ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4/2022
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)
Ședința publică din data de 18 ianuarie 2022
Asupra cauzei de față, constată următoarele;
I. Circumstanțele cauzei
I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 05 iulie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Cabinet de Avocat B., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de asistență seria x nr. x/2011, încheiat între părți, în ceea ce privește clauzele înscrise la art. 2 pct. 2 din contract, referitoare la plata onorariului de succes, pentru lipsa cauzei sau pentru cauză imorală; să se constate că în baza contractului de asistență seria x nr. x/2011, încheiat între părți, mai datorează către pârât doar suma de 24.000 euro (3.000 euro/luna x 8 luni, perioadă în care contractul a fost valabil încheiat) reprezentând onorariu fix, neplătit; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1235, art. 1236, art. 1238 C. civ., art. 126, art. 132 din Statutul profesiei de avocat, Codul deontologic al avocaților.
I. 2 Sentința pronunțată de Tribunalul București, primul ciclu procesual
Prin sentința civilă nr. 300 din 03 martie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Cabinet de Avocat B..
I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, primul ciclu procesual
Prin decizia civilă nr. 549 A din 11 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 300/03.03.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-pârât Cabinet de Avocat "B."; a schimbat, în parte, sentința în sensul că: a admis, în parte, acțiunea; a constatat nulitatea absolută parțială a clauzelor înscrise la art. 2 pct. 2 din contractul de asistență juridică seria x nr. x/2011 din 07.10.2011; a obligat pe pârât la plata sumei de 9.990,6 RON, cheltuieli de judecată la fond; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; a respins, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată din apel formulată de apelant.
I.4. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, primul ciclu procesual
Prin decizia nr. 245 din 30 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Cabinet de Avocat "B." împotriva deciziei civile nr. 549A din 11 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă; a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.
I.5. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, al doilea ciclu procesual
Prin decizia civilă nr. 1566 A din 13 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 300/03.03.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016; a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că: a constatat că reclamantul-client A. îi datorează pârâtului Cabinetul de Avocat "B.", în baza Contactului de asistență juridică seria x nr. x/07.10.2011, suma de 24.000 euro, reprezentând onorariu lunar fix cuvenit avocatului până la încetarea contractului, intervenită prin renunțarea unilaterală a clientului la contractul de asistență juridică; a menținut, în rest, sentința civilă apelată.
II. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1566 A din 13 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a declarat recurs pârâtul Cabinetul de Avocat "B.", criticând soluția pentru nelegalitate.
II.1. Motivele de recurs
Recursul declarat de pârâtul Cabinetul de Avocat "B." a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.
Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate, cu consecința respingerii apelului formulat de apelantul A. și menținerii sentinței primei instanțe, cu obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a expus următoarele critici:
- instanța de apel a respins în mod greșit excepția inadmisibilității cererii, având în vedere că prin petitul acțiunii introductive, reclamantul a solicitat să constate că mai datorează "doar suma de 24.000 Euro";
- instanța de apel a acordat și altceva decât s-a cerut, având în vedere o acțiune în stabilirea pozitivă a unui drept (că reclamantul datorează 24.000 euro), deși acțiunea privea o cerere provocatorie și negativă (inexistența altui drept, anume 155.00 euro, adică diferența dintre suma de 180.000 euro și cea de 24.000 euro pe care admite că o datorează);
- instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 35 C. proc. civ., atât timp cât reclamantul a solicitat constatarea unui fapt, anume că în baza contractului de asistență juridică mai datorează pârâtului doar suma de 24.000 euro, în condițiile în care avea posibilitatea exercitării unei acțiuni în realizarea dreptului dedus judecății;
- prin admiterea capătului de cerere vizând acțiunea în constatare, instanța a reținut atât denunțarea contractului la data de 18.05.2012, ca efect al dispozițiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, cât și cuantumul onorariului datorat, apreciind că acesta este un onorariu lunar, deși la art. 2 din contract s-a prevăzut că "onorariul va fi plătit lunar, câte 3000 euro în fiecare lună pe o perioada de 60 de luni" (80.000 euro ce s-au eșalonat în 60 de rate lunare) onorariu fix (indicat și de către apelantul-reclamant ca onorariu fix, în pagina 1 ultimul alineat al acțiunii introductive și pagina 2 a apelului). Or, în opinia recurentului, stabilirea onorariului datorat și întinderea acestuia poate forma exclusiv obiectul unei acțiuni în realizare, așa încât cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 35 C. proc. civ.
