ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2188/2020

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, la 22.05.2018 și precizată la 25.10.2018, reclamantele A. și B. reprezentată de mama sa, A., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - C. S.A. și cu intervenienții forțați D. și E., obligarea pârâtei la plata sumei de 564.084 RON reprezentând penalități de întârziere de 0,2%/zi pentru despăgubirile stabilite prin decizia penală 638/A/2015 a Curții de Apel Oradea, începând cu 25.08.2013 (data expirării termenului de 3 luni prevăzut de art. 36 alin. (1) din Ordinul 14/2011) până la plata despăgubirilor, 22.10.2015, cu cheltuieli de judecată.

In drept s-a invocat art. 27 alin. (6) C. proc. civ. penală, Ordinul 14/2011, art. 22 din Directiva 12009/103/CE.

Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, prin sentința nr. 220/LP/2018 din 08 noiembrie 2018, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. și B. reprezentată de mama sa, A., în contradictoriu cu pârâta S.C. ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - C. S.A. și cu intervenienții forțați D. și E..

Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel reclamantele A. și B., prin reprezentant legal.

Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 153/C/2019 din 25 aprilie 2019, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta A., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorei B..

Împotriva deciziei nr. 153/C/2019 din 25 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au formulat recurs reclamantele A. și B., prin reprezentant legal A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea de recurs invocate, recurentele-reclamante au susținut, în esență, că, instanța de apel, pe de-o parte nu a motivat corespunzător soluția adoptată, iar pe de altă parte, a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a legislației specifice în materia asigurării RCA (Ordinul nr. 14/2011 al Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule).

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au arătat că hotărârea este nemotivată în sensul în care nu conține argumentele pentru care instanța de apel a considerat că asigurătorul nu ar fi fost notificat corect pentru a datora penalități de întârziere ca urmare a nerespectării obligațiilor prevăzute de legislația specială.

Instanța de apel se mărginește a arăta că:

"din moment ce antecesorul reclamantelor a recurs la procedura judiciară, este exclusă aplicarea art. 36 alin. (1) din Ordinul 14/2011 al Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, prevalând cercetarea judecătorească și despăgubirea stabilită de instanța de judecată." fără a argumenta de ce cele două proceduri sunt incompatibile în condițiile în care reclamantele au dezvoltat pe larg în apel argumentele pentru care s-ar datora penalități de la data constituirii de parte civilă.

Pe de altă parte, instanța de apel arată că: "nu poate fi primit punctul de vedere al apelantelor potrivit căruia, constituirea de parte civilă în procesul penal îndeplinește toate condițiile unei cereri de despăgubire prevăzute de art. 35 din Ordinul nr. 14/2011", fără însă a aduce în acest sens vreun argument care să poată conduce la concluzia că, în concret, nu se poate pune semnul egalității între constituirea de parte civilă și avizare de daună/cerere de despăgubire.

In condițiile în care exact cele două argumente esențiale în susținerea apelului nu sunt analizate de instanța de apel, recurentele au arătat că ne aflăm în prezența unei hotărâri nemotivate, impunându-se casarea sentinței atacate avându-se în vedere și argumentele ce vor fi invocate cu privire la incidența celuilalt motiv de recurs.

In argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentele au apreciat că decizia atacată este pronunțată cu aplicarea greșită a art. 35, 36 și 37 din Ordinul nr. 14/2011 al Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pe care le redă în cuprinsul cererii de recurs.

Contrar celor afirmate doar (și nemotivate) de către instanța de apel, recurentele au arătat că din punctul lor de vedere constituirea de parte civilă în procesul penal îndeplinește toate condițiile unei cereri de despăgubire prevăzute de art. 35 din Norma nr. 14/2011, de la data acesteia prezumându-se că asigurătorul cunoaște atât existența evenimentului ce dă naștere răspunderii asigurătorului RCA, cât și cuantumul pretențiilor părții prejudiciate.

S-a susținut că Noțiunea de "avizare daună/cerere de despăgubire" prevăzută de art. 35 din Norma nr. 14/2011 semnifică aducerea la cunoștința asigurătorului a evenimentului asigurat RCA, deoarece asigurătorul, potrivit legislației române, nu cunoaște un factor de risc RCA întrucât organele de urmărire penală sau de poliție rutieră nu au obligativitatea legală de a încunoștința asigurătorul de producerea unui accident de circulație.

