ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 282/2024

Ședința publică din data de 06 februarie 2024

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 03 august 2018, pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, sub nr. x/2018, reclamantele A. și B. (minoră, reprezentată legal prin A. și C., în calitate de părinți) au chemat în judecată pe pârâtul D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună:

- obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro, 206 RON și 4.800 RON, reprezentând daune materiale și morale, către reclamanta A.;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000, reprezentând daune morale, către reclamanta B.;

- să se constate că autoturismul condus de pârât, cu număr de înmatriculare x, avea încheiată polița de asigurare la societatea E. S.A., societate în faliment.

Prin sentința civilă nr. 78/C din data de 22 aprilie 2019, Tribunalul Bihor, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul D., având ca obiect pretenții.

Prin decizia civilă nr. 854 din 13 noiembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A. și B., reprezentată legal prin A. și C., împotriva sentinței civile nr. 78/C din data de 22 aprilie 2019 pronunțate de Tribunalul Bihor.

Prin decizia nr. 2537 din data de 25 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantele A. și B., reprezentată prin părinții A. și C., împotriva deciziei nr. 854 din data de 13 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

A casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 394 A din 25 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele-reclamante A. și B., reprezentată legal prin părinții A. și C., împotriva sentinței civile nr. 78/C din data de 22 aprilie 2019 pronunțate de Tribunalul Bihor, secția I civilă.

Prin decizia nr. 808 din data de 12 aprilie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantele A. și B., reprezentată prin părinții A. și C., împotriva deciziei nr. 394A din data de 25 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

A casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Al treilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1746/2022-Ap din 22 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul formulat de apelantele-reclamante A. și B., reprezentată legal prin părinții A. și C., împotriva sentinței civile nr. 78/C din data de 22 aprilie 2019 pronunțate de Tribunalul Bihor, secția I civilă.

A schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele A. și B., reprezentată legal prin A. și C., în contradictoriu cu pârâtul D..

A obligat pârâtul să achite reclamantei A. daune materiale în sumă de 206 RON și daune morale în sumă de 20.000 Euro echivelant în RON la cursul BNR din ziua plății.

A obligat pârâtul să achite reclamantei B., reprezentată legal prin A. și C., daune morale în sumă de 5000 Euro echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății.

A respins restul pretențiilor.

Împotriva deciziei civile nr. 1746/2022-Ap din 22 octombrie 2022 a Curții de Apel Oradea au declarat recursuri pârâtul D. și reclamantele A. și B., reprezentată legal prin A. și C..

8.1 Recursul principal declarat de pârâtul D.

Prin recursul formulat, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâtul D. a solicitat în principal casarea în tot a deciziei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, iar, în subsidiar, a solicitat casarea în tot a deciziei și rejudecând cauza, să se dispună respingerea apelului formulat de reclamante împotriva sentinței civile nr. 78/C/2019 a Tribunalului Bihor.

Recurentul a susținut că pretențiile reclamantelor au fost admise în baza probatoriului administrat într-un dosar distinct, nr. x/2015 al Tribunalului Bihor, în care deși acesta a avut calitatea de intervenient forțat, întrucât s-a aflat în stare de detenție în perioada soluționării dosarului respectiv, probatoriul a fost administrat cu încălcarea principiului contradictorialității. Astfel, art. 260 C. proc. civ. reglementează principiul administrării nemijlocite a probelor de către instanță, principiu ce a fost nesocotit de către instanța de apel, în cauză nefiind incidente cazurile de excepție de la această regulă, reglementate de art. 261 alin. (2), art. 359 și următoarele și art. 145 alin. (2) C. proc. civ.

A doua critică întemeiată pe aceleași dispoziții ale art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează nemotivarea hotărârii sub aspectul modului de stabilire a cuantumului daunelor morale acordate reclamantelor.

Astfel, deși instanța de apel a stabilit în favoarea reclamantelor daune morale în cuantum de 20.000 și respectiv 5000 de euro, nu a indicat în ce mod a ajuns să acorde aceste sume, trimiterea din cuprinsul motivării la modul de producere a accidentului, la numărul de zile de îngrijiri medicale, la suferința psihică a minorei, precum și la jurisprudența instanțelor naționale pentru a determina un cuantum corect și îndestulător în vederea compensării în echitate a suferinței acestora, nefiind suficientă. Din acest motiv, se apreciază că hotărârea instanței de apel este insuficient motivată, întrucât nu arată în concret modul în care s-a determinat cuantumul daunelor morale, care sunt criteriile de apreciere și care este jurisprudența națională la care se face referire.