- instanța de apel a reținut în mod greșit natura onorariului în condițiile în care a apreciat că în cauză părțile au încheiat un contract cu executare succesivă, deși suma de 3.000 euro pe lună este doar o modalitate de executare a obligației de plată a onorariului, prevăzându-se că tranșele lunare se vor achita ca o contraprestație pentru operațiuni determinate, indiferent de durata lor în timp, iar nu ca servicii lunare. Părțile nu au încheiat un contract pe o perioadă de 60 luni, ci unul până la epuizarea obiectului mandatului, ceea ce înseamnă că nu se poate stabili o corespondență între numărul de luni de plată și activitatea avocatului, adică criteriul care impune calificarea contractului ca fiind unul cu executare dintr-o dată, iar nu cu executare succesivă.
- instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 127 - 134 și urm. din Statutul profesiei de avocat raportat la obiectul contractului de asistență juridică din care derivă obligația indivizibilă a avocatului, sens în care sunt aplicabile dispozițiile referitoare la onorariul fix, eșalonat la plată pe o perioadă de 60 de luni. Astfel, instanța nu putea stabili cuantumul sumei datorate de către client ca onorariu, în lipsa unei analize a prestațiilor avocatului, a aducerii la îndeplinire a obligațiilor contractuale, analiză ce se poate realiza doar în cadrul unei acțiuni în rezoluțiune;
- instanța de apel nu a reținut existența autorității de lucru judecat în raport de decizia nr. 609 R din 26 mai 2015 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2012, în ceea ce privește îndeplinirea de către avocat a obligațiilor contractuale, în sensul desfășurării de activități pentru apărarea drepturilor reclamantului și a obținerii suspendării executării silite în dosarul de executare nr. 212/2012;
- executarea silită a reclamantului nu permite repunerea în discuție a datoriei, care deja a fost executată silit, atât timp cât în speță nu este vorba de o pretenție privind întoarcerea unei plăți nedatorate ce se poate realiza doar pe calea întoarcerii executării (art. 723 și urm.), reglementată în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.
- se mai invocă faptul că prezenta acțiune nu a pus în discuție titlul executoriu care este valabil, de aceea prezenta cerere este și lipsită de interes și se impunea de plano a nu fi primită.
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.
II.2. Apărările formulate în cauză
La data de 05 mai 2021 (data depunerii prin poștă electronică), în termenul legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal, pe cale de excepție, constatarea nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.
Excepția nulității recursului nu a putut fi reținută, potrivit celor redate în încheierea de admitere în principiu a recursului din data de16 noiembrie 2021.
Pe fondul recursului, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
II.3. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 noiembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Cabinet de Avocat "B." împotriva deciziei nr. 1566A din data de 13 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 18 ianuarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.
II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtul Cabinet de Avocat "B." este fondat, pentru considerentele ce urmează.
Preliminar, Înalta Curte va stabili premisele analizei de legalitate care va fi efectuată în această etapă procesuală, pe baza motivelor de recurs susținute de către pârâtul Cabinet de Avocat B..
Acțiunea introductivă a avut două capete de cerere - constatarea nulității absolute a art. 2 pct. 2 din contractul de asistență juridică seria x nr. x/7.10.2011, încheiat între clientul-reclamant A. - având ca obiect onorariul de succes și un al doilea capăt de cerere prin care, același reclamant a solicitat instanței să constate că datorează pârâtului - Cabinet de Avocat B., în baza aceluiași contract de asistență juridică, suma de 24.000 euro, reprezentând onorariul lunar fix cuvenit avocatului până la încetarea contractului intervenită prin renunțarea unilaterală a clientului la contractul de asistență juridică.
