Decizia nr. 2850/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a IV-a civilă la data de 17.05.2022, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Cabinetul Individual de Avocat „B”, să constate nulitatea absolută a contractului de asistență juridică seria (...) nr. (...) încheiat între reclamantă și pârât; să dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului menționat, respectiv obligarea pârâtului la restituirea sumei de 2.568.288,40 lei; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 194 C. proc. civ., art. 122, art. 129 și art. 130 din Statutului profesiei de avocat, Legea nr. 51/1995.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1561/04.11.2022, Tribunalul București-Secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea; a constatat nulitatea absolută a contractului de asistență juridică seria (...) nr. (...); a respins, ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect repunerea părților în situația anterioară; a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 5.000 lei, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 431 A/11.04.2024, Curtea de Apel București-Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva încheierii din 21.10.2022 și a sentinței nr. 1561/04.11.2022; a obligat pe apelantul pârât la plata, către intimata reclamantă, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.627,53 lei.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 431 A/11.04.2024, a încheierii de ședință din 21.10.2022 și a sentinței nr. 1561/04.11.2022, a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Cabinetul de Avocat B. Recurentul a invocat, pe calea recursului, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, față de prevederile art. 193 coroborate cu art. 178 C. proc. civ., pentru neîndeplinirea procedurii impusă de prevederile art. 31 din Legea nr. 51/1995. Anume, recurentul arată că intimata-reclamantă avea obligația de a formula, în prealabil, plângere la Baroul C și ulterior, dacă era nemulțumită de soluția Baroului, să se adreseze instanței de judecată. Recurentul învederează că acțiunea a fost promovată după pronunțarea deciziei nr. 168/A/6.02.2019, avocatul îndeplinindu-și obligațiile asumate prin contractul de asistență juridică, astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 28 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 51/1995. În consecință, dacă intimata reclamantă îndeplinea procedura prealabilă, Baroul C avea posibilitatea să modifice clauza contractuală privind cuantumul onorariilor, atât cel fix, cât și cel de succes (stabilind un onorariu corect față de activitatea prestată), pentru a elimina orice suspiciune, iar intimata-reclamantă trebuia să achite onorariul pentru serviciile prestate. Recurentul a invocat și excepția inadmisibilității formulării unei cereri împotriva unei persoane fără personalitate juridică, arătând că este o excepție de ordine publică care, în aplicarea art. 247 C. proc. civ., cu raportare la art. 56 alin. (3) și art. 57 alin. (3) din același cod, poate fi invocată în orice stare de judecare a cauzei, inclusiv în etapa recursului, până la dezbaterea probatoriului. În acest sens, recurentul arată că reclamanta a chemat în judecată, în calitate de pârât, Cabinetul Individual de Avocat B, reprezentat prin avocat B. Cabinetul de avocat este una din formele individuale de exercitare a profesiei de avocat (potrivit art. 5 din Legea nr. 51/1995 și art. 180 alin. (1) lit. a) din Statut) și poate participa la circuitul civil, devenind titular de drepturi și obligații civile. Cabinetul de avocat, fiind o unitate fără personalitate juridică, nu poate fi subiect de drept distinct și nu poate fi chemat în instanță pentru soluționarea unui litigiu, cererea fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate de folosință, sens în care recurentul face trimitere la prevederile art. 187, art. 56 alin. (3) și art. 57 alin. (3) C. proc. civ., la dispozițiile art. 30 alin. (1), art. 35 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, precum și la Decizia nr. 1/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Arată recurentul că susține excepția necompetenței funcționale a judecării cauzei de către un complet nespecializat, sens în care face trimitere la Decizia în interesul legii nr. 17/2018, precum și la prevederile art. 246 alin. (1) și art. 247 alin. (1) C. proc. civ. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul pretinde că instanța de apel a încălcat prevederile art. 309 alin. (4) pct. 6 și art. 309 alin. (5) C. proc. civ., întrucât reține că mărturia nu ar fi concludentă, ci vine să adauge la contract, însă alin. (5) prevede că proba testimonială nu se admite peste ce cuprinde un înscris sau ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte sau în timpul semnării, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (4) deși, în apel, pârâtul a invocat prevederile art. 309 alin. (4) pct. 6 pentru lămurirea clauzelor actului juridic, față de faptul că contractul de asistență juridică este unul consensual, aspect ce determină aplicabilitatea prevederilor art. 309 alin. (3) C. proc. civ. Făcând trimitere la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că soluția dată de instanța de apel este determinată de interpretarea în mod selectiv a probatoriului administrat, cu reținerea numai a susținerilor intimatei-reclamante privind faptul că onorariul în cuantum de 1.000 lei ar fi reprezentat cheltuieli de executare, deși în cauză s-a prevăzut în mod separat și suma de 1.000 lei cheltuieli ce vor fi efectuate pe parcursul executării activităților stabilite contractual, fiind învestit avocatul cu o activitate de obținere a drepturilor ce trebuiau acordate legal și refuzate de Comisia Municipiului București de aplicare a legilor de retrocedare a drepturilor de proprietate. Recurentul învederează că în aplicarea art. 30 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, sumele încasate în vederea îndeplinirii activității se depun în cont separat, destinat special sumelor prevăzute pentru plata acestor cheltuieli, intimata-reclamantă nedepunând dovezi prin care să arate că această sumă reprezintă cheltuieli de executare, iar nu onorariu de avocat. Instanța învestită cu judecarea apelului nu a analizat probatoriul administrat pentru stabilirea și plata onorariului reținând, contrar dovezii administrate, faptul că chitanța prin care s-a achitat onorariu de avocat, precum și susținerile martorului audiat, evidențiază faptul că este vorba despre o sumă care s-a achitat pentru executarea contractului. Împrejurarea că în contract s-a menționat că onorariul va fi achitat în termen de 48 ore, nu determină concluzia că este vorba de onorariile stabilite contractual. În ce privește cererea de executare silită în care s-a menționat onorariul de 1.000 lei, a fost o eroare de dactilografiere, deoarece intimata-reclamantă datora avocatului suma de 1.000 lei, onorariul expertului care a efectuat expertiza tehnică în cauză, onorariul achitat de avocat și pe care intimata reclamantă nu l-a achitat, nerăspunzând la apelurile telefonice ale avocatului. Avocatul a preferat să achite onorariul de expertiză decât să piardă procesul în curs de desfășurare, sperând ca intimata-reclamantă, conform clauzei 3.1 din contract, va achita această sumă, fapt ce nu s-a întâmplat. Față de considerentele hotărârii atacate, recurentul arată că obiectul contractului este definit conform prevederilor legale, iar clauza, prin „reprezentarea mentală” a fost de obținere a drepturilor de despăgubire acordate conform legilor. Această clauză este prevăzută în împuternicirea avocațială semnată la aceeași dată cu contractul. Chiar dacă nu ar fi fost precizat acest aspect, însuși contractul de asistență a avut ca scop obținerea despăgubirilor, iar nu alte avantaje, cum lasă să se interpreteze instanța de apel. Arată recurentul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1266, art. 1270 și art. 1469 C. civ. Contractul reprezintă legea părților și se interpretează conform voinței reale a lor, nu a sensului literal al termenilor, existând înțelegerea părților. Pretinde recurentul că instanța de apel a încălcat normele referitoare la plată atunci când reține că suma de 1.000 lei este aferentă cheltuielilor de executare a contractului, fiind încălcate și prevederile art. 120 din Statut, în contextul în care există două componente, un onorariu fix, achitat la momentul încheierii contractului și un onorariu de succes, ce urma să fie achitat ulterior finalizării contractului, astfel că onorariul nu a fost stabilit în baza unui pact de quota litis. Recurentul invocă decizia Înaltei Curți nr. 196/02.02.2022 și pretinde că analiza contractului de asistență juridică putea fi efectuată numai în condițiile în care intimata-reclamantă se înscria în fals cu una sau mai multe din clauzele inserate contractual. Faptul că, în contract s-a menționat că plata onorariului se va face în 48 de ore de la încasarea despăgubirilor, nu va reprezenta un motiv de a solicita din nou o sumă achitată la data încheierii contractului. Prin onorariu s-a înțeles cuantumul procentului de 20% stipulat ca sumă ce reprezintă onorariu de succes. De asemenea, nu se poate interpreta că suma de 1000 lei reprezintă un onorariu fix derizoriu, care va fi interpretat ca fiind acela de a crea o aparență de legalitate, deoarece acest contract este voința părților, iar la nivelul anului 2015, suma de 1.000 lei pentru un avocat era o sumă rezonabilă, iar nu derizorie. Cu referire la modalitatea de plată a onorariului și a cheltuielilor suplimentare -datorate distinct de onorariu-, recurentul face trimitere la clauzele contractuale, prevăzute la art. 3.1., art. 2.1., art.