În opinia recurentului, instanța de apel ar fi trebuit să facă o evaluare a gravității prejudiciului prin luarea în considerare a mai multor factori, printre care gradul suferinței fizice și psihice, consecințele negative, implicațiile pe toate planurile vieții personale, familiale și sociale ale victimei, sensibilitatea și caracterul victimei etc.

Concluzionând, arată că modul de stabilire a despăgubirilor trebuie să fie transparent și motivat, cu arătarea în mod concret a criteriilor prin care s-a stabilit o anumită sumă, în caz contrar fiind în prezența lipsei de transparență și a arbitrariului - incompatibile cu motivarea unei hotărâri judecătorești.

8.2. Recursul incident declarat de reclamantele A. și B., reprezentată legal prin A. și C..

Prin recursul formulat, recurentele-reclamante au solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Oradea, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., considerând că instanța de apel a ignorat considerentele unei hotărâri judecătorești anterioare - sentința nr. 343/2016 a Tribunalului Bihor, pronunțată în dosarul nr. x/2015 care, chiar dacă a fost desființată în căile de atac, a stabilit un anumit nivel al despăgubirilor în raportul civil delictual dintre părți.

Recurentele arată că, de vreme ce niciuna dintre părțile litigante nu a atacat respectiva hotărâre, se prezumă că acestea au acceptat nivelul despăgubirilor stabilite de către instanța respectivă, achiesând tacit la acea hotărâre.

Or, a se realiza în apel o nouă apreciere de către instanță, echivalează cu nesocotirea unuia dintre cele mai importante efecte ale hotărârii judecătorești. Deși situația este una atipică, nu se pot ignora cele statuate printr-o hotărâre judecătorească sub aspectul stării de fapt, motiv pentru care intimatele nici nu au mai solicitat probe în prezenta cauză, fiind ilogic a se proba ceea ce instanța a stabilit deja, iar părțile implicate au achiesat la cele stabilite într-un litigiu anterior.

Intimatele-reclamante A. și B., reprezentată legal prin A. și C., au formulat întâmpinare la recursul principal, prin care au arătat că prin recursul promovat de recurentul-pârât se face trimitere în mod formal la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin calea de atac exercitată criticându-se, în fapt, raționamentul instanței în aprecierea stării de fapt.

În ce privește criticile vizând acordarea despăgubirilor în baza probatoriului administrat într-un dosar distinct, intimatele arată că o atare critică se circumscrie, teoretic, pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. și nicidecum celui vizând nemotivarea deciziei.

Pe fondul cauzei, intimatele au solicitat respingerea recursului, în opinia acestora criticile neputând fi primite și prin prisma interdicției de a critica în căile de atac omisiunea instanțelor de fond de a ordona probe din oficiu în caz de pasivitate a părților, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul incident formulat în cauză, acesta a fost comunicat recurentului-reclamant D. la data de 28 martie 2023, care nu a formulat întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 07 noiembrie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate în cauză, și a fixat termen de judecată la data de 06 februarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de pârâtul D. și de reclamantele A. și B., reprezentată legal prin A. și C., sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1. Recursul principal declarat de pârâtul D.

Înalta Curte reține că, prin motivele de recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, susținând, pe de o parte, că hotărârea atacată este dată cu încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii și, pe de altă parte, că este nemotivată sub aspectul modului de stabilire a cuantumului daunelor morale acordate reclamantelor.

Prioritar, în privința primului motiv de recurs, se impune a se preciza că susținerile vizând încălcarea principiilor disponibilității și nemijlocirii se subsumează motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva căruia urmează a fi făcută analiza de nelegalitate, iar nu pct. 6 al aceluiași text legal, așa cum a indicat recurentul.

Așadar, prin această primă critică, recurentul-pârât tinde la casarea deciziei atacate, susținând că pretențiile reclamantelor au fost admise, în mod greșit, în baza probatoriului administrat exclusiv într-un alt dosar, nr. x/2015 al Tribunalului Bihor, în cadrul căruia, deși a avut calitate de intervenient, nu a putut participa, aflându-se în stare de detenție.

Se reține, astfel, că nemulțumirea recurentului se îndreaptă asupra raționamentului curții de apel de a da valoare probatorie unor mjloace de probă a căror administrare a fost solicitată de către reclamante, și care se referă la atașarea dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Bihor, iar nu ar fi dispus readministrarea nemijlocită în fața instanței învestite cu soluționarea prezentului dosar a probei cu expertiză medico-legală și a probei constând în audierea de martori.