Prin sentința tribunalului, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată și, tot astfel, și cererea de chemare în judecată.
În al doilea ciclu procesual, prin decizia supusă prezentului recurs, curtea de apel a admis apelul declarat de reclamantul A. și a fost schimbată în parte sentința apelată, după cum urmează: s-a constatat că reclamantul-client A. îi datorează pârâtului Cabinet Avocat B., în baza contractului de asistență juridică seria x nr. x/7.10.2011, suma de 24.000 euro, reprezentând onorariu lunar fix cuvenit avocatului, până la încetarea contractului intervenită prin renunțarea unilaterală a clientului la contractul de asistență juridică; s-a menținut, în rest, sentința apelată.
Cum reclamantul nu a promovat recurs, iar pârâtul este cel care a formulat calea de atac, criticile invocate de acesta privesc exclusiv soluția dată de instanța de apel celui de-al doilea capăt de cerere, astfel încât respingerea capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a art. 2 pct. 2 din contractul de asistență juridică (plata onorariului de succes) este intrată sub autoritate de lucru judecat.
În coordonatele acestei soluții recurate, se reține că pârâtul a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ., însă, în cuprinsul memoriului de recurs Înalta Curte nu a identificat critici concrete pentru susținerea fiecărei ipoteze de nelegalitate invocate de pârât (cum este cea de la pct. 6), după cum, în ansamblul criticilor formulate, au fost identificate susțineri susceptibile de încadrare în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (neinvocat ca atare de recurent) - neregularități de ordin procedural apte să atragă nulitatea hotărârii, anume criticile prin care recurentul a invocat greșita soluționare a excepției inadmisibilității cererii în constatare (cu referire la cel de-al doilea capăt de cerere).
Mai înainte de analizarea criticilor recurentului-pârât cu privire la inadmisibilitatea cererii în constatarea întinderii reale a obligației de plată a intimatului-reclamant urmare a intervenirii încetării efectelor contractului prin renunțarea unilaterală a clientului la contractul de asistență juridică, Înalta Curte reține că, în ședința publică de azi, intimatul-reclamant a susținut că soluția dată de prima instanță acestei excepții prin încheierea din 20 ianuarie 2017 este intrată sub autoritate de lucru judecat (chestiune neinvocată prin întâmpinarea formulată la motivele de recurs), având în vedere că excepția, susținută și analizată pe temeiul art. 35 din C. proc. civ., a fost respinsă de tribunal, iar pârâtul nu a formulat apel împotriva acestei soluții.
Analizând această apărare a intimatului, ce se circumscrie unei excepții absolute de ordine publică ce poate fi invocată în orice stadiu al procesului, prin urmare, și în recurs, potrivit regimului procesual de invocare a acesteia stabilit de art. 432 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că, într-adevăr, prin încheierea menționată, prima instanță a respins ca neîntemeiată această excepție, iar pârâtul nu a formulat un apel incident împotriva acestei încheieri; în acest context, se reține că întrucât cererea de chemare în judecată a fost respinsă în tot de către tribunal, reclamantul este cel care avea interes prioritar pentru atacarea sentinței, astfel cum a procedat.
Cu toate acestea, se constată că instanța de apel, chiar în absența unui apel al pârâtului, în cuprinsul considerentelor deciziei supuse prezentului recurs, argumentează admisibilitatea acestui capăt de cerere, în următorii termeni:
"(…) Curtea a găsit admisibilă acțiunea în constatare, în sensul că reclamantul-client A. îi datorează pârâtului Cabinetul de Avocat "B.", în baza Contactului de asistență juridică seria x nr. x/07.10.2011, suma de 24.000 euro reprezentând onorariu lunar fix cuvenit avocatului pe o perioadă de 8 luni, până la încetarea contractului din data de 18.05.2012, intervenită prin renunțarea unilaterală a clientului la contractul de asistență juridică.
