ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1774/2023

Ședința publică din data de 25 octombrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 05.07.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Cabinet de Avocat B., să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de asistență seria x nr. x/2011 încheiat între părți, în ceea ce privește clauzele înscrise la art. 2 pct. 2 din contract, referitoare la plata onorariului de succes, pentru cauză imorală și lipsa cauzei. Prin capătul doi al cererii de chemare în judecată reclamantul a solicitat să se constate că în baza contractului de asistență menționat mai datorează către pârât doar suma de 24.000 euro (3.000 euro/lună x 8 luni, perioadă în care contractul a fost valabil încheiat) reprezentând onorariu fix, neplătit și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate invocat dispozițiile art. 1235, 1236, 1238, C. civ., art. 126, art. 132 din Statutul profesiei de avocat, Codul Deontologic al Avocaților.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția de netimbrare, excepția lipsei calității de reprezentant, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința nr. 300/03.03.2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca nefondată, acțiunea.

Prin decizia nr. 549A/11.05.2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinței nr. 300/03.03.2017 și a schimbat, în parte, hotărârea în sensul că: a admis în parte acțiunea; a constatat nulitatea absolută parțială a clauzelor înscrise în art. 2 pct. 2 din contractul de asistență juridică seria x nr. x/2011/07.10.2011 și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 9.990,60 RON reprezentând cheltuieli de judecată la fond; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată din apel formulată de apelantul-reclamant, ca nefondată.

Prin decizia nr. 245/30.01.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurentul-pârât Cabinetul de Avocat "B.", a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 1566A/13.11.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 300/03.03.2017 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă; a schimbat, în parte, sentința, în sensul că: a constatat că reclamantul-client A. îi datorează pârâtului Cabinetul de Avocat "B.", în baza contactului de asistență juridică seria x nr. x/07.10.2011, suma de 24.000 euro, reprezentând onorariu lunar fix cuvenit avocatului până la încetarea contractului, intervenită prin renunțarea unilaterală a clientului la contractul de asistență juridică; a menținut, în rest, sentința civilă apelată.

Prin decizia nr. 4/18.01.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Cabinet de Avocat "B." împotriva deciziei civile nr. 1566A din 13 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Cauza fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 23.03.2022 sub nr. x/2016**.

Prin decizia nr. 1072A/30.06.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței nr. 300/03.03.2017; a obligat apelantul-reclamant la plata, către intimatul-pârât, a sumei de 14.388,2 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxele judiciare de timbru pentru recursurile anterioare.

Împotriva deciziei nr. 1072/A/30.06.2022 a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul A..

În motivare, recurentul arată că înainte de a se declara închise dezbaterile în fața instanței de apel, este necesar ca toate probele să fie administrate, or instanța de apel nu a respectat îndrumările instanței de recurs privitoare la administrarea probatoriului referitor la soluționarea excepției lipsei de interes, deși reclamantul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv dosarul de executare silită nr. x/2013, precum și emiterea unei adrese către BEJ "C." cu mențiunea de a preciza: a) care este suma de bani pe care creditorul Cabinet de Avocat "B." o execută; b) care este suma de bani pe care creditorul a executat-o în mod efectiv până în prezent; c) care este stadiul actual al dosarului de executare nr. 814/2013.

În mod greșit, instanța de apel a respins cererea de administrare a acestor probe, încălcând dispozițiile obligatorii din decizia de casare (care a prevăzut în mod expres necesitatea de a se avea în vedere și eventuala respingere a cererii ca fiind lipsită de interes) și antepronunțându-se cu privire la soluția ce urma a fi dată.

Susține recurentul că instanța de apel a soluționat în mod greșit capătul doi din cererea de chemare în judecată (și implicit apelul), apreciind că acțiunea în constatare era inadmisibilă pentru că reclamantul a solicitat instanțelor de judecată "să constate existența unei situații de fapt".