Ca atare, avizarea de daună/cererea de despăgubire nu are alt rol decât acela de a aduce la cunoștința asigurătorului de evenimentul asigurat circumstanțele în care acestea s-a produs și pretențiile concrete ale victimei, asigurătorul fiind obligat, potrivit art. 36 din normele menționate, fie să refuze motivat plata despăgubirii, fie să procedeze la o ofertă justificată în condițiile în care elementele furnizate sunt suficiente.

Din acest punct de vedere, au susținut recurentele, constituirea de parte civilă îndeplinește toate condițiile prevăzute de art. 35 din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 și trebuie să fie considerată ca fiind avizate prin prisma legii speciale, astfel încât nu se poate susține că asigurătorul nu a cunoscut cel mai târziu la momentul constituirii de parte civilă de evenimentul asigurat, de pretențiile persoanelor vătămate și de dovezile aduse în susținerea acestor pretenții.

Or, instanța de apel nu a ținut cont de aceste aspecte și a arătat că: "nu poate fi primit punctul de vedere al apelantelor potrivit căruia, constituirea de parte civilă în procesul penal îndeplinește toate condițiile unei cereri de despăgubire prevăzute de art. 35 din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011" fără însă a aduce în acest sens vreun argument care să poată duce la concluzia că, în concret, nu se poate pune semnul egalității între constituirea de parte civilă și avizare de daună/cerere de despăgubire.

În concret, s-a susținut, că asigurătorul a luat act de riscul asigurat și de pretențiile persoanelor vătămate cel mai târziu la data de 24.05.2013 și ca atare, avea obligația să formuleze o ofertă de despăgubire justificată cel mai târziu până la data de 24.08.2013. întrucât nu a făcut această ofertă, este de drept obligat, potrivit dispozițiilor art. 37 din Norme, să plătească despăgubiri de 0,2% pe zi de întârziere pentru sumele stabilite de instanță din data de 25.08.2013 și până la achitarea despăgubirilor stabilite de instanță, respectiv 22.10.2015.

De asemenea, recurentele au arătat, că în ceea ce privește susținerea acestora în sensul că prin respingerea cererii reclamantelor se ajunge la situația nelegală și absurdă în care, dacă se formulează o banală avizare de daune, asigurătorul să plătească penalități, iar când se formulează o veritabilă cerere de chemare în judecată în fața instanței civile ori o constituire de parte civilă în procesul penal (acte procedurale care îndeplinesc toate condițiile avizării și reprezintă mult mai mult decât o avizare, fiind chiar acte de declanșare a unui litigiu judiciar), să nu se plătească penalități, instanța de apel a arătat doar că această susținere nu este pertinentă, fiind evident că nici această afirmație nu a fost motivată corespunzător.

De altfel, întreaga motivare a instanței de apel se rezumă la afirmația că momentul de la care se naște dreptul de a obține plata penalităților este de la expirarea celor 3 luni de la avizarea producerii evenimentului în cazul procedurii administrative și, respectiv, după 10 zile de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre definitivă, în cazul procedurii judiciare.

Or, au arătat recurentele, din punctul lor de vedere, dispozițiile art. 36 alin. (5) din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011, care prevăd obligația asigurătorului de plată în termen de 10 zile de la data primirii unei hotărâri judecătorești definitive, se aplică doar în situația în care au fost îndeplinite condițiile alin. (1) al aceluiași articol, respectiv dacă în termen de 3 luni de la avizarea evenimentului asigurătorul fie a făcut o ofertă de despăgubire justificată, fie a notificat partea cu privire la motivele pentru care a apreciat că nu trebuie admisă pretenția de despăgubire.

Aceasta este singura soluție logică de interpretare a unui text legal conform topografiei acestuia, alin. (5) fiind ulterior alin. (1) în cadrul aceluiași articol.

Astfel, dacă s-ar accepta argumentele instanței de apel ar însemna ca dispozițiile art. 36 alin. (1) să nu se aplice niciodată, fapt evident contrar oricărei logici. In această ipoteză, alin. (5) din art. 36 ar însemna să contrazică alin. (1) și să-l abroge, fapt evident inadmisibil în cadrul aceluiași act normativ conform Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Pe de altă parte, un principiu de drept spune că o normă juridică trebuie să fie interpretată întotdeauna în sensul în care trebuia să producă efecte juridice, iar practica depusă la instanța de apel confirmă interpretarea pe care o susținem.