În realitate, accentul în formularea și soluționarea acestui capăt de cerere nu a căzut pe stabilirea sumei datorate cu titlu de onorariu fix, ci pe constatarea încetării contractului dintre client și avocat prin modalitatea prevăzută de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 - aspect litigios între părți și pentru care clientul nu ar fi avut la îndemână nicio acțiune în realizare."
O asemenea modalitate de confirmare a admisibilității cererii, pe baza dihotomiei procedurale cerere în constatare - cerere în realizare, conturează în raționamentul instanței de apel o analiză specifică examinării admisibilității unei cereri pe temeiul prevederilor art. 35 din C. proc. civ., normă care stabilește regimul procedural al cererilor în constatare și reglementează caracterul subsidiar al cererii în constatare în raport cu cererea în realizare.
Așa fiind, chiar dacă nu susțin în mod direct și nemijlocit soluția pronunțată de isntanța de apel asupra acestui al doilea capăt de cerere, considerentele citate au cel puțin valoarea unor considerente decizorii, întrucât, prin acestea, se confirmă caracterul admisibil al cererii în constatare sau, simetric, se înlătură inadmisibilitatea cererii în constatare, instanța de apel justificând în acest fel analizarea pe fond a acestui capăt de cerere.
Drept urmare, chiar dacă pârâtul nu a promovat apel împotriva soluției date de tribunal la termenul din 20 ianuarie 2017, inserarea acestei analize în cuprinsul deciziei recurate, deschidea pentru intimatul-reclamant calea de a le contesta prin promovarea unui recurs incident împotriva considerentelor, în condițiile în care nu a recurs la formularea unui recurs principal împotriva acestor considerente, putând valorifica în motivarea căii de atac susținerile din aici analizate, întrucât invocarea lor, doar pe cale de apărare în recurs, dată fiind succesiunea soluțiilor și conduitelor procesuale ale părților, este ineficientă în această etapă procesuală.
Ca atare, confirmarea admisibilității acestui capăt de cerere în baza dispozițiilor art. 35 din C. proc. civ. poate fi supusă de recurentul-pârât analizei de legalitate în prezentul recurs, pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., caz de recurs în care deja au fost reîncadrate criticile recurentului cu acest obiect, potrivit celor arătate în debutul prezentelor considerente.
Înalta Curte reține, totodată, că deși recurentul invocă argumente de natură a se circumscrie aparent motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 - încălcarea autorității de lucru judecat, prin referirile la cele dezlegate prin decizia civilă nr. 609 R din 26 mai 2015 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2012, în ceea ce privește reținerea îndeplinirii obligațiilor sale contractuale (desfășurarea de activități pentru apărarea drepturilor reclamantului și a obținerii suspendării executării silite în dosarul de executare nr. 212/2012), aceste argumente, pe de o parte, sunt lipsite de relevanță pentru obiectul recursului de față, iar pe de altă parte, sunt în contradicție cu cele reținute de curtea de apel prin decizia recurată, care a dedicat ample considerente analizării efectului pozitiv al lucrului judecat al acestei hotărâri irevocabile în legătură, însă, cu primul capăt de cerere (nulitatea clauzei pentru plata onorariului de succes).
Revenind la criticile invocate de recurent, Înalta Curte constată că acesta susține în principal două veritabile motive de recurs, anume - cel de ordin procedural cu referire la inadmisibilitatea cererii în constatare, iar cel de-al doilea - susceptibil de evaluare pe temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - privește greșita calificare juridică a onorariului convenit de părți la art. 1 pct. 1 din contractul de asistență juridică, decurgând din aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 134 din Statutul profesiei de avocat, astfel încât, plecând de la această premisă, s-a susținut că greșit au fost stabilite și efectele încetării contractului intervenit prin renunțarea unilaterală a clientului la contractul de asistență juridică, cu consecințe directe pentru dimensionarea obligației de plată a reclamantului în baza contractului în discuție.