Prin al doilea capăt de cerere, reclamantul a solicitat să se constate că în baza contractului de asistență juridică seria x nr. x/2011 încheiat între părți, mai datorează către pârât doar suma de 24.000 euro (3.000 euro/lună x 8 luni, perioadă în care contractul a fost valabil încheiat) reprezentând onorariu fix, neplătit, astfel că acțiunea privește constatarea unui drept de creanță al pârâtului în valoare de 24.000 euro. Dacă reclamantul susține că îi mai datorează pârâtului 24.000 de euro în baza unui contract de asistență juridică, pentru serviciile prestate, în patrimoniul Cabinetului de Avocat, la capitolul "Drepturi", există un drept de creanță în valoare de 24.000 de euro. Aceasta este consecința juridică a susținerii clientului-reclamant potrivit cu care "mai datorez către pârât doar suma de 24.000 euro ...". Așadar, cererea vizează existența unui drept (de creanță), iar nu a unei situații de fapt. Reclamantul nu putea să solicite instanței de judecată să-1 oblige pe el însuși (adică pe reclamant) la plata către pârât a sumei de 24.000 de euro, ci doar să se constate care este dreptul de creanță al pârâtului, ca urmare a denunțării unilaterale a contractului de asistență juridică.

Recurentul-pârât a calificat capătul al doilea de cerere ca fiind o acțiune în constatare provocatorie, întrucât - în condițiile în care pârâtul a pretins că are dreptul asupra unui onorariu total de 485.000 euro (190.000 euro + 295.000 euro) - reclamantul a solicitat să se constate care este întinderea dreptului pârâtului, sub sancțiunea ca ulterior să nu mai poate invoca acest drept. Calificarea recurentului-pârât în sensul că acțiunea este o cerere în constatare provocatorie este corectă, cu amendamentul că aspectul invocat este privit dintr-un alt unghi: tributar concepției potrivit cu care trebuie obligatoriu ca instanța să constate inexistenta unui drept al pârâtului, acesta din urmă nu a luat în considerare faptul că se poate ca instanța să constate existenta unui drept al pârâtului (art. 35 C. proc. civ. nu prevede că se poate cere să se constate inexistența unui drept al pârâtului, ci "existența sau inexistența unui drept"). Ceea ce trebuie reținut este faptul că ambele părți - reclamant și pârât - au înțeles că este vorba de o acțiune în constatare provocatorie, diferențele de nuanță (în sensul că reclamantul susține că se poate constata existența unui drept al pârâtului, în timp ce pârâtul susține că se poate constata doar inexistența unui drept al pârâtului) nefiind de natură să conducă la inadmisibilitatea acțiunii în constatare (de altfel, instanța de apel a reținut în mod corect că se poate cere să se constate existența unui drept al pârâtului). Practic, este vorba de constatarea existenței unui drept, dar privit din unghiuri diferite.

Lecturând decizia recurată, rămân neclare motivele pentru care, în opinia instanței de apel, recurentul-reclamant, care a formulat o acțiune în constatare, fără să menționeze dacă este una provocatorie, interogatorie sau declaratorie - nu ar putea fi de acord cu calificarea propusă de către pârât, în sensul că acțiunea pe care a formulat-o este o acțiune în constatare provocatorie.

Curtea de apel nu a arătat care anume motive invocate de către reclamant conduc la concluzia că ne aflăm în prezența stabilirii unei situații de fapt. Recurentul subliniază că exită o diferență între "motivele invocate de reclamant" și, respectiv, "apărările părților" (adică ale reclamantului și pârâtului). În acest din urmă caz, este cert că reclamantul nu a susținut niciodată că ne-am afla în prezența constatării unei situații de fapt, deci nu se poate face referire, în mod global, la "apărările părților".

Faptul că Înalta Curte nu a respins cererea în constatare ca inadmisibilă, ci a casat hotărârea cu trimitere spre rejudecare, ar fi trebuit să determine instanța de apel să reflecteze cu privire la acest mod de a proceda al instanței supreme. În raport de considerentele de la pagina 12 și de la pagina 13 din decizia de casare, recurentul apreciază că instanța supremă a trimis cauza spre rejudecare pentru ca părțile să ofere lămuririle (argumentele) suplimentare necesare pe baza cărora să se poată conchide dacă există sau nu un drept a cărui constatare se solicită (situație în care acțiunea este admisibilă) sau, dimpotrivă, nu sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea acțiunii în constatare (și atunci cererea se respinge ca inadmisibilă). Dacă nu am raționa astfel, nu s-ar justifica soluția casării cu trimitere.