In realitate, interpretarea gramaticală și topografică a textului art. 36 din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 conduce la concluzia fără echivoc că penalitățile sunt datorate din a 91-a zi din momentul în care asigurătorul a luat cunoștință de pretențiile părții și condițiile în care s-a produs evenimentul rutier dacă nu se conformează dispozițiilor alin. (1) al art. 36 din Ordinul nr. 14/2011.

In plus, dincolo de interpretarea literală, un text trebuie interpretat și prin prisma scopului său și a actelor internaționale care conțin dispoziții incidente în cauză.

Astfel, recurentele au arătat că prin Directiva nr. 2009/103/CE privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene au manifestat o preocupare deosebită pentru a garanta persoanelor vătămate prin accidente de circulație un drept de a obține soluționarea litigiului în cel mai scurt timp (Preambul, pct. 40).

Recurentele au susținut că toate aceste prevederi care trebuie să asigure celeritate procedurii de reparare a prejudiciului au fost transpuse întocmai în legislația națională. Astfel, în art. 36 alin. (1) și (2) din Norma 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, aplicabile la data producerii accidentului, este stabilit imperativ termenul de 3 luni în care asigurătorul trebuie să răspundă justificat la cererea de despăgubire a părții prejudiciate.

Așadar, întocmai ca și în textul Directivei mai sus amintite, asigurătorul este obligat să răspundă în termen de 3 luni la cererea de despăgubire a persoanei prejudiciate, iar acest răspuns trebuie să fie motivat, fie în sensul prezentării unei oferte de despăgubire, fie în sensul respingerii totale sau parțiale a pretențiilor de despăgubire.

Dacă asigurătorul nu oferă niciun fel de răspuns în termenul de 3 luni, art. 36 alin. (2) prevede clar că "asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii", norma având evident caracter imperativ. Semnificația acestei prevederi este tocmai de a stabili un moment clar (și anume prima zi după expirarea termenului de 3 luni) de la care obligația de plata a asigurării devine scadentă pentru asigurător. Acest lucru este confirmat de art. 37 din Norma nr. 14/2011 care prevede aplicarea penalităților de întârziere după această dată.

Așadar, după expirarea termenului de 3 luni în care nu a oferit niciun răspuns persoanelor prejudiciate, asigurătorul datorează penalități de întârziere la suma de despăgubire cuvenită, calculate până în ziua plății în întregime a despăgubirii.

Recurentele au susținut că, în loc să răspundă acestor argumente, instanța de apel se limitează a aprecia că aceste texte legale se aplică doar în cazul soluționării unor pretenții pe cale amiabilă, fapt contrazis de chiar textele legale aplicabile (inclusiv normele europene redate mai sus), pe de-o parte și de cea mai elementară logică, pe de altă parte.

Pentru aceste motive, recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă S.C. ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - C. S.A. a solicitat ca în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., să se constate nulitatea recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Intimatul D. prin întâmpinarea depusă la dosar a arătat, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, în acord cu dispozițiile legale în materie, a interpretat în mod corect legea atunci când a considerat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, respingând apelul declarat în cauză, dar asupra legalității hotărârii criticate prin motivele de recurs și a admisibilității în principiu a arătat că lasă la aprecierea Înaltei Curți.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 13 februarie 2020 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea acestuia părților.

Prin încheierea din data de 14 mai 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. prin reprezentant legal A. împotriva deciziei civile nr. 153/C/2019 din 25 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14.04.2020.

Cauza a fost repusă pe rol ca urmare a încetării efectelor stării de urgență.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurentele-reclamante au susținut că hotărârea este nemotivată în sensul în care nu conține argumentele pentru care instanța de apel a considerat că asigurătorul nu ar fi fost notificat corect pentru a datora penalități de întârziere ca urmare a nerespectării obligațiilor prevăzute de legislația specială.

În verificarea legalității sentinței apelate, instanța de apel a pornit de la analiza situației de fapt potrivit probelor aflate la dosarul cauzei și ținând cont de prevederile legale incidente, a realizat un just control de legalitate stabilind în mod corect că antecesorul reclamantelor nu a inițiat procedura administrativă, specială, în vederea acordării despăgubirilor, ci, dimpotrivă, a urmat procedura judiciară, prin constituirea de parte civilă împotriva persoanelor vinovate și a asigurătorului RCA, la data de 29.03.2013, în dosarul penal nr. x/2013

Astfel, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente cauzei în raport cu probatoriul administrat, apreciind în mod just că, din moment ce, antecesorul apelantelor a recurs la procedura judiciară, este exclusă aplicarea art. 36 alin. (1) din Ordinul 14/2011, prevalând cercetarea judecătorească și despăgubirea stabilită de instanța de judecată.