Critica nu poate fi primită.

Prin acțiunea dedusă judecății, reclamantele A. și B. (minoră, reprezentată legal prin A. și C., în calitate de părinți), au chemat în judecată pe pârâtul D., solicitând să fie obligat la plata sumei de 30.000 euro, 206 RON și 4.800 RON reprezentând daune materiale și morale către reclamanta A. și la plata sumei de 30.000 euro reprezentând daune morale către reclamanta B..

Prima instanță de fond, prin sentința civilă nr. 78/C din 22 aprilie 2019 a respins acțiunea reclamantelor, în contradictoriu cu pârâtul D., ca nefondată.

Sentința tribunalului a fost, în mod succesiv, confirmată prin deciziile pronunțate în apel în primele două cicluri procesuale, ambele fiind desființate, însă, în recurs, prin deciziile de casare nr. 2537 din 25 noiembrie 2020 și nr. 808 din 12 aprilie 2022 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, care a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, ocazii cu care s-au tranșat cu titlu definitiv, în conformitate cu dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., următoarele chestiuni:

Astfel, prin decizia nr. 2537/2020, Înalta Curte a reținut că pretențiile deduse judecății reprezintă contravaloarea prejudiciilor noi suportate de reclamanta A., după constituirea ca parte civilă în procesul penal, precum și faptul că pretențiile minorei reclamante B. nu au fost analizate pe fondul său, în cadrul procesului penal anterior.

A statuat Înalta Curte în sensul că temeiul pretențiilor nu îl poate constitui raționamentul Tribunalului Bihor din sentința civilă nr. 343/18.11.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, având în vedere că această hotărâre a fost desființată, prin decizia civilă nr. 171/6.06.2017 a Curții de Apel Oradea, rămasă definitivă prin respingerea recursului reclamantelor, conform deciziei civile nr. 1922/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, în privința cuantumului despăgubirilor, acesta nu a putut fi considerat justificat în baza sentinței civile pronunțate în dosarul anterior, fiind cunoscut faptul că o hotărâre schimbată sau casată nu poate avea nici un efect și nu poate constitui o probă în litigiile ulterioare.

Prin aceeași decizie de casare, Înalta Curte a reținut în mod expres faptul că, în raport cu obiectul dedus judecății - pretenții noi, și care nu au făcut obiectul analizei instanței penale, nu se poate opune autoritatea de lucru judecat nici a hotărârii penale, în privința prejudiciului, a cărui existență și cuantum trebuiau dovedite în prezentul dosar, pe baza probelor considerate necesare și concludente soluționării cauzei într-o astfel de materie, impunând astfel instanței de rejudecare sarcina administrării unui atare probatoriu.

Totodată, prin decizia nr. 808/2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cel de-al doilea ciclu procesual, s-a tranșat chestiunea existenței unui remediu efectiv legal pentru repararea daunelor suferite de către apelantele-reclamante, raportat la situația din speță (asigurator în faliment), ținând cont de dispozițiile Legii nr. 213/2015 și de cele statuate prin deciziile pronunțate în recurs în interesul legii nr. 26/2017 și nr. 1/2016.

Or, Înalta Curte a conchis în sensul că există posibilitatea atragerii răspunderii proprii și directe a persoanei vinovate de producerea accidentului, și care a fost identificată în procesul penal, în persoana pârâtului D..

Potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

În raport cu această normă și având în vedere toate statuările obligatorii ale instanței supreme, pronunțate prin hotărârile din ciclurile procesuale anterioare, au fost trasate limitele judecății în fond, în cel de-al treilea ciclu procesual curtea de apel fiind ținută la a se pronunța pe fondul pretențiilor deduse judecății, urmând a verifica doar existența prejudiciului și a cuantumului acestuia, precum și a legăturii de cauzalitate dintre pretinsul prejudiciu și fapta ilicită, celelalte condiții necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale - existența faptei ilicite și a vinovăției - fiind deja stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa cum s-a arătat, în procesul penal.

Chiar dacă, așa cum s-a arătat anterior, sentința civilă nr. 343/18.11.2016, pronunțată în dosarul anterior, nu a putut fi avută în vedere din perspectiva puterii de lucru judecat, mijloace de probă administrate în respectivul dosar pot fi valorificate, cu mențiunea că valoarea lor probatorie urmează a fi apreciată de instanța învestită cu judecarea prezentei cauzei, iar nu poate fi preluată argumentația instanței anterioare în privința acestora.

Conformându-se dispozițiilor instanței de trimitere, Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr. 1746/2022, atacată, a verificat, contrar susținerilor recurentului, existența prejudiciului în baza probelor propuse în fața primei instanțe, în condiții de contradictorialitate.