Contrar considerentelor instanței de apel privind lipsa unor argumente ale reclamantului, recurentul învederează că a susținut oral motivele de apel (astfel cum reiese din încheierea din 17.06.2022) și a depus la dosarul cauzei concluzii scrise detaliate în care a prezentat toate argumentele de fapt și de drept, a invocat doctrină și jurisprudență reprezentativă pentru a convinge instanța că nu ne aflăm în prezența constatării unei situații de fapt, ci a constatării existenței unui drept al pârâtului, pe care l-a și identificat ca fiind un drept de creanță. În mod concret, a arătat că în speța de față, s-a solicitat să se constate existența dreptului de creanță al pârâtului în valoare de 24.000 de euro. A precizat, de asemenea, că, în mod implicit, s-a solicitat să se constate inexistența dreptului de creanță al pârâtului pentru onorariul de succes de 295.000 euro (120.000 euro + 175.000 euro) și pentru suma de 156.000 de euro (din onorariul de 180.000 de euro reclamantul a recunoscut că datorează 24.000 de euro). În raport de argumentele prezentate în cadrul concluziilor orale și scrise nu era imposibilă identificarea dreptului de creanță a cărui constatare s-a solicitat, așa cum a reținut instanța de apel.

Raportat la considerentele deciziei de casare privind lipsa contestării dreptului de creanță decurgând din clauza de la art. 2 pct. 1 din contract (cu excepția clauzei de onorariu de succes a cărei nulitate a cerut-o în primul capăt de cerere, ceea ce nu constituie obiect al recursului), arată că această constatare a instanței de recurs nu constituie o dezlegare a unei probleme de drept (deci nu are caracter obligatoriu), ci o referire la o situație de fapt care în mod evident nu corespunde realității.

În contractul de asistență juridică au fost stipulate 2 categorii de onorarii, respectiv onorariul propriu-zis și onorariu de succes, iar recurentul a contestat în totalitate onorariul de succes, iar din onorariul de 190.000 de euro a contestat suma de 156.000 euro. În aceste condiții, nu se poate susține că nu ar fi contestat "dreptul de creanță al recurentului-pârât." Dimpotrivă, tocmai aceste demersuri au fost făcute în cursul procesului.

Pe de altă parte, instanța de recurs a identificat "dreptul de creanță al pârâtului" care se referă la onorariul fix, stipulat în clauza de la art. 2 pct. 1 din contract. Pe cale de consecință și instanța de apel putea să îl identifice.

Curtea de apel a reținut că trimiterea la bogata practică judiciară nu este relevantă pentru că acele spețe priveau constatarea existenței/inexistenței dreptului de proprietate. Dimpotrivă, recurentul apreciază că din perspectiva admisibilității acțiunii în constatare, nu reiese diferența dintre un drept real (cum este dreptul de proprietate) și un drept de creanță (precum în speță).

În ceea ce privește speța soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială prin decizia nr. 3360/2006 (publicată în Noul C. proc. civ. comentat și adnotat, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 169, speța nr. 4), în care reclamantul a solicitat să se constate inexistența împotriva sa a unui drept de creanță în cuantum de 30.000 de RON pe care pârâta AVAS l-a pretins în baza unei convenții, instanța de apel reține că invocarea acestei hotărâri "nu reprezintă, în sine, un argument suficient pentru a determina instanța de apel să considere capătul doi de cerere ca fiind admisibil". Totuși, spre deosebire de considerentele anterioare în care s-a reținut că "apelantul-reclamant nu a mai adus niciun alt argument" - de data aceasta se recunoaște că a adus argumente (chiar dacă au fost insuficiente pentru instanța de apel). În plus, și alți judecători de la instanța supremă au raționat ca recurentul atunci când s-a pus problema constatații existenței/inexistenței unui drept de creanță, care nu a fost câtuși de puțin confundat cu "constatarea faptului că reclamantul nu mai datorează 30.000 de RON".

Prin raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. s-a reținut că recursul este admisibil și este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și faptul că sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile privind nerespectarea îndrumărilor deciziei de casare și criticile privind modalitatea în care instanța de apel a soluționat capătul II al acțiunii, apreciind că acțiunea în constatare era inadmisibilă pentru că reclamantul a solicitat să se constate existența unei situații de fapt. Prin urmare, s-a reținuit că exceptia de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. invocată prin întâmpinare, nu poate fi primită.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 5 aprilie 2023 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 25 octombrie 2023.

