Decizia nr. 2537/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 78 a Tribunalului Bihor

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 03 august 2018, pe rolul Tribunalului Bihor, sub nr. x/2018, reclamantele A. și B. (minoră, reprezentată legal prin A. și C., în calitate de părinți) au chemat în judecată pe pârâtul D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce sa va pronunța, acesta să fie obligat la plata sumei de 30.000 euro, 206 RON și 4.800 RON, reprezentând daune materiale și morale, către reclamanta A., și la plata sumei de 30.000, reprezentând daune morale, către reclamanta B.; să se constate că autoturismul condus de pârât, cu număr de înmatriculare x, avea încheiată polița de asigurare la S.C. Asigurare Reasigurare E. S.A., societate în faliment.

Hotărârea pronunțată de tribunal: Prin sentința civilă nr. 78/C 2019/22 aprilie 2019, Tribunalul Bihor a respins acțiunea formulată de reclamantele A. și B. (minoră, prin reprezentanții legali, A. și C.) având ca obiect pretenții.

Hotărârea pronunțată de curtea de apel: Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 854 din 13 noiembrie 2019, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele A. și B., reprezentată legal prin A. și C., împotriva sentinței civile nr. 78/C din 22.04.2019, pronunțată de Tribunalul Bihor.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei curții de apel, au formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamantele A. și B. (minoră, prin reprezentanții legali, A. și C.), solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Oradea, invocând următoarele argumente: Instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu nesocotirea unor norme de procedură a căror încălcare atrage nulitatea hotărârii, respectiv cele referitoare la autoritatea de lucru judecat și la subsidiaritatea acțiunii în constatare. De asemenea, recurentele au susținut că instanța nu a motivat soluția pronunțată și a aplicat greșit normele de drept material incidente în cauză cu privire la răspunderea civilă delictuală. În argumentarea incidenței motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentele au susținut că instanța de apel a nesocotit norme și instituții de procedură civilă, din perspectiva în care a reținut, în mod nelegal, incidența autorității de lucru judecat a deciziei penale cu privire la B., în condițiile în care unele aspecte nu au fost tranșate. În acest context, au arătat că, prin decizia penală nr. 99/2015 a Curții de Apel Oradea, secția penală, a fost respinsă acțiunea civilă exercitată de reclamanta B., cu motivarea că aceasta nu a avut nevoie de îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile, condiție sine qua non, pentru a putea exercita acțiunea civilă în procesul penal. Prin urmare, întrucât instanța penală nu a analizat, pe fond, pretențiile reclamantei, nu este incidentă autoritatea de lucru judecat. De asemenea, prin sentința civilă nr. 343/2016 a Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, au fost analizate pe fond aceste pretenții și au rămas definitive, prin neapelare. În mod greșit, instanța a reținut că cel de-al doilea capăt al cererii introductive, referitor la constatarea că autoturismul condus de pârât avea, la data accidentului, încheiată polița de asigurare la S.C. Asigurare Reasigurare E. S.A., societate în faliment, este inadmisibil, față de împrejurarea că părțile aveau la îndemână acțiunea în realizare, de care au uzat în procesul penal, în contextul în care, în opinia recurentelor, pe de o parte, instanța a făcut o confuzie, întrucât, în realitate, în procesul civil declanșat ulterior celui penal, reclamanta A. a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul născut ulterior constituirii ca parte civilă în procesul penal, iar reclamanta B. nu a beneficiat, pe fond, de o soluție în acel litigiu, iar pe de altă parte, instanța de apel nu a răspuns argumentelor reclamantelor referitoare la faptul că acțiunea în realizare fusese anterior respinsă, definitiv, prin decizia civilă nr. 171/2017 a Curții de Apel Oradea. Prin urmare, recurentele-reclamante au apreciat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 35 C. proc. civ., fapt ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentele-reclamante au invocat că instanța de apel nu a răspuns nici uneia dintre criticile conținute în motivele de apel, a ignorat existența unor hotărâri definitive și nu a argumentat soluția de respingere a apelului. Astfel, instanța de apel nu a răspuns argumentelor reclamantelor referitoare la împrejurarea că o acțiune în realizare fusese anterior respinsă, astfel încât caracterul subsidiar al acțiunii în constatare era stabilit cu putere de lucru judecat. De asemenea, instanța de apel nu a reținut care este interdicția din dreptul pozitiv cu privire la promovarea unei acțiuni în răspunderea civilă delictuală împotriva asiguratului, în situația în care acesta din urmă nu mai poate "răspunde", fiind în faliment, iar această imposibilitate este constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În