În ceea ce privește cererea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, art. 35 din C. proc. civ. prevede astfel: "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege."
Astfel cum s-a menționat prin pretenția dedusă judecății în cel de-al doilea capăt de cerere, intimatul-reclamant a solicitat "să se constate că în baza contractului de asistență seria x nr. x/2011, încheiat între părți, mai datorează către pârât doar suma de 24.000 euro (3.000 euro/luna x 8 luni, perioadă în care contractul a fost valabil încheiat) reprezentând onorariu fix, neplătit."
În legătură cu acest capăt de cerere, recurentul-pârât opinează fie că acțiunea privea o cerere provocatorie negativă ("inexistența altui drept, anume 155.00 euro, adică diferența dintre suma de 180.000 euro și cea de 24.000 euro pe care admite că o datorează"), fie că, în realitate, reclamantul a solicitat constatarea unui fapt, pe când instanța de apel a apreciat că "accentul în formularea acestui capăt de cerere nu a căzut pe stabilirea sumei datorate cu titlu de onorariu fix, ci pe constatarea încetării contractului dintre client și avocat prin modalitatea prevăzută de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 - aspect litigios între părți și pentru care clientul nu ar fi avut la îndemână nicio acțiune în realizare."
Înalta Curte, în verificarea aplicării art. 35 din C. proc. civ. pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, constată că instanța de apel în mod nelegal a stabilit accentul acestui capăt de cerere prin indicarea constatării încetării contractului sau, în alte cuvinte, prin referirea la o pretinsă cerere neformulată în cauză de către reclamant.
Constatarea încetării contractului ca efect al renunțării unilaterale a clientului la contractul de asistență juridică, pe de o parte, nu a fost obiect la judecății prin învestirea explicită a instanței cu un astfel de capăt de cerere, iar, pe de altă parte, reclamantul nu a formulat nici ulterior o cerere adițională cu acest obiect.
Interpretarea clauzei de la art. 2. pct. 1 din contractul de asistență juridică și invocarea constatării încetării efectelor contractului au constituit doar circumstanțe explicitate de reclamant în motivarea cererii, pentru justificarea pretenției formulate în mod real prin acest al doilea capăt de cerere, anume stabilirea corectă, din punctul său de vedere, a întinderii obligației de plată către pârâtul Cabinet de Avocat B..
Or, art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. prevede că "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."
Așa fiind, constatarea încetării contractului de asistență juridică prin renunțarea unilaterală a clientului la contract ar fi constituit doar cauza redimensionării creanței, dar și aceasta, exclusiv în situația calificării onorariului principal (nu a celui de succes) ca fiind un onorariu forfetar periodic, de tip "abonament", prevăzut de art. 134 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat; pentru că, în cazul calificării onorariului de la art. 2 pct. 1 din contract, ca fiind onorariul fix convenit de părți pentru ansamblul activităților profesionale specifice constând în asistența juridică acordată de avocat clientului pentru obiectul convenit de acestea, onorariu cu plata eșalonată în 60 rate lunare, atare calificare nu ar fi atras redimensionarea obligației de achitare a onorariului în termenii pretinși de reclamant, chiar în condițiile renunțării unilaterale de către acesta la contractul de asistență juridică, date fiind prevederile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 coroborate cu art. 152 alin. (1) și (2) din Statutul profesiei de avocat.
Recurentul-pârât, din perspectiva inadmisibilității cererii, a invocat două argumente: pe de o parte, a propus calificarea acestui capăt de cerere ca fiind o "cerere provocatorie negativă (inexistența altui drept, anume 155.00 euro, adică diferența dintre suma de 180.000 euro și cea de 24.000 euro pe care admite că o datorează)" și, pe de altă parte, a susținut că, de fapt, reclamantul a solicitat constatarea unei situații de fapt.