La data de 03.01.2023, în termen legal, intimatul-pârât Cabinet de Avocat B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de nulitate pentru neîncadrarea criticilor deduse judecății în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul arată că ÎCCJ a menționat că soluționarea inadmisibilității este prioritară în raport cu lipsa de interes și soluționarea lipsei de interes va avea loc dacă va fi cazul. În raport de considerentele de la pag. 12 alin. (3), alin. (4), ultimul alineat, pag. 13 alin. (4) din decizia de casare, intimatul susține că ÎCCJ a antamat inadmisibilitatea capătului de cerere dedus judecății.

Referitor la pretinsa nerespectare a îndrumărilor deciziei de casare, intimatul a arătat că Înalta Curte nu a stabilit, cu caracter obligatoriu, administrarea unui probatoriu pentru soluționarea excepției lipsei de interes, iar respingerea unor probatorii nu echivalează cu o antepronunțare.

Referitor la pretinsa greșită soluționare a inadmisibilității acțiunii, intimatul a invocat prevederile art. 35 C. proc. civ. și a arătat că pe calea acțiunii în constatare se poate solicita existența sau inexistența unui drept, iar nu constatarea unei situații de fapt, astfel cum a solicitat reclamantul. Acesta avea posibilitatea, pe calea unei acțiuni în realizare (rezoluțiunea contractului, contestație la executare, acțiune în restituirea sumei reprezentând onorariu, etc.), să ceară realizarea obiectului dedus judecății (prestarea asistenței juridice, întinderea obligațiilor, cuantumul onorariului).

De altfel reclamantul a inițiat mai multe demersuri judiciare (contestații la executare, acțiune în rezoluțiune contract), toate respinse, prin care a solicitat același lucru, respectiv restrângerea titlului executoriu în sensul că ar datora doar suma de 24.000 euro, sens în care invocă aspectele dezlegate în dosarul nr. x/2016, dosarul nr. x/2023, dosarul nr. x/2012.

Analiza în stabilirea caracterului acțiunii trebuie să pornească de la crea ce a solicitat reclamantul prin cererea de chemare în judecată, și anume, să se constate că mai datorează doar suma de 24.000 euro (constatare a unei situații de fapt).

La data de 23.01.2023, în termen legal, recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, criticile formulate fiind întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și respingerea apărărilor intimatului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând criticile de nelegalitate, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

- este fondată critica prin care se susține că instanța de apel, printr-o greșită evaluare a deciziei de casare nr. 4/18.01.2022, a statuat prin considerentele hotărârii pronunțate că soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii deduse judecății, se impune a fi adoptată, printre altele, în considerarea dezlegărilor și limitelor fixate pentru rejudecare de instanța de casare, care nu au mai permis, în rejudecarea cauzei, identificarea unui drept care să poată face obiectul acestei cererii pe temeiul art. 35 teza I C. proc. civ., respectiv, în considerarea unui motiv expus în cuprinsul deciziei de casare potrivit căruia partea reclamantă urmărește constatarea unui fapt, nu a unui drept.

Statuând în sensul arătat, instanța de apel omite, nepermis, că obligativitatea deciziilor de casare este circumstanțiată de norma de drept prevăzută de art. 501 alin. (1) C. proc. civ. numai la dezlegările date problemelor de drept și că aceste dezlegări nu sunt supuse reevaluării ori interpretării instanței de trimitere și nu pot fundamenta, prin ele însele, soluția pronunțată după rejudecare, care este și rămâne în puterea exclusivă a judecătorilor cauzei.

Aceasta, întrucât, casarea cu trimitere impune judecarea din nou a cauzei, părțile fiind în drept să pună în discuție cereri și mijloace de apărare, inclusiv pe acelea expuse anterior în fața instanței a cărei hotărâre a fost casată, astfel că instanța de trimitere este datoare ca, după rejudecare, să prezinte temeiurile proprii, de fapt și de drept, adică rațiunea care a determinat-o să adopte o anumită soluție.

Judecătorul se poate referi la alte hotărâri date în același litigiu, inclusiv, la cele de casare, însă condiția esențială pentru validitatea unei hotărâri este ca soluția să rezulte din ea însăși, iar nu din motivele expuse în considerentele altei hotărâri pronunțate de altă instanță, fiind irelevant că este sau nu o hotărâre de casare.