Arată recurentul că motivarea apelului reprezintă o interpretare eronată a probatorului administrat deoarece, pentru formularea acțiunii în instanță și susținerea acesteia nu au fost cheltuieli de executare a contractului, acțiunea și actele efectuate de avocat fiind scutite de taxă de timbru. În lipsa unor dovezi administrate privind cheltuielile efectuate de avocat pentru efectuarea și îndeplinirea contractului, hotărârea instanței de apel se dovedește nelegală, acest aspect constituind un motiv de casare întemeiat. În ceea ce privește onorariul pentru expertiza impusă de instanță, arată că reprezintă o cheltuială neprevăzută, care a fost achitată ulterior, după învestirea instanței și a fost achitat de avocat pentru a nu fi suspendată cauza motivat de faptul că intimata-reclamantă nu răspundea la apelurile avocatului. Onorariul expertului nu poate fi confundat și interpretat ca fiind cheltuieli de efectuare a contractului, deoarece în această cauză nu era necesară efectuarea unei expertize. Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a avut în vedere jurisprudența depusă la dosar de către reclamantă (Decizia nr. 55/2017, Decizia nr. 4/2016), irelevantă față de obiectul cauzei și a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 1 C. civ. din conținutul cărora rezultă că hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare nu constituie izvor de drept. Arată recurentul că unificarea practicii judiciare se realizează prin soluțiile date în recursul în interesul legii și prin soluțiile date în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Deși au fost administrate probe privind existența onorariului fix, achitat la data încheierii contractului, diferit de onorariul de succes, instanța de apel, interpretează și aplică în mod eronat prevederile art. 130 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat. Susține recurentul că instanța de judecată nu poate să interpreteze valoarea onorariului fix ca fiind normal sau derizoriu, pentru că, procedând în acest fel ar însemna să se interpună în voința părților la încheierea contractului. Prin aceasta instanța a aplicat greșit normele referitoare la izvorul obligației și scadența obligației, aceste aspecte fiind distincte. Obligația de plată a onorariului fix s-a născut prin încheierea contractului în data de 11.03.2015 și a fost executată chiar în aceeași zi, iar obligația de a plăti un onorariu de succes s-a născut la momentul atingerii succesului, fiind o condiție suspensivă. Recurentul face trimitere la Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, nr. 174/2021 și arată că onorariul de 1.000 lei prevăzut de avocat se încadrează în limitele hotărâte de Consiliul Uniunii, astfel că acest onorariu nu este derizoriu. Invocând prevederile art. 91 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat și art. 1 din contract, recurentul arată că obiectul contractului este prevăzut în limitele precizate de normele aplicabile. De asemenea, analizând clauza prevăzută la art. 1, cu raportare la normele aplicabile, instanța de apel a interpretat în mod eronat această clauză a contractului față de prevederile art. 122 alin. (1) lit. c) din Statutul profesiei de avocat. Prin art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 51/1995 este prevăzut obiectul contractului, respectiv asistentă și reprezentare juridică în fata instanțelor judecătorești, a organelor de urmărire penală, a autorităților cu atribuții jurisdicționale, a notarilor publici și a executorilor judecătorești, a organelor administrației publice și a instituțiilor, precum și a altor persoane juridice, în condițiile legii. De asemenea, art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat are următorul conținut: „Contractul de asistentă juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează fată de terți prin împuternicirea avocațială întocmită conform anexei nr. II. Prevederile art. 122 alin. (4) se aplică în mod corespunzător și formularului împuternicirii avocațiale”, iar alin. (2) reține că „în lipsa unor prevederi contrare, avocatul este împuternicit să efectueze orice act specific profesiei pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului”. Mai mult, prin împuternicirea avocațială nr. (...)