșate împotriva sa și că nu se pune în discuție ipoteza depășirii limitelor în care asigurătorul este ținut în procesul penal.

În consecință, având în vedere că prin modul de soluționare a cauzei de către instanța de apel nu s-a analizat fondul dedus judecății, găsind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantele A. și B., reprezentată legal prin părinții A. și C., împotriva deciziei civile nr. 394 A din 25 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă și va casa decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele A. și B., reprezentată legal prin părinții A. și C., împotriva deciziei civile nr. 394 A din 25 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 aprilie 2022.