Prin urmare, motivele hotărârii recurate prin care instanța de trimitere justifică respingerea cererii în constatare, ca inadmisibilă, ca fiind singura posibilă față de limitele rejudecării și, deopotrivă, impusă de unele considerente ale deciziei de casare nu pot fundamenta soluția, așa că vor fi înlăturate ca fiind greșite.

În acest sens sunt considerentele potrivit cărora deși "Înalta Curte nu s-a pronunțat expres asupra inadmisibilității" capătului doi al cererii de chemare în judecată, prin dezlegările statuate și limitele fixate pentru rejudecare "limite în care reclamantul nu a mai adus niciun argument", rezultă că pretenția acestuia vizează constatarea unui fapt, respectiv că "din aceste motive", este "imposibilă identificarea de către instanță a dreptului a cărui constatare a solicitat-o reclamantul, așa cum, de altfel reținea și instanța de recurs".

Pentru înțelegerea contextului în care au fost formulate unele dintre considerentele deciziei de casare se impune mențiunea că prin decizia de casare, Înalta Curte a constatat că partea pârâtă a susținut două motive de recurs, primul de ordin procedural, care face referire la inadmisibilitatea cererii în constatare, iar cel de-al doilea, de ordin substanțial, privind greșita calificare juridică a onorariului convenit de părți la art. 1 pct. 1 din contractul de asistență juridică seria x nr. x/2011 încheiat între părți, decurgând din aplicarea eronată a normelor de drept material, art. 134 din Statutul profesiei de avocat.

Pentru argumentele expuse, instanța de casare a examinat doar primul motiv de recurs, referitor la inadmisibilitatea cererii în constatare pe temeiul art. 35 C. proc. civ., și a expus motivul casării, anume pentru că în ciclu procesual anterior al cauzei curtea de apel nu a identificat din punct de vedere juridic dreptul a cărui constatare reclamantul a solicitat-o, lăsând neexaminate mai multe aspecte, pe care le detaliază, necesar a fi lămurite din perspectiva calificării cererii.

Or, instanța de trimitere atribuie, nepermis, considerentelor prin care au fost identificate aspectele soluționate greșit ori neanalizate în ciclul procesual anterior al cauzei o altă semnificație decât aceea expusă/reținută în decizia de casare.

Astfel, fără a califica pretenția expusă de partea reclamantă în cererea a cărei calificare făcea obiectul criticilor de nelegalitatea, apreciind utilă examinării, a redat în cuprinsul deciziei conținutul acesteia, care, în considerarea observațiilor critice formulate și prin recursul pendinte, va fi redat și în cuprinsul prezentei decizii în termenii folosiți de parte în redactare a cererii: să constatați că în baza contractului de asistență seria x nr. x/2011 încheiat între părți, că mai datorez către pârât doar suma de 24.000 euro (3.000 euro/luna x 8 luni, perioadă în care contractul a fost valabil încheiat) reprezentând onorariu fix, neplătit.

În privința motivului de recurs de ordin procedural, instanța de casare a identificat două critici de nelegalitate îndreptate de partea pârâtă împotriva considerentelor decizorii ale hotărârii recurate și prin care instanța de apel reținuse admisibilitatea cererii pe temeiul art. 35 C. proc. civ. în considerarea faptului că prin formularea sa, partea reclamantă urmărește a se constata încetarea contractului de asistență juridică intervenit între părți în modalitatea prevăzută de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, chestiune cu privire la care nu are la îndemână acțiunea în realizare.

Anume, a reținut că partea pârâtă, criticând considerentele decizorii menționate, a susținut că acest capăt de cerere fie se privește ca o cerere provocatorie negativă ("inexistența altui drept, anume 155000 euro, adică diferența dintre suma de 180.000 euro și cea de 24.000 euro pe care admite că o datorează"), fie ca o cerere inadmisibilă, deoarece vizează constatarea unui fapt.

Examinând criticile, instanța de casare a expus mai multe argumente pe baza cărora a concluzionat că admisibilitatea cererii în constatare nu putea fi justificată, cum greșit procedase instanța de apel, prin aceea că ar fi o acțiune în constatarea încetării contractului de asistență juridică, dezlegare care se opunea instanței de trimitere.