continuare, a apreciat că instanța de fond nu a constatat obiectul diferit al celor două litigii anterioare, context în care reținerile instanței de fond, potrivit cărora "reclamantele nu au dreptul să solicite o dezdăunare, pentru aceleași prejudicii materiale/morale, în două proceduri diferite" nu au legătură cu realitatea ce rezultă din actele dosarului. În ceea ce privește incidența motivului de recurs, reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., după un istoric rezumat al acțiunilor promovate de către reclamante în legătură cu evenimentul rutier în care au fost implicate, acestea au arătat că, față de împrejurarea că, printr-o hotărâre judecătorească, definitivă, s-a apreciat că Fondul de Garantare a Asiguraților nu are calitate procesuală, singura modalitate pentru obținerea despăgubirilor este formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, respectiv de obligare a pârâtului la plata prejudiciului cauzat prin fapta sa culpabilă. Or, atâta timp cât a fost făcută dovada că reclamantele nu se pot îndrepta împotriva asigurătorului, în temeiul legii speciale, recurentele au apreciat că devin aplicabile dispozițiile C. civ. cu privire la angajarea răspunderii civile delictuale a autorului accidentului, soluție consacrată de Decizia nr. 1/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii. În continuare, recurentele-reclamante au susținut că, potrivit textelor legale care au fost interpretate prin deciziile pronunțate în recurs în interesul legii, și prin practica constantă a instanțelor de judecată, o hotărâre pronunțată în contradictoriu cu autorul faptei ilicite, în care se reține și faptul că asigurătorul este în faliment, constituie un înscris justificativ, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate, conform art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 07 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B., reprezentată legal prin părinții, A. și C., împotriva deciziei civile nr. 854/2019-A din 13 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică, la data de 25 noiembrie 2020, cu citarea părților.

Apărările formulate în cauză: Cererea de recurs, înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 februarie 2020, a fost comunicată intimatului-pârât D. la data de 09 martie 2020, conform dovezii aflate la fila x, care nu a depus întâmpinare. În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale relevante, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele și în limitele ce vor fi expuse: Invocând motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurentele susțin că instanțele de fond au aplicat greșit nomele legale privind autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate anterior și nu au expus argumentele pentru care cererea lor este nefondată și cele pentru care pârâtul D. nu ar putea fi chemat în judecată într-o astfel de procedură judiciară având ca obiect repararea prejudiciilor pretinse. Criticile sunt fondate, pentru următoarele argumente, ce se vor axa pe două branșe distincte ale analizei aspectelor supuse cenzurii de legalitate în recurs: Prin demersul judiciar declanșat în cauză, reclamantele A. și B., victimele unui accident de circulație produs de pârâtul D., au solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 30.000 euro, 206 RON și 4.800 RON, reprezentând daune materiale și morale, către reclamanta A., și la plata sumei de 30.000, reprezentând daune morale, către reclamanta B., justificând faptul că temeiul acestor pretenții îl constituie prejudiciile noi suferite de A., după constituirea ca parte civilă în procesul penal, precum și faptul că pretențiile minorei reclamante B. nu au fost analizate pe fondul său, în cadrul procesului penal anterior. Sub un prim aspect, instanța de recurs apreciază necesar a fi reținut că sentința civilă nr. 343/18.11.2016, pronunțată de secția a II-a civilă a Tribunalului Bihor, la care reclamantele se raportează în mod recurent, nu poate constitui temeiul pretențiilor pe care acestea le pretind în prezentul litigiu, pentru simplul motiv că această hotărâre nu mai există în ordinea juridică, fiind schimbată prin decizia civilă nr. 171/6.06.2017 a Curții de Apel Oradea, rămasă definitivă prin respingerea recursului reclamantelor, conform deciziei civile nr. 1922/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât nu aceasta reprezintă "speranța legitimă" pe care reclamantele își pot fundamenta pretențiile deduse judecății, fiind lipsită de efectele specifice pe care legea i le conferă, prin reformarea sa în calea de atac exercitată în condițiile legii. Contrar opiniei recurentelor, faptul că, pe parcursul unui ciclu procesual, într-un litigiu anterior, reclamantele au avut câștig de cauză și li s-a fixat un anumit cuantum al despăgubirilor solicitate, în baza unei hotărâri ce a fost ulterior schimbată, nu reprezintă un punct de reper care să reprezinte temei al obținerii unor pretenții în acest litigiu și să poată fi valorificată în acest sens. De asemenea, în acest context, statuările instanței de apel, prin care s-a confirmat