Revenind la considerentele de ordin teoretic, cererea în constatare presupune învestirea instanței cu o solicitare de constatare a existenței sau a inexistenței unui drept, iar nu a unui fapt sau a unei situații de fapt (excepție făcând ipotezele de la art. 359-365 din C. proc. civ. care reglementează procedura asigurării probelor).
Or, în condițiile în care intimatul-reclamant, având calitatea de debitor în contractul de asistență juridică, ce constituie titlu executoriu fără nicio altă formalitate, potrivit prevederilor art. 30 alin. (5) din Legea nr. 51/1995 coroborate cu art. 632 alin. (2) din C. proc. civ., a solicitat constatarea faptului că mai datorează doar suma de 24.000 euro prin raportare la onorariul stabilit la art. 2 pct. 1 din contract, curtea de apel nu a identificat, din punct de vedere juridic, dreptul a cărui constatare reclamantul a solicitat-o.
Se remarcă, în același timp, că reclamantul nu a contestat dreptul de creanță al recurentului-pârât decurgând din clauza de la art. 2 pct. 1 din contract (cu excepția clauzei de onorariu de succes a cărei nulitate a cerut-o în primul capăt de cerere, ceea ce nu constituie obiect al recursului), precizare ar fi fost utilă din perspectiva acceptării caracterului admisibil al unei cereri de constatarea inexistenței dreptului de creanță al pârâtului împotriva sa, situație care nu se regăsește în speță, însă.
Înalta Curte apreciază că în calificarea acestui capăt de cerere nu se poate porni de la varianta expusă de recurentul- pârât - cerere provocatorie negativă -, pe de o parte, pentru că reclamantul este cel care stabilește prin cererile formulate în cauză obiectul judecății (o asemenea perspectivă fiind străină de cererea dedusă judecății), iar, pe de altă parte, constatarea "inexistenței altui drept, anume 155.00 euro, adică diferența dintre suma de 180.000 euro și cea de 24.000 euro pe care admite că o datorează" este o ipoteză care se îndepărtează de la premisa legală a constatării existenței sau a inexistenței unui drept.
În altă ordine de idei, caracterul subsidiar al cererii în constatare în raport cu cererea în realizare se impune a fi analizat numai în condițiile în care cererea formulată și a căreia admisibilitate se constată, este o veritabilă cerere în constatare, așadar, în condițiile în care premisa normei de la art. 35 teza I din C. proc. civ. este respectată.
În cazul în care însă prin cererea de chemare în judecată se solicită constatarea unui fapt sau a unei stări de fapt, această simplă calificare juridică, demonstrată ca atare, este suficientă pentru a fundamenta soluția de inadmisibilitate a cererii.
Or, Înalta Curte constată că instanța de apel a lăsat neanalizate aceste chestiuni care trebuiau a fi evaluate înainte de confirmarea admisibilității cererii în constatare.
Curtea de apel nu a arătat în concret care este dreptul care intimatul-reclamant, debitor al obligațiilor de plată convenite de părți prin contractul de asistență juridică, a cerut a-i fi constatat de instanță, în condițiile în care, prin al doilea capăt de cerere, acesta a tins doar dimensionarea corectă, din punctul său de vedere, a obligației de plată către recurentul-pârât, creditorul din titlul executoriu.
Pentru această dezlegare, în rejudecare, instanța de apel va putea verifica dacă o atare finalitate nu putea fi atinsă de către debitorul supus executării în dosarul de executare nr. 814/2013 al C., D. și E., pe calea contestației la executare, formă de procedură proprie etapei executării silite a unui titlu executoriu, care trebuie însă formulată într-un anumit termen, în cazul în care simpla apărare cu acest obiect, în fața executorului judecătoresc, nu ar fi putut fi primită.