/11.03.2015, intimata reclamantă, prin semnare, împuternicește avocatul cu obiectul determinat de obținere a despăgubirilor acordate de Legea nr. 10/2001, astfel că instanța a apreciat și aplicat în mod eronat prevederea art. 1225 C. civ., deoarece obiectul contractului este prevăzut conform prevederilor Legii nr. 51/1995 și a statutului profesiei de avocat, fiind în limitele prevăzute de aceste norme. În plus dovada executării și obținerii reparației, fapt necontestat de nicio parte, dovedește întocmai existența obiectului. De asemenea, un avocat, potrivit prevederilor legale, are obligația de a întreprinde orice demers în interesul clientului, chiar dacă sunt sau nu prevăzute contractual, în lipsa unor dispoziții contrare precizate expres contractual, astfel cum impune art. 126 alin. (2) din Statut. Prin urmare, obiectul contractului este prevăzut cu respectarea prevederilor contractuale aplicabile, avocatul a îndeplinit obiectul stabilit contractual, respectiv a obținut dreptul de acordare a despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv de stat, urmând ca intimata-reclamantă să achite contraprestația, respectiv onorariul de succes, raportat la sumele stabilite de ANRP. 5. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, arătând că motivele de recurs au fost încadrate formal în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, arată că este invocată tardiv, fiind formulată pentru prima oară în recurs (deși putea fi invocată doar de pârât, prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii), fiind și neîntemeiată, obiectul contractului de asistență juridică excedând competențelor decanului baroului, iar procedura învederată de către recurent nu are caracter obligatoriu. Referitor la excepția lipsei calității și capacității procesuale a pârâtului, arată că, opus susținerilor acestuia, cabinetul individual de avocatură îndeplinește toate criteriile prevăzute de lege pentru a fi titular de drepturi și obligații în proces, respectiv: este o entitate legal înființată, potrivit actului constitutiv aprobat înregistrat la Barou; are o organizare de sine stătătoare, având o denumire aleasă, un sediu și, de cele mai multe ori, cel puțin personal auxiliar salariat, dacă nu chiar personal colaborator; poate avea un patrimoniu propriu, cu afectațiune specială, care să includă imobilul unde se află sediul, disponibilități financiare, elemente de logistică birou etc. Deciziile invocate de recurent sunt irelevante, întrucât se limitează la două materii cu caracter special, care instituie o răspundere pur personală, anume materia contravențională și chiar materia penală. Cu privire la necompetența funcțională, învederează că această critică trebuia invocată în termenul prevăzut de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., nu putea fi invocată direct în apel, iar instanța de apel în mod corect a reținut, prin raportare la decizia nr. 902/20.05.2020 a Înaltei Curți, că regimul excepției necompetenței funcționale urmează regimul necompetenței materiale. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata pretinde că recurentul nu aduce critici concrete cu privire la decizia instanței de apel și nu indică care sunt acele motive pretins străine și contradictorii ale hotărârii recurate, ci încearcă să obțină o reapreciere a probatoriului administrat, reapreciere incompatibilă cu prezenta cale extraordinară de atac. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul procedează la o încadrare juridică pur formală, readucând în discuție probele dosarului. Arată intimata că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și a respins în mod corect criticile recurentului, întrucât acesta a încercat în repetate rânduri să completeze obiectul contractului prin elemente exterioare acestuia (în apel prin proba testimonială, iar, în recurs, încearcă completarea prin împuternicirea avocațială). Or, pornind de la interpretarea corectă a dispozițiilor art. 1225 și art. 1226 C. civ., instanța de apel face aplicarea instituțiilor obiectului contractului și obiectului obligației la contractul de asistență juridică, subliniind importanța indicării în concret a limitelor mandatului acordat. Simpla completare a unei împuterniciri avocațiale nu este în măsură să suplinească lipsurile contractului, cu atât mai mult cu cât, conform Statutului profesiei de avocat, împuternicirea avocațială nu reprezintă decât modalitatea prin care avocatul se legitimează față de terți, fără a putea fi opusă în raporturile avocat-client. Procedura înscrierii în fals nu este