A mai statuat și că cele două aspecte, încetarea contractului de asistență juridică în modalitatea expusă și interpretarea clauzei de la art. 2 pct. 1 din contract, constituie doar circumstanțe explicitate de partea reclamantă în motivarea cererii în constatare, remarcând absența contestării dreptului de creanță al părții pârâte decurgând din clauza contractuală menționată, precizare apreciată a fi fost utilă din perspectiva acceptării caracterului admisibil al unei acțiuni în constatarea inexistenței dreptului de creanță al părții pârâte.

În continuare, instanța de casare a expus considerente teoretice privitoare la acțiunea în constatare apreciate a fi relevante analizei, precum și particularități ale situației de fapt ce a cauzat formularea pretențiilor deduse judecății, concluzionând că atâta timp cât instanța de apel din ciclul procesual anterior nu a lămurit toate aspectele de fapt ale cauzei și nu a identificat dreptul a cărui constatare se cere de partea reclamantă, nu poate formula răspuns la criticile de nelegalitate supuse examinării de către partea pârâtă din perspectiva art. 35 C. proc. civ.

Împrejurarea că în contextul formulării concluziei privitoare la necesitatea casării, s-a reținut, într-o formulare echivocă, că partea reclamantă, care a solicitat constatarea faptului că mai datorează doar suma de 24.000 euro prin raportare la onorariul stabilit la art. 2 pct. 1 din contract, are calitatea de debitor în contractul de asistență juridică, ce constituie titlu executoriu potrivit normelor legale indicate, în considerarea expunerii explicite a motivului casării, nu sprijină aprecierea instanței de trimitere potrivit căreia prin decizia de casare s-ar fi dezlegat, implicit, și chestiunea litigioasă pentru care a dispus casarea.

Aceste considerente, de altminteri, erau relevante din perspectiva analizei subsidiare, privitoare la îndeplinirea condiției prevăzute de art. 35 teza II C. proc. civ., ce impunea examinarea apărării potrivit căreia partea reclamantă își poate valorifica pretenția pe o altă cale prevăzută de lege, anume pe calea contestației la executare, chestiune care, însă, în considerarea reținerii incidenței tezei I a normei de drept, nu a mai făcut obiectul examinării în rejudecare.

Instanța de casare a statuat, deopotrivă, cu caracter obligatoriu pentru instanța de trimitere, că în calificarea cererii nu poate porni de la calificarea propusă de partea pârâtă, aceea de cerere provocatorie negativă, argumentat de faptul că se bazează pe o reformulare a pretenției, în sensul constatării "inexistenței altui drept, anume 155.000 euro, adică diferența dintre suma de 180.000 euro și cea de 24.000 euro pe care admite că o datorează", ipoteză ce se îndepărtează de la premisa legală a constatării existenței sau a inexistenței unui drept.

În concluzie, prin decizia de casare au fost indicate expres și limitativ motivele pentru care nu a fost primită calificarea cererii deduse judecății ca acțiune în constatarea încetării contractului de asistență juridică ori ca acțiune în constatare negativă și provocatorie și nici ca acțiune în constatarea inexistenței unui drept de creanță a părții pârâte, precum și motivele pentru care s-a dispus casarea, anume calificarea juridică greșită a cererii prin hotărârea recurată și faptul că au fost lăsare nelămurite aspecte ale cauzei necesar a fi evaluate din perspectiva calificării.

În atare condiții, rezultă că evaluarea pretenției deduse în concret judecății de partea reclamantă din perspectiva tuturor condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 35 C. proc. civ. era în puterea instanței de trimitere, ce avea a judeca din nou această chestiune litigioasă, dezlegările date și limitele fixate pentru rejudecare de instanța de casare nefiind de natură să susțină un raționament care ar fi indus o anumită soluție, cum, nepermis a reținut instanța de apel.

- este fondată și critica prin care partea reclamantă susține că instanța de trimitere, rejudecând, a statuat greșit că prin pretenția pe care a dedus-o judecății urmărește stabilirea unei situații de fapt, nu a unui drept, cu consecința reținerii eronate a excepției inadmisibilității cererii pe temeiul art. 35 C. proc. civ.