raționamentul primei instanțe, conform cărora sentința civilă nr. 343/18.11.2016, pronunțată de Tribunalul Bihor, nu ar avea autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, întrucât litigiul s-a purtat între alte părți, a avut alt obiect și cauză, motiv pentru care nu sunt îndeplinite cerințele art. 431 - 432 C. proc. civ., astfel că hotărârea invocată poate constitui doar probă în procesul pendinte, "ce nu poate lega obligatoriu instanța la pronunțarea soluției", sunt argumente străine de natura cauzei care ignoră faptul că o hotărâre schimbată sau casată, în urma procedurilor judiciare declanșate de părți în condițiile legii, nu poate avea nici un efect și nu poate constitui o probă în litigiile ulterioare, ceea ce face incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Sub un al doilea aspect, instanța de recurs reține că, prin decizia penală nr. 99/A/2015, pronunțată în dosarul penal nr. x/2014, la data de 10.02.2015, s-a dispus condamnarea pârâtului D. pentru săvârșirea a trei infracțiuni: furtul unui autoturism în scop de folosință, vătămare corporală din culpă, respectiv părăsirea locului accidentului. Prin aceeași decizie, urmare a admiterii apelului părții responsabile civilmente, S.C. Asigurare Reasigurare E. S.A., cuantumul daunelor morale la care a fost obligat inculpatul D., în solidar cu partea responsabilă civilmente, în favoarea părții civile A., a fost redus de la suma de 20.000 euro la suma de 10.000 euro, în echivalent RON la data plății efective, și s-a respins apelul minorei B., formulat prin reprezentanții săi legali, împotriva sentinței instanței de fond, prin care cererea sa privind acordarea sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, a fost respinsă ca neîntemeiată, reținându-se că minora nu a fost victimă directă, nu a suferit în urma accidentului vătămări proprii, "fiind doar speriată de ceea ce s-a întâmplat cu mama sa". Potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești conferă acesteia atributele de exclusivitate, obligativitate și incontestabilitate, semnificația acestor însușiri fiind că un nou proces între aceleași părți, pentru același obiect și cauză nu mai este posibil; părțile fiind ținute să respecte dezlegările date prin hotărârea definitivă. Tot astfel, se cuvine a fi subliniat că principiul puterii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces soluționat, având același obiect, aceeași cauză juridică și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerea între o hotărâre judecătorească de o altă hotărâre judecătorească posterioară, pronunțată într-un alt proces. Potrivit art. 22 C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii. Art. 27 alin. (6) C. proc. civ., care reglementează cazurile de soluționare a acțiunii civile în procesul penal, prevăd că persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acțiune la instanța civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă. În acest context procesual și normativ, Înalta Curte apreciază că instanțele fondului au nesocotit dispozițiile legale ale art. 22 C. proc. civ., enunțate supra, atunci când au respins cererea de chemare în judecată dedusă judecății, pentru motivul că aceasta a mai făcut obiectul unor litigii anterioare, ignorând obiectul și cauza prezentei cereri (causa petendi), astfel cum acestea au fost determinate, prin efectul introducerii sale. În acest sens, se poate observa că reclamanta A. a pretins repararea unor prejudicii noi, suportate ca victimă a accidentului de circulație produs la data de 20.08.2014, și determinate de noile intervenții chirurgicale la care a fost supusă, de infecțiile cu bacterii supraadăugate bolilor existente, după perioada spitalizării, de internările spitalicești și tratamentele suportate ulterior, de bolile cauzate de situația în care se află după accident. De asemenea, reclamanta minoră B. a pretins exclusiv acordarea daunelor morale pentru suferința produsă de accidentul mamei sale, în circumstanțele factuale descrise în cererea de chemare în judecată, care nu a fost niciodată analizată pe fondul său, întrucât s-a considerat, în procesul penal, că aceasta nu a fost victima directă unei infracțiuni, neavând nicio zi de îngrijire medicală, ceea ce nu exclude însă posibilitatea producerii unor prejudicii, prin respectiva faptă, care nu întrunește față de ea condițiile unei infracțiuni, dar are a fi cercetată pe tărâmul răspunderii civile delictuale. În consecință, soluționarea în această manieră a cauzei deduse judecății, prin aplicarea greșită a instituției autorității de lucru judecat a deciziei penale nr. 99/A/2015, pronunțată în dosarul penal nr. x/2014, de către Curtea de Apel Oradea, în privința reclamantei minore B., ceea ce a determinat și o necercetare pe fond a pretențiilor formulate de această reclamantă, precum și necercetarea pe fond a pretențiilor reclamantei A., determinată de confuzia privind obiectul prezentei cereri de chemare în judecată - prejudicii noi născute după constituirea ca parte civilă în procesul penal, determinate însă de același accident de circulație - atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., existând o vătămare procesuală a părților ce nu poate fi remediată decât prin soluția casării deciziei atacate și rejudecarea cauzei, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale care guvernează procesul civil. În rejudecare, instanța de apel se va raporta la obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum au fost descrise de reclamante, administrând toate probele necesare și concludente soluționării cauzei într-o astfel de materie și vor expune argumentele de fapt și de drept ce vor întemeia soluția pe care o va adopta, în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și art. 6 par. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, soluție asupra căreia instanța de recurs nu are a specula la acest moment procesual. În același sens, ținând seama de faptul că S.C. Asigurare Reasigurare E. S.A., la care autoturismul condus de intimatul pârât D., cu număr de înmatriculare x, avea încheiată polița de asigurare, este o societate în faliment, cu privire la care s-a dispus, în mod definitiv, suspendarea procedurilor judiciare declanșate împotriva sa, dar și faptul că, prin interpretarea dată în soluționarea cauzei, părțile interesate nu ar avea nici un remediu legal pentru a-și vedea reparate prejudiciile pretinse și riscul insolvabilității societății de reasigurare l-ar suporta acestea exclusiv, instanța de rejudecare va cerceta, raportat la susținerile constante ale reclamantelor, dacă acestea ar avea posibilitatea să solicite acordarea despăgubirilor în baza dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și dacă sunt în ipotezele reglementate de această lege, precum și dacă susținerile lor, potrivit cărora nu există nicio interdicție în dreptul pozitiv pentru angajarea răspunderii civile a pârâtului căruia i se impută săvârșirea unei fapte ilicite, sunt unele care pot fi validate, în raport de interpretările date și prin deciziile pronunțate în recurs în interesul legii nr. 26/2017 și nr. 1/2016. Astfel, în cauză, trebuie reținut că nu se pune în discuție ipoteza depășirii limitelor în care asigurătorul de răspundere civilă obligatorie este ținut să răspundă în procesul penal, ca parte responsabilă civilmente, limite raportate la contractul de asigurare, ci răspunderea proprie a intimatului persoană fizică, vinovat de producerea accidentului, în raport de cererea cu care instanța a fost învestită și care nu a primit o dezlegare jurisdicțională, în acord cu limitele obiective fixate prin efectul introducerii sale. În ceea ce privește motivul de recurs, întemeiat pe pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., prin care se invocă de către recurente aplicarea greșită a normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală, instanța de recurs apreciază că acesta nu se impune a fi cercetat la acest moment procesual, întrucât Înalta Curte a reținut o ipoteză de aplicare greșită a autorității de lucru judecat a hotărârii penale anterioare, în privința reclamantei minore B., cu consecința necercetării fondului pretențiilor deduse judecății, și o necercetare a pretențiilor noi invocate de reclamanta A., ceea ce a atras, în mod necesar, casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei. Critica privind soluționarea celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, având ca obiect constatarea faptului că autoturismul condus de intimatul pârât D., cu număr de înmatriculare x, avea încheiată polița de asigurare la S.C. Asigurare Reasigurare E. S.A., societate în faliment, este nefondată și nu va putea primită, pentru următoarele considerente, ce înlocuiesc considerentele instanțelor anterioare. Conform art. 35 C. proc. civ., "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege". Din interpretarea literală a acestui text legal, rezultă că acțiunea în constatare are ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept subiectiv determinat, iar nu a unei situații de fapt, cu excepția ipotezelor prevăzute de dispozițiile art. 359 - 365 C. proc. civ. care reglementează procedura asigurării probelor, care nu sunt incidente în cauza dedusă judecății. Or, solicitând constatarea faptului că autoturismul condus de intimatul pârât D., cu număr de înmatriculare x, avea încheiată polița de asigurare la S.C. Asigurare Reasigurare E. S.A., societate în faliment, recurentele pretind, în esență, constatarea unei situații de fapt, iar nu a existenței unui drept, acesta fiind motivul pentru care se impune respingerea, ca inadmisibil, a acestui capăt de cerere, iar nu în virtutea principiului subsidiarității acțiunii în constatare, în sensul că părțile ar avea la îndemână o cerere în realizarea dreptului, cum, în mod nelegal, au reținut instanțele fondului. Pentru considerentele și în limitele expuse, găsind fondate motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantele A. și B., reprezentată legal prin A. și C., împotriva deciziei nr. 854/2019-A din 13 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă; va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.