Întrucât normele legale invocate (art. 36 și 37 din Ordinul 14/2011) reglementează executarea obligației de plată deja stabilite în sarcina asigurătorului printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar instanța de apel a explicat de ce nu sunt aplicabile dispozițiile art. 36 alin. (1) din Ordinul 14/2011, nu se poate considera că hotărârea recurată este nemotivată.

Ceea ce critică recurentele-recamante prin prisma acestui motiv de casare, prin trunchierea considerentelor și izolarea unor fraze de restul conținutului celorlalte, este în realitate raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția pronunțată.

Înalta Curte, constată că în speța de față, hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, instanța de apel a expus în mod clar și convingător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Simpla nemulțumire a recurentelor cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către acestea, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În cauză, se constată că hotărârea curții de apel cuprinde motivele pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părților, instanța nefiind ținută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părți, putând să sistematizeze susținerile părților și chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părți, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluții clare și convingătoare impune acest lucru și cât nu sunt încălcate exigențele dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. - ceea ce în speță nu se regăsește.

În consecință, împrejurarea că recurentele-reclamante sunt nemulțumite de argumentele și soluția pronunțată în cauză nu determină incidența niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., respectiv absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au susținut, în esență, nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul modului eronat de soluționare a capătului de cerere referitor la plata penalităților de întârziere, respectiv a aplicării greșite a art. 35, art. 36 și art. 37 din Ordinul nr. 14/2011 al Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Contrar susținerilor recurentelor referitoare la aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept substanțial, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că instanța de apel a apreciat corect că situația despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurator este reglementată prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, prin care s-au stabilit, distinct, două proceduri pentru obținerea de despăgubiri, una administrativă și una judiciară fiind la latitudinea persoanelor prejudiciate alegerea uneia dintre acestea.

Astfel, instanța de apel făcând o analiză amplă a dispozițiilor art. 35, art. 36 și art. 37 din Ordinul nr. 14/2011, raportat la situația de fapt stabilită, a constatat în mod corect că antecesorul reclamantelor a înțeles să urmeze calea judiciară, prin constituirea de parte civilă în dosarul penal, în cadrul căruia s-au stabilit despăgubirile cuvenite acestuia prin decizia penală 63/A/07.10.2015 a Curții de Apel Oradea.

Conform art. 36 din Ordinul nr. 14/2011, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Or, în cauză, despăgubirea cuvenită autorului reclamantelor, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului penal în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalitățile de întârziere reglementate de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească.

În ceea ce privește critica relativ la momentul de la care încep să curgă penalitățile de întârziere, susținerea reclamantelor potrivit căreia pârâta trebuie obligată la plata penalităților de întârziere acordării de la data de 24.05.2013, nu poate fi primită pentru considerentele deja expuse.

Sub aspectul regimului juridic, penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile înscrise în art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, au un pronunțat caracter sancționator aferent refuzului la plată, însă sancțiunea plății unor penalități de întârziere nu poate fi aplicată, doar dacă exista o culpa în întârzierea plății despăgubirilor pentru un prejudiciu devenit cert, lichid și exigibil.

Or, în speță, stabilirea despăgubirilor s-a realizat în cadrul procesului penal, astfel încât, se reține a fi corectă statuarea instanței de apel relativ la determinarea momentului de la care pot fi acordate penalitățile de întârziere în sensul că acestea pot fi acordate doar de la data la care hotărârea penală a fost comunicată pârâtei și, cum aceste despăgubiri au fost plătite de pârâtă înăuntrul acestui termen de grație, criticile recurentelor sunt nefondate.

Din argumentele prezentate în susținerea acestui motiv de recurs se constată că recurentele prin invocarea unor pretinse încălcări ale dispozițiilor legale, doresc o reevaluare a situației de fapt și a probatoriilor administrate.

Faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurentele și-au structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că recurentele prin argumentele aduse s-a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. prin reprezentant legal A. împotriva deciziei civile nr. 153/C/2019-A din 25 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 noiembrie 2020.