Examinând hotărârea recurate se constată, pe de o parte, că instanța de apel a ignorat faptul că instanța de casare, constatând greșita calificare a cererii deduse judecății în ciclul procesual anterior al cauzei, a statuat, deopotrivă, ca în rejudecare verificarea condițiilor de admisibilitate prevăzute de norma menționată să se realizeze exclusiv în considerarea pretenției formulate de partea reclamantă, al cărui conținut l-a redat în cuprinsul deciziei, nu în considerarea altor pretenții ce se pretinde că ar avea același conținut.

Pe de altă parte, a omis că, dat fiind motivului casării, părțile erau îndreptățite să se folosească în rejudecare de mijloacele de apărare pe care le apreciau necesare pentru lămurirea conținutului pretenției, inclusiv de acelea expuse în ciclurile procesuale ale cauzei, neputând fi îndatorate să prezinte mijloace noi de apărare în susținerea admisibilității cererii.

Or, motivul de drept invocat în susținerea îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 35 C. proc. civ. de cererea dedusă judecății, potrivit căruia norma de drept permite părții interesate formularea și a unei acțiuni pozitive în constatare (confirmare sau recunoaștere) a unui drept al părții pârâte era întemeiat, fiind respins greșit de instanța de trimitere.

Mai întâi, pentru că argumentele în baza cărora instanța de casare a reținut că nu poate primi calificarea cererii ca acțiune provocatorie negativă propusă de partea pârâtă nu aveau în vedere pretenția dedusă judecății de partea reclamantă, așa că nu puteau fundamenta respingerea motivului de drept menționat.

Potrivit considerentelor deciziei de casare, calificarea menționată nu a fost primită pentru că partea pârâtă, propunând această calificare, a reformulat pretenția dedusă în concret judecății, în sensul că partea reclamantă ar cere constatarea inexistenței altui drept, anume 155.000 euro, adică diferența dintre suma de 180.000 euro și cea de 24.000 euro pe care admite că o datorează, reformulare apreciată ca inacceptabilă și nepermisă părții pârâte.

Instanța de casare a observat și că pretenția reformulată se îndepărtează, deopotrivă, de la premisa legală a constatării existenței sau a inexistenței unui drept, deoarece relevând o solicitare de regularizare a sumelor datorate pentru perioada de valabilitate a contractului de asistență juridică, repune și ea în dezbatere admisibilitatea pe temeiul art. 35 teza I C. proc. civ.

Or, în discuție este calificarea ce trebuie dată cererii pendinte prin care partea reclamantă a pretins să se constate că datorează către partea pârâtă suma de 24.000 euro, reprezentând onorariu fix, neplătit, în baza contractului de asistență juridică seria x nr. x/2011.

Nici considerentele prin care instanța de casare a reținut că nu poate primi calificarea cererii ca acțiune în constatarea inexistenței unui drept al pârâtului nu sunt relevante din perspectiva motivului de drept supus examinării în rejudecare, întrucât și acestea pun în discuție reformularea pretenției pentru a se putea subsuma unei acțiuni în constatare negativă, prin care se urmărește constatarea inexistenței unui anumit raport juridic ori a unui drept, ceea ce partea reclamantă nu a pretins.

Apoi, pentru că motivul de drept invocat în susținerea calificării cererii ca acțiune în constatarea/recunoașterea dreptului părții pârâte de a primi 24000 de euro nu pune în discuție modificarea conținutului pretenției formulate de partea reclamantă, cum greșit și neargumentat a reținut instanța de trimitere.

Calificarea juridică exactă a pretențiilor deduse judecății este o operațiune care se realizează de judecătorii cauzei nu doar în considerarea termenilor folosiți de parte în redactare ci, prin decelarea scopului urmărit prin formularea acestora, în cadrul unor dezbateri contradictorii inițiate în acest sens, cu luarea în considerare a motivelor de fapt și de drept susținute de toate părțile implicate.

Împrejurarea folosirii în redactarea pretenției deduse judecății a unei sintagme imprecise, potrivit căreia se cere constatarea "că datorează", ce sugerează recunoașterea unei obligații, nu este contestată, ci, dimpotrivă, este confirmată de calificările diferite date cererii, în considerarea temeiurilor ce au fundamentat formularea acesteia, fie de părți, prin apărările formulate, fie de instanțele de judecată, prin hotărârile pronunțate în diversele cicluri procesuale ale cauzei.

