ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1713/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 10 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanței să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 458.834 RON (echivalentul sumei de 94.135 euro), compusă din 107.232 RON (echivalentul sumei de 22.000 euro), reprezentând avans cumpărare apartament, 138.600 RON, reprezentând rate și accesorii achitate de reclamant în calitate de coplătitor (codebitor solidar) la C. pentru același apartament, 213.002 RON (echivalentul sumei de 43.700 euro), reprezentând rate și accesorii achitate de reclamant la D., toate pentru apartamentul situat în București, str. x, credit ce a fost refinanțat la C. S.A. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1345, art. 1347 și art. 1640 din C. civ. Prin sentința civilă nr. 1927 din 10 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și a fost declinată cauza, spre competentă soluționare, Tribunalului Bacău.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 419/2022 din 20 mai 2022, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția I civilă, a fost admisă în parte excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și, în consecință, a fost respinsă, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul A., formulată în contradictoriu cu pârâta B., cu privire la suma de 107.232 RON (echivalentul sumei de 22.000 euro). A fost respinsă, ca neîntemeiată, aceeași excepție a prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru suma de 138.600 RON, reprezentând rate și accesorii pretins achitate de reclamant în calitate de coplătitor (codebitor solidar) la C. pentru același apartament, și suma de 213.002 RON (echivalentul sumei de 43.700 euro), reprezentând, de asemenea, rate și accesorii pretins achitate de reclamant la D.. A fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea civilă având ca obiect acțiune în restituirea îmbogățirii fără justă cauză, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de 138.600 RON, reprezentând rate și accesorii pretins achitate de reclamant în calitate de coplătitor (codebitor solidar) la C. și de 213.002 RON (echivalentul sumei de 43.700 euro), reprezentând rate și accesorii pretins achitate de reclamant la D., pentru apartamentul situat în București, str. x, apart. 33. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtei la plata de cheltuieli de judecată. A fost respinsă, ca tardivă, cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 839/2022 din 5 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 419/2022 din 20 mai 2022, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția I civilă.

Cala de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în data de 23 decembrie 2022. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea pricinii spre rejudecare pe fond, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea recursului, recurentul a susținut că prin decizia recurată instanța de apel i-a recunoscut contribuția financiară, dar a respins apelul, fiind neconcordanțe între practicaua deciziei recurate și dispozitiv, în sensul că deși s-au constatat plățile efectuate de reclamant, decizia nu s-a bazat pe elemente certe, ci pe presupuneri ale instanței de apel. Printr-o altă critică, recurentul a susținut că în decizia atacată se face trimitere la o posibilă recalificare a cauzei deduse judecății, iar instanța, din oficiu, avea obligația să pună în discuție natura juridică a cauzei și eventual, după precizări necesare și utile, să trimită cauza spre rejudecare la prima instanță. A mai arătat că pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 este dosarul nr. x/2022, care a avut termen la data la care s-a judecat apelul din prezenta cauză, iar instanța de apel avea obligația să pună în discuția părților necesitatea suspendării cauzei până la data soluționării partajului asupra bunurilor aparținând reclamantului și fiicei pârâtei. Prin hotărârile pronunțate de instanțele de fond s-au recunoscut sumele plătite de reclamant, care și-a asumat obligația plății printr-un contract de credit încheiat cu banca, întrucât pârâta nu avea venitul necesar rezultat din pensie pentru a putea acoperi rata unui credit ipotecar. În susținerea criticii referitoare la denegarea de dreptate, recurentul-reclamant a arătat că ședința cu privire la prezentul dosar a fost condusă de vicepreședintele completului de judecată, iar nu de președinte. Concluzionând cererea de recurs, recurentul a făcut referire la practica instanței supreme în materia îmbogățirii fără just temei.