Astfel, așa cum reiese din cuprinsul încheierii de ședință de la termenul din 18 martie 2019, Tribunalul Bihor, în condiții de procedură legal îndeplinită, a pus în discuție probatoriul ce urma a fi administrat în cauză.

Reclamantele, prin reprezentant convențional au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, solicitând a fi atașat dosarul cu nr. x/2015 al Tribunalului Bihor.

Pârâtul, deși prezent în fața instanței nu s-a opus administrării probelor solicitate de către reclamante și nici nu a propus administrarea vreunei probe noi în dosar.

Neprimirea unei probe ca atare, fie pentru nulitatea raportului de expertiză spre exemplu, fie pentru neutilitatea probei, neconcludența sau nepertinența acesteia ori alte fine de neprimire trebuiau argumentate în fapt și în drept de către partea care se opune la administrarea acestora, ceea ce, așa cum s-a surprins mai sus, nu s-a realizat.

Drept urmare, având în vedere că punerea în discuție a probatoriului s-a realizat în condiții de contradictorialitate, partea având posibilitatea să ceară administrarea nemijlocită a unor probe noi în fața instanței învestite cu soluționarea prezentului dosar, sau să invoce vicii în legătură cu modul în care au fost administrate probele în dosarul anterior al Tribunalulul Bihor, însă nu a procedat de o atare manieră, nu poate fi imputat instanței, ci însuși recurentului-pârât.

În vederea respectării principiului nemijlocirii, este suficient ca probele să aibă caracter judiciar, problema unei eventuale inadmisibilități a unor mijloace de probă punându-se doar în situația propunerii unor probe extrajudiciare deși exista posibilitatea administrării nemijlocite a acestora în fața instanței, ceea ce nu este cazul în speță.

Totodată, se remarcă faptul că nici în fața curții de apel, cu ocazia rejudecării cauzei, când exista posibilitatea suplimentării probatoriului, recurentul-pârât nu a solicitat administrarea de probei noi, sens în care invocarea propriei culpe la acest moment procesual nu poate produce efectele juridice pretinse de recurent.

Nici argumentul vizând lipsa recurentului la termenele din procesul anterior și administrarea probatoriului în respectivul dosar în lipsa sa, nu pot fi invocate în prezenta cauză, instanța nefiind învestită cu analiza legalității și temeiniciei condițiilor în care s-a desfășurat judecata într-un alt dosar.

În fine, nu se poate pretinde instanței de recurs nici cenzurarea aprecierii valorii probatorii a înscrisurilor parvenite din dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bihor, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Cât privește criticile recurentului subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, prin care se invocă nemotivarea sub aspectul modului de stabilire a cuantumului daunelor morale acordate reclamantelor, nici acestea nu pot fi primite.

Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în cauza de față, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară; când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc; când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare, recurentul susține că instanța de apel nu a indicat în ce mod a ajuns să acorde reclamantelor sumele menționate în dispozitivul hotărârii, trimiterile acesteia din cuprinsul considerentelor la modul de producere al accidentului, la numărul de zile de îngrijiri medicale, la suferința psihică a minorei, precum și la jurisprudența instanțelor naționale nefiind suficientă, fiind necesară arătarea în concret a criteriilor în funcție de care s-a stabilit valoarea de 20.000 și, respectiv 5.000 euro a daunelor morale.

Înalta Curte reține că, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate de instanța de apel, în recurs se poate verifica doar dacă curtea de apel a aplicat corect criteriile jurisprudențiale ce trebuie avute în vedere într-o atare situație, și care se referă, în esență, la consecințele negative suferite de cei în cauza pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Or, apreciind asupra temeiniciei pretențiilor reclamantelor referitoare la obligarea pârâtului la plata daunelor morale, instanța de apel, în decizia recurată, a arătat că stabilirea acestor despăgubiri implică și o doză de aproximare, însă aceasta trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să-i atenueze suferințele morale, dar fără a se ajunge în situația unei îmbogățiri fără just temei, în raport cu circumstanțele particulare ale cazului.

Având în vedere aceste circumstanțe, raportându-se la tulburarea sufletească generată de suferințele fizice suferite de reclamanta A., corelat cu perioada îndelungată a tratamentului medicamentos și balneofizioterapic pe care aceasta este ținută a îl urma, precum și ținând cont de trauma minorei care a asistat la accident, văzându-și mama grav rănită de autoturismul condus de recurentul-pârât, și cu dependența materială și emoțională a acesteia în raport cu victima imediată, instanța de apel a evaluat acest prejudiciu la suma de 20.000 euro pentru mamă și 5.000 euro pentru fiică.