În considerarea acestui aspect, al neclarității conținutului pretenției deduse judecății, de altminteri, instanța de casare a statuat cu privire la necesitatea stabilirii de către o instanță de fond, în cadrul unor dezbateri contradictorii, cu luarea în considerare a argumentelor prezentate de părți, dacă prin pretenția dedusă în concret judecății și supusă examinării se urmărește recunoașterea unui drept sau, dimpotrivă, a unei situații de fapt.

Or, lucrările dosarului evidențiază, necontestat, că formularea pretenției expuse de partea reclamantă prin cererea dedusă judecății a fost determinată de împrejurarea că partea pârâtă a ridicat public și serios pretenții împotriva sa, cerând executarea silită a creanțelor din contractul de asistență juridică seria x nr. x din 07.10.2011, pretenții ce, necontestat, o tulbură în exercițiul drepturilor sale patrimoniale.

Cerând constatarea dreptului de creanță al părții pârâte pentru serviciile de asistență juridică prestate pe perioada de valabilitate a contractului în calitate de societate de avocatură, contract ce beneficiază de o reglementare specială prin Legea nr. 51/1995, rezultă că partea reclamantă urmărește recunoașterea raportului juridic de despăgubire ivit între părți în urma renunțării sale unilaterale la contract în data de 18.05.2012, fapt de care înțelege să se prevaleze pe această cale procedurală, susținând că legea nu îi pune la îndemână o altă cale în acest scop.

Renunțarea la contract semnifică o manifestare de voință făcută de parte cu intenția de a produce efecte juridice și care, exprimată fiind în condițiile legii, stinge raportul juridic existent anterior.

Prin urmare, partea reclamantă, în considerarea renunțării unilaterale la contractul menționat, este îndreptățită să invite, preventiv, partea pârâtă să își precizeze pretențiile pe care afirmă că le are în privința creanței născute prin încetarea contractului în această modalitatea specifică prevăzută de legea specială, anume de art. 28 alin. (2) din Legea nr. 51/1995.

Norma de drept menționată stipulează, printre altele, că avocatul, precum și clientul au dreptul să renunțe la contractul de asistență juridică (teza I) și, totodată, că renunțarea unilaterală a clientului nu constituie cauză de exonerare pentru plata onorariului cuvenit, pentru serviciile avocațiale prestate, precum și pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de avocat în interesul procesual al clientului (teza a II-a).

Statuând că renunțarea la contractul de asistență avocațială nu exonerează, ci obligă clientul la plata cheltuielilor arătate (formulare ce, posibil, a facilitat și redactarea deficitară pretenției deduse judecății), norma de drept prevăzută de art. 28 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 reglementează, deopotrivă, și un drept al avocatului, corelativ obligației clientului, adică stabilește un raport juridic de despăgubire, care este generat de manifestarea de voință a clientului în sensul arătat.

Rezultă, deci, că prin pretenția formulată partea reclamantă urmărește confirmarea existenței raportului juridic de despăgubire reglementat de norma de drept menționată și, deopotrivă, a existenței dreptului de creanță pe care norma de drept îl recunoaște părții pârâte privința cheltuielilor la care face trimitere, pe care, în calitate de client, le-a evaluat la suma de 24000 de euro.

O astfel de pretenție se circumscrie unei acțiuni în constatare pozitivă și, deopotrivă, provocatorie, admisibilă pe temeiul art. 35 teza I C. proc. civ.

Așa fiind, în considerarea celor expuse în precedent, care fac inutilă examinarea celorlalte critici de nelegalitate, ce urmează a fi examinate de instanța de trimitere sub formă de apărări, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul părții reclamante, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare.

În rejudecare, instanța de trimitere va examina în ordinea statuată prin decizia de casare nr. 4/18.02.2022 dacă partea reclamantă are altă cale prevăzută de lege pentru a obține recunoașterea dreptului pârții pârâte din raportul de despăgubire ivit în urma renunțării sale unilaterale la contractul de asistență juridică seria x nr. x/2011, urmând a se pronunța, astfel, asupra celei de-a doua condiții de admisibilitate prevăzute de teza a II-a a art. 35 C. proc. civ., după caz, a examina și a se pronunța asupra excepției lipsei de interes în formularea cererii în constatare, respectiv, asupra fondului apelului declarat de partea reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1072 A din 30 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2023.