Apărările formulate în cauză În 24 februarie 2023, intimate-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În 13 martie 2023, recurentul a depus răspuns la întâmpinare, iar în 16 octombrie 2023, a depus un set de înscrisuri, constând în corespondență prin e-mail. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, în soluționarea excepției nulității recursului, s-a apreciat că parte din criticile formulate de recurentul-reclamant sunt critici de netemeinicie care vizează restabilirea situației de fapt și reevaluarea probatoriului, însă dat fiind caracterul unitar al recursului și faptul că sancțiunea nulității nu poate fi pronunțată în măsura în care se constată că măcar una sau o parte dintre critici se încadrează în cazurile de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța de recurs a respins excepția nulității recursului. Astfel, s-a apreciat că se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. critica prin care se susține că în decizia recurată se face trimitere la o posibilă recalificare a cauzei deduse judecății, caz în care instanța, din oficiu, avea obligația să pună în discuția părților natura juridică a cauzei și eventual, după precizări, să trimită cauza spre rejudecare, critică asupra căreia părțile prezente au prezentat concluzii. Prin urmare, în analiza recursului va fi examinată exclusiv critica anterior prezentată. Analizând actele dosarului, pentru a putea da o dezlegare criticii invocate, se observă că prin cererea de chemare în judecată, întemeiată în drept pe dispozițiile care reglementează îmbogățirea fără justă cauză, reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâta, obligarea acesteia la plata sumei de 458.834 RON, reprezentând avansul dat pentru cumpărarea unui apartament, precum și a ratelor și accesoriilor pe care le-a achitat în calitate de coplătitor (codebitor solidar) potrivit contractelor de credit. Prima instanță a respins acțiunea, reținând, în esență, că nu sunt întrunite condițiile legale prevăzute pentru acțiunea îmbogățirii fără justă cauză, iar instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe de respingere a acțiunii, în motivare apreciind, diferit de prima instanță, că acțiunea de in rem verso este inadmisibilă, față de caracterul subsidiar al unei astfel de acțiuni, arătând că reclamantul avea la îndemână o acțiune în răspundere contractuală, întemeiată pe prevederile contractului de credit și pe cele ale art. 1093, art. 1662, art. 1669 și art. 1674 din C. civ. de la 1864. Prin urmare, răspunzând criticii recurentului, se observă că instanța de apel nu a recalificat acțiunea dedusă judecății, nu a agravat situația reclamantului în calea sa de atac și nu a depășit limitele efectului devolutiv al apelului, ci doar a răspuns criticilor sale referitoare la motivarea primei instanțe cu privire la neîndeplinirea condiției juridice a actiunii de in rem verso, respectiv a admisibilității unei astfel acțiuni. Practic, considerentele decisive pe care instanța de apel și-a justificat soluția sunt legate de admisibilitatea acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, conform temeiul juridic indicat de parte, iar celelalte considerente referitoare faptul că, de altfel, nu putea exista o faptă ilicită din partea pârâtei nici dacă nu ar fi existat contractul de creditare sunt subsecvente și formulate ca un răspuns dat de instanța de apel criticilor legate de repararea pagubei care a fost cauzată prin presupusa faptă ilicită. Înalta Curte notează că instanța de apel a determinat în mod concret care este tipul de acțiune civilă pe care, prioritar, în raport cu actio de in rem verso, reclamantul avea posibilitatea să o promoveze, valorificând-o ca acțiune principală, deci prevalentă în raport cu acțiunea întemeiată pe art. 1345-1348 C. civ. Așadar, instanța de apel a reținut că recurentul-reclamant avea la îndemână o cale procesuală pentru recuperarea creanței afirmate, constând în formularea unei cereri întemeiate pe răspunderea civilă contractuală. Dat fiind faptul că instanța de prim control judiciar a indicat reclamantului care ar fi fost calea legală de urmat, nu se poate reține că aceasta a făcut trimitere la o posibilă recalificare a cauzei, cum eronat susține recurentul, critica formulată fiind nefondată, așa cum rezultă din cele ce preced. În consecință, având în vedere că, în speță, presupusa îmbogățire a celeilalte părți s-a realizat pe tărâmul răspunderii civile contractuale, se reține că argumentele instanței de apel, astfel cum au fost exprimate, analizează dispozițiile legale incidente în speță într-o manieră care justifică hotărârea pronunțată în soluționarea apelului declarat în cauză, cu consecința menținerii soluției pronunțate de prima instanță și respingerii, ca inadmisibilă, a acțiunii în îmbogățirea fără justă cauză, dat fiind caracterul subsidiar al unei astfel de acțiuni. În ceea ce privește critica recurentului vizând denegarea de dreptate, ce decurge din faptul că ședința de judecată nu ar fi fost prezidată de președintele completului de judecată, ci de celălalt membru al completului, se observă că decizia recurată a fost pronunțată de un complet compus din Președinte - E. și judecător F.. Așadar, contrar criticilor recurentului, ședința de judecată nu a fost prezidată de celălalt membru al completului, ci, astfel cum reiese din partea introductivă a deciziei atacate și în deplin acord cu dispozițiile art. 216 alin. (5) C. proc. civ., domnul judecător F., cu acordul președintelui completului de judecată, față de apărările formulate la acel termen, a solicitat reclamantului să prezinte lămuriri suplimentare cu privire la situația de fapt. Din examinarea cererii de recurs, se observă că recurentul nu a invocat o încălcare a dispozițiilor art. 216 alin. (5) C. proc. civ., text legal care a fost corect aplicat în cauză și de care membrii completului au uzitat în vederea aflării adevărului. Printr-o altă critică, recurentul a susținut că instanța de apel avea obligația să pună în discuția părților necesitatea suspendării cauzei până la soluționarea partajului asupra bunurilor aparținând reclamantului și fiicei pârâtei, însă, trebuie reținut că rolul activ al judecătorului nu poate înlocui implicarea însăși a părții în exercitarea propriilor obligații procesuale prevăzute de lege, instanța neputându-se substitui părții care a beneficiat de asistența juridică a unui avocat. Referitor la trimiterea recurentului la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă în materie, în privința căreia nu s-a demonstrat că vizează o situație juridică identică, Înalta Curte constată că invocarea acesteia nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecății, cu atât mai mult cu cât jurisprudența de speță nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs invocat este nefondat, iar probele a căror încuviințare a solicitat-o recurentul în recurs nu sunt de natură a schimba soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat. Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 3000 RON, potrivit chitanței nr. x/19.10.2023, Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurent la plata sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.