aplicabilă, întrucât obiectul prezentului dosar nu este reprezentat de contestarea mențiunilor din împuternicirea avocațială. Contrar susținerilor recurentului, tot ce au analizat instanțele de fond și poate analiza instanța de recurs în continuare sunt motivele de nulitate invocate, prin raportare la momentul încheierii contractului; orice elemente sau circumstanțe exterioare (precum completarea împuternicirii avocațiale, pretinsa executare conformă, operațiunile derulate de intimată, etc.) excedând cadrului procesual. Toate elementele situației de fapt converg spre calificarea onorariului ca pact de quota litis, care atrage nulitatea absolută a contractului de asistență juridică și reprezentare, oricât ar încerca recurentul să nege această realitate juridică. Astfel, în primul rând, data scadenței pentru plata onorariului a fost stabilită la 48 de ore după încasarea sumelor de către client, fără a face distincție între cota fixă și cota procentuală. Contrar susținerilor recurentului, nu există nicio confuzie între izvorul obligației și scadența obligației, întrucât clauzele contractuale sunt neechivoce în stabilirea simultaneității scadențelor. În acest sens, orice pretinsă plată a sumelor anterior scadenței nu reprezintă nimic altceva decât o plată anticipată, fără niciun efect asupra calificării clauzelor cuprinse în contract. În al doilea rând, cuantumul onorariului fix este vădit disproporționat față de cuantumul procentual datorat cu titlu de „onorariu de succes”. Suma de 1.000 de lei a fost stabilită doar pentru a crea aparența de legalitate a pactului de quota litis. Cum onorariul de „succes” este de peste 2.500 de ori mai mare decât onorariul pretins datorat indiferent de rezultat, rezultă eludarea dispozițiilor legale cu privire la pactul de quota litis. Nu în ultimul rând, onorariul de succes a fost stabilit pentru o speță căreia îi lipsește caracterul aleatoriu. Faptul că nu existau șanse reale de câștig/pierdere a fost speculat de către avocat la momentul stabilirii onorariului. În concluzie, intimata solicită respingerea recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural și admiterea recursului astfel cum a fost formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând, cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar și ca susținerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. În cauză, recurentul a fundamentat calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., însă din maniera de redactare a memoriului de recurs reiese că partea pârâtă a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. Sub un prim aspect, recurentul-pârât a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, susținând necesitatea formulării unei plângeri prealabile (contestație adresată decanului Baroului București), în raport cu dispozițiile art. 31 din Legea nr. 51/1995 și prevederile art. 193 și art. 178 C. proc. civ. Înalta Curte reține că neîndeplinirea unei proceduri prealabile obligatorii atrage sancțiunea nulității actului de sesizare al instanței (art. 174 alin. (1) C. proc. civ.), iar nulitatea este relativă deoarece interesul ocrotit este unul privat. În acest context, neregularitatea trebuie invocată de către pârât, prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii, sens în care prevederea legală expresă -art. 193 alin. (2) C. proc. civ.- este corelată cu dispozițiile art. 174 alin. (3) și art. 178 alin. (2) din același cod. Cum recurentul-pârât nu a acționat cu respectarea dispozițiilor procedurale sus-menționate, în lipsa unui text care să îngăduie invocarea direct în calea de atac a recursului nesocotirea unui text care ocrotește un interes privat, Înalta Curte reține că partea a invocat omisso medio critica privind neîndeplinirea procedurii prealabile, contrar dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care nu poate fi analizată de instanța de recurs. Aceasta întrucât, în fața instanței de fond, prin întâmpinare, partea nu a formulat apărări vizând neîndeplinirea procedurii prealabile, iar analizarea în faza recursului a altor motive față de cele invocate în fața instanțelor de fond ar duce la încălcarea principiului non omisso medio. Un alt argument al recurentului vizează lipsa capacității procesuale de folosință (invocând prevederile art. 56 alin. (3) C. proc. civ.) și lipsa capacității de exercițiu (făcând trimitere la dispozițiile art. 57 alin. (3) din același cod) a Cabinetului de Avocat ,,B”, sens în care pârâtul pretinde că excepțiile pot fi invocate inclusiv în etapa recursului. Lipsa capacității de folosință și lipsa capacității de exercițiu pot fi invocate în orice stare a procesului, ceea ce înseamnă că pot fi invocate atât în prima instanță, cât și direct în apel (atât ca motiv de apel, cât și ca excepție). În recurs, aspectul privind lipsa capacității de folosință sau lipsa capacității de exercițiu poate fi invocat în condițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 247 alin. (3) C. proc. civ., părțile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute, iar neinvocarea acestei excepții echivalează cu neexercitarea unui drept procesual într-un termen prevăzut de lege și atrage decăderea părții –căreia, în cauză, i se opun prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ.- din exercitarea dreptului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ. Or, recurentul-pârât avea posibilitatea să invoce această neregularitate procedurală în fața instanței de fond sau în calea de atac a apelului și nu direct prin motivele de recurs. Înalta Curte reține că recurentul a invocat pentru prima dată în recurs chestiunea referitoare la lipsa capacității sale procesuale de folosință, respectiv lipsa capacității de exercițiu, cu nesocotirea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia motivele de recurs prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecății apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. În acest context, susținerile din recurs, privind lipsa capacității procesuale de folosință și lipsa capacității de exercițiu, reprezintă, cum s-a arătat, o critică formulată omisso medio și ca atare, nesusceptibilă de analiză, negrefându-se pe dezlegările jurisdicționale ale instanței de apel. Când invocă excepția necompetenței funcționale a instanței (judecarea cauzei de către un complet nespecializat), recurentul omite a se raporta la analiza instanței de apel care a reținut pe de o parte, tardivitatea invocării direct prin apel a excepției necompetenței funcționale a secției tribunalului, față de prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. și, pe de altă parte, a apreciat că secția civilă este competentă funcțional să soluționeze acțiunea în constatarea nulității absolute a unui contract de asistență juridică. Evocarea necompetenței în recurs este subordonată condiției ca aceasta să fi fost anterior invocată în condițiile legii, or instanța de apel a constatat decăderea pârâtului din dreptul de a susține, direct în apel, excepția necompetenței funcționale a secției tribunalului, iar prin motivele de recurs pârâtul se rezumă la a reitera excepția necompetenței, fără să se raporteze la considerentele hotărârii atacate. Recurentul a făcut trimitere la dezlegările Deciziei nr. 17/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, fără a expune argumente punctuale privind posibilitatea de a invocat, direct în apel, excepția de ordine publică, în contextul în care instanța de apel a reținut incidența prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ. (potrivit cărora „necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe”). În egală măsură, partea nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată atunci când instanța de apel a reținut că natura litigiului determină competența secției civile a instanței de fond. Procedând astfel, nu este posibilă conturarea limitelor de exercitare a controlului judiciar din prezenta fază procesuală, ce pot fi stabilite doar prin critici concrete cu privire la decizia atacată, recurentul-pârât ignorând, practic, dispoziția instanței de apel în legătură cu aspectele deduse judecății prin cererea de apel. Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât pretinde că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 309 alin. (4) pct. 6 și art. 309 pct. 5 C. proc. civ., iar „contractul de asistență este unul consensual, aspect care determină aplicabilitatea prevederilor art. 309 alin. (3)” C. proc. civ. Se reține că expunerea acestei critici nu permite identificarea motivelor de nelegalitate concrete ale recurentului privitoare la considerentele hotărârii atacate. Aceasta întrucât instanța de apel a reținut că „regula de interpretare per a contrario a dispozițiilor art. 309 alin. (3) C. proc. civ., nu poate duce la concluzii care nesocotesc ultimul alineat al aceluiași articol”, iar împrejurarea că proba testimonială este admisibilă în cazul în care se impune lămurirea conținutului unei clauze neclare, nu presupune că proba este concludentă atunci când martorul prezintă aspecte care adaugă la conținutul scris al înțelegerii părților sau contrazice înțelesul lămurit al unor clauze. Or, în contextul în care instanța de apel a încuviințat proba testimonială, iar martorul propus de pârât la termenul