Totodată, nu era lipsit de interes pentru soluționarea cauzei constatarea de către instanța de apel a împrejurării că intimatul-reclamant a inițiat două contestații la executare definitivate cu soluții de respingere, pentru motive de ordin procedural - decizia civilă nr. 1688/19.05.2017 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă în dosar nr. x/2016 - dosar recurs și sentința civilă nr. 25526/22/12/2015 în dosar x/2013 al Judecătoriei sector 1, dosar primă instanță, în cel puțin una dintre ele finalitatea fiind aceeași cu cea din cauza de față (corespunzătoare celui al doilea capăt de cerere).
Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că și recurentul-pârât, prin motivele de recurs a pretins, iar intimatul-reclamant, prin poziția exprimată la pct. 2.6 din întâmpinarea formulată la motivele de recurs, nu a contestat, că executarea silită demarată de recurent împotriva intimatului-reclamant debitor, în dosarul execuțional menționat, ar fi deja finalizată atât în privința onorariului de succes, cât și în privința onorariului convenit la art. 2 pct. 1 din contractul de asistență juridică nr. x/7.10.2011.
În acest context, se reține că recurentul-pârât invocă prin motivele de recurs lipsa de interes a reclamantului în formularea sau continuarea demersului inițiat în cauza de față, unit cu constatarea nepromovării vreunui demers judiciar prin care să tindă la restabilirea situației anterioare sau la întoarcerea executării.
Or, excepția lipsei de interes este o excepție procesuală de fond, absolută și peremptorie, al cărei regim de invocare, stabilit prin dispozițiile art. 247 din C. proc. civ., permite ridicarea ei inclusiv în fața instanței de recurs, însă, art. 247 alin. (1) teza finală subordonează invocarea excepțiilor absolute direct în recurs, condiției ca pentru soluționarea ei să nu fie necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi (singurele probe admisibile în recurs - art. 492 din C. proc. civ.).
Înalta Curte apreciază că o atare cerință este îndeplinită în cauză, întrucât părțile puteau fi îndatorate să depusă și alte înscrisuri decât procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 18.09.2018, referitoare la aceste aspect, însă, dat fiind specificul recursului de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, o eventuală soluționare pe cale de excepție a celui de-al doilea capăt de cerere, nu este permisă în această etapă procesuală, față de prevederile art. 497 din C. proc. civ.
În plus, date fiind și considerentele anterioare cu privire la deficitara analiză a excepției inadmisibilității celui de-al doilea capăt de cerere, excepție prioritară în raport cu cea a lipsei de interes, soluționarea, dacă va fi cazul, și a acestei din urmă excepții, va rămâne în sarcina instanței de rejudecare, care va analiza susținerile pârâtului pe acest aspect, invocate prin motivele de recurs.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că motivele ce antamează fondul pretenției formulate prin al doilea capăt de cerere (calificarea onorariului stabilit prin clauza de la art. 2 pct. 1 din contractul de asistență juridică), încadrate în motivul de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu se impun a fi analizate în prezenta decizie, având în vedere că soluționarea excepțiilor procesuale este prioritară în raport cu dezlegarea fondului raportului juridic litigios, soluție ce decurge din aplicarea în mod corespunzător, în etapa recursului, a dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.
Cu toate acestea, dacă instanța de apel, în rejudecare, va trece peste excepția inadmisibilității capătului doi de cerere și peste excepția lipsei de interes, pe fond, va avea în vedere și susținerile recurentului-pârât asupra naturii obligațiilor stabilite printr-un contract de asistență juridică, dar și chestiunea calificării onorariului convenit la art. 2 pct. 1, fie ca onorariu fix, în temeiul art. 134 alin. (1) lit. b), fie ca onorariu periodic, în sensul celor prevăzute de art. 134 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând a fi îndeplinite cerințele cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din același cod, va admite recursul formulat de pârât, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Cabinet de Avocat "B." împotriva deciziei civile nr. 1566A din 13 noiembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 ianuarie 2022.