Astfel, în cadrul examenului de proporționalitate între suferințele morale ale reclamantelor și cuantumul daunelor acordate pentru repararea acestui tip de prejudiciu, instanța de apel s-a raportat la circumstanțele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, și care nu pot fi contorizate în concret, astfel cum pretinde recurentul-pârât.

Drept urmare, văzând că instanța de apel a menționat criteriile în funcție de care a stabilit valoarea daunelor morale, este nefondată critica recurentului în sensul că hotărârea atacată ar fi nemotivată sub acest aspect.

Pentru toate considerente expuse, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.

II.2. Recursul incident declarat de reclamantele A. și B., reprezentată legal prin părinții A. și C.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentele-reclamante critică soluția instanței de apel în privința dezlegării date asupra solicitării acestora de acordare a daunelor morale în cuantumul stabilit prin sentința civilă nr. 343/2016 a Tribunalului Bihor, pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Practic, ceea ce se invocă este lipsa recunoașterii efectului pozitiv al lucrului judecat al hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2015, recurentele susținând că atâta vreme cât niciuna dintre părțile litigante nu a atacat respectiva hotărâre, se prezumă că acestea au achiesat tacit la cele dispuse prin aceasta.

Efectul pozitiv al lucrului judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., presupune verificarea existenței unei statuări într-o altă cauză, care să aibă legătură cu cel de-al doilea litigiu dedus judecății.

Potrivit art. 430 alin. (4) C. proc. civ., "când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie".

În speță, prin sentința civilă nr. 343 din 18.11.2016, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a admis în parte cererea reclamantelor și a fost obligat Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei A. suma de 206 RON, cu titlu de daune materiale, și 30.000 euro, cu titlu de daune morale, precum și 4.800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Totodată, a fost obligat Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei B. suma de 30.000 euro, cu titlu de daune morale.

Însă, dispozițiile acestei hotărâri, care era susceptibilă de apel și recurs, a dobândit putere de lucru judecat doar provizoriu, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Or, litigiul a fost soluționat definitiv prin decizia Curții de Apel Oradea, nr. 171 din 06 iunie 2017, prin care a fost admis apelul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților și schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea. Totodată, recursul reclamantelor a fost respins, prin decizia nr. 1922 din 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În acest context, dispozițiile primei instanțe, de care se prevalează recurentele-reclamante, nu mai pot produce nici un efect, fiind desființate prin hotărârile pronunțate de instanțele de control judiciar.

Drept urmare, efectul pozitiv provizoriu al sentinței civile nr. 343/2016 nu a fost consolidat, astfel încât să poată produce efecte juridice, ci dimpotrivă, a fost înlăturat, prin anularea hotărârii de către instanțele superioare.

Mai mult, se constată că instanța de apel, în rejudecare, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., reținând forța obligatorie a statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia de casare nr. 2537 din 25 noiembrie 2020, prin care s-a concluzionat în sensul că nu poate fi reținut cu autoritate de lucru judecat raționamentul Tribunalului Bihor, din sentința civilă nr. 343/2016, în prezentul proces.

A reținut Înalta Curte, prin decizia de casare că, în mod contrar opiniei recurentelor, faptul că, pe parcursul unui ciclu procesual, într-un litigiu anterior, reclamantele au avut câștig de cauză și li s-a fixat un anumit cuantum al despăgubirilor solicitate, în baza unei hotărâri ce a fost ulterior schimbată, nu reprezintă un punct de reper care să poată constitui temei al obținerii unor pretenții în acest litigiu și să poată fi valorificată în acest sens.

Așadar, instanța de rejudecare nu a făcut altceva decât să dea eficiență dispozițiilor obligatorii din decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, prin care chestiunea autorității ori puterii de lucru judecat fost definitiv tranșată, urmând ca aceasta să procedeze doar la verificarea existenței prejudiciului și, în caz de confirmare a existenței acestuia, să stabilească cuantumul său.

Pentru toate acestea, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului declarat de recurentele-reclamante, sens în care îl va respinge ca nefondat.

În considerarea argumentelor anterior reținute, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al cererilor de recurs și să dispună în consecință, făcând aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de recurentul-pârât D., precum și recursul incident formulat de recurentele-reclamante A. și B., reprezentată legal prin părinții A. și C., împotriva deciziei civile nr. 1746/2022-Ap din data de 22 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 06 februarie 2024.