din 1 februarie 2024 a fost audiat la termenul din 29 februarie 2024, prin memoriul de recurs, partea ar fi trebuit să se raporteze la considerentele instanței de apel și să le combată prin expunerea unui raționament juridic contrar. Se constată, așadar, că în realitate recurentul formulează critici străine de considerentele instanței de apel, întrucât nu invocă o eventuală nelegalitate a hotărârii atacate, ci face trimitere la norme de procedură, fără să se raporteze la dezlegarea jurisdicțională dată argumentelor părții în etapa procesuală anterioară. Or, exigențele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. impuneau tocmai obligația formulării de critici care să pună în discuție aspecte referitoare la aplicarea greșită a regulilor de procedură incidente, prin raportare directă la soluția și la motivele cuprinse în hotărârea recurată, pentru ca, în acest mod, instanța de recurs să poată exercita un control judiciar efectiv, cerință neîndeplinită în speță în acord cu cele anterior menționate, recurentul prevalându-se doar în mod formal de motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. A mai susținut recurentul-pârât că decizia recurată cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura cauzei, fiind criticabilă pentru motivul legal prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt sau de drept distincte și antagonice care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reținute și, pe cale de consecință, exercitarea de către instanța de recurs a controlului în ceea ce privește aplicarea legii. Or, criticile referitoare la existența unor motive contradictorii nu sunt subsumabile motivului de casare evocat, în contextul în care recurentul a omis să arate, în concret, considerentele pretins a fi opuse, invocând, în schimb, doar o eventuală interpretare greșită („în mod selectiv”) a probatoriului în cauză. În egală măsură, nici criticile privitoare la existența unor motive străine de natura cauzei nu pot fi subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că supun dezbaterii doar chestiuni relative la situația de fapt, nefiind susținute de argumente care să permită încadrarea în motivul de recurs invocat, care presupunea, dată fiind ipoteza normativă indicată, demonstrarea aspectului că decizia atacată conține „numai motive străine de natura cauzei”. Ceea ce expune recurentul (aspecte privind cererea de executare silită, onorariul de expertiză în cuantum de 1.000 lei, împrejurarea că plata cheltuielilor se efectuează într-un cont distinct) reprezintă critici de netemeinicie ce nu sunt subsumabile textului de lege indicat, partea limitându-se doar la a contesta elemente ce au intrat în puterea de apreciere a instanței de apel și care scapă cenzurii instanței de recurs. Similar, criticile referitoare la aprecierea probatoriului administrat în cauză (proba testimonială, înscrisuri) nu reprezintă motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanța de control judiciar, modalitatea de administrare și interpretare a probatoriilor reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei. Totodată, deși a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că recurentul se limitează la a detalia raporturile juridice dintre părți și împrejurările factuale, solicitând, practic, o reevaluare a clauzelor contractuale, aspecte ce au în vedere strict temeinicia judecății înfăptuite, iar nu legalitatea acesteia, având în vedere că se circumscriu exclusiv activității de interpretare a probatoriului administrat ce revine instanțelor devolutive. Or, în calea de atac extraordinară a recursului nu se poate tinde la o verificare a elementelor de fapt ale cauzei și la o cenzurare a aprecierii date de instanțele fondului mijloacelor de probă, ci doar la antamarea aspectelor privitoare la conformarea cu regulile de drept incidente a dezlegărilor date prin actul jurisdicțional atacat. Astfel, deși susține o încălcare a prevederilor art. 1, art. 1225, art. 1266, art. 1270, art. 1469 C. civ., precum și art. 91, art. 120, art. 122 alin. (1) lit. c), art. 130 din Statutul profesiei de avocat, art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 51/1995 recurentul-pârât nu deduce spre analiză critici concrete de nelegalitate în legătură cu normele de drept substanțial invocate, rezumându-se, practic, la a reda, o serie de clauze contractuale din cadrul contractului de asistență juridică încheiat de părți (art. 1, art. 2.1, art. 3.1, art. 5) și la a prezenta împrejurări factuale pe care le consideră ca fiind relevante. Drept urmare, în realitate, ceea ce invocă recurentul este o pretinsă încălcare a prevederilor contractuale, iar nu a unor dispoziții legale, din moment ce întreaga sa argumentație vizează efectele juridice ale contractului de asistență juridică încheiat de părți. Or, aspectele legate de interpretarea clauzelor contractuale nu constituie o critică de nelegalitate, ci reprezintă un simplu aspect de netemeinicie, din moment ce acestea decurg din analiza probatoriului, cu ocazia cercetării fondului cauzei. În acest sens, se observă că dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, care stabileau drept motiv de nelegalitate situația când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (abrogate în prezent ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă), nu își mai găsesc un corespondent în actuala reglementare procesual civilă, astfel încât orice critici fundamentate pe interpretarea greșită a unui act juridic, iar nu a legii, se plasează în afara sferei motivelor de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Se reține, așadar, că prin calea de atac formulată recurentul-pârât evocă doar chestiuni ce țin de valența acordată de către instanța de apel, ca efect al propriei analize, clauzelor contractului de asistență juridică, aspect ce nu mai poate fi cenzurat în prezenta cale de atac, date fiind prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Astfel, deși recurentul face trimiteri la multiple texte legale, în cuprinsul memoriului de recurs nu se identifică susțineri care să reliefeze aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, ci este prezentată doar o expunere a stării de fapt, sunt prezentate considerații teoretice, precum și referiri la probatorii, aspecte care nu pot fi avute în vedere de către instanța de recurs și care, prin urmare, nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Deopotrivă, lipsite de aptitudinea concretă de a învesti legal instanța de recurs sunt și argumentele recurentului privind condiționarea analizei contractului de asistență juridică de parcurgerea procedurii înscrierii în fals de către reclamantă. Aceasta întrucât motivul invocat nu a fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, astfel că acest motiv nu poate fi analizat omisso medio în recurs. Nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, apte de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres prevăzute de lege, nici susținerea recurentului potrivit căreia instanța de apel ,,s-a axat pe motivarea și darea soluției pe jurisprudența depusă la dosar de către intimata-reclamantă”, încălcând, astfel, prevederile art. 1 C. civ., întrucât recurentul-pârât nu a dezvoltat argumente prin care să demonstreze că raționamentul curții de apel decurge dintr-o atare analiză. Prin urmare, se reține că recurentul nu a expus veritabile critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, susținerile formulate având fie un caracter formal și, din această perspectivă, plasându-se în afara limitelor în care instanța de recurs poate proceda la examinarea legalității actului jurisdicțional atacat, fie neopunând critici în raport cu raționamentul judiciar al curții de apel, fiind străine, practic, de acesta. Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează o examinare a hotărârii atacate sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verifică, pe baza unor critici circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Drept urmare, această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligație care revine, sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de pârâtul Cabinetul de Avocat ,,B” împotriva deciziei nr. 431 A din 11 aprilie 2024 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă. Având în vedere soluția de constatare a nulității a recursului, se reține că recurentul-pârât se află în poziția procesuală de parte care a pierdut procesul, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel că cererea intimatei-reclamante A, de acordare a cheltuielilor de judecată aferente recursului, apare ca fiind întemeiată. Urmează a fi făcută, însă, aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor ce vor fi puse în sarcina recurentului-pârât, apreciindu-se că, față de maniera de formulare a criticilor din recurs și de împrejurarea că această cale de atac a fost soluționată, în ședință publică, la primul termen de judecată, suma de 6.000 lei, ce se va acorda cu acest titlu (față de onorariul de avocat în cuantum de 14.806,28 lei, pe care intimata-reclamantă l-a achitat și a cărui dovadă a fost făcută prin factura nr. 2033532/27.06.2024 și prin extrasul de cont din 28.06.2024 depuse la dosar - f. 109 -110 dosar recurs), are caracter rezonabil și echitabil.