ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1623/2023

Ședința publică din data de 17 octombrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă la data de 28.10.2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 200.100 RON cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului moral suferit urmare inducerii în eroare a organelor judiciare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de delapidare precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 219, art. 1349, art. 1357, art. 1385-1386 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 836 din 02.06.2020, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respins ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și C. și a obligat reclamantul la plata către pârâți a sumei în cuantum de 3.000 RON, reprezentând onorariu avocațial și la plata sumei de 600 RON, constând în cheltuieli de deplasare apărător, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 836 din 02.06.2020 pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția civilă s-a formulat apel de către reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 759A din 11.05.2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 836/02.06.2020, pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. și C., ca nefondat și a obligat pe apelantul-reclamant să plătească intimaților-pârâți suma de 3700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Împotriva deciziei civile nr. 759A din 11 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 04 august 2022, fiind repartizat completului de judecată nr. 9.

În susținerea recursului, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1353 și 1381 C. civ. și ale art. 15 C. civ.

Astfel, a susținut că soluția instanței de apel este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea textelor de lege ce au incidență în speță. Instanța de apel a considerat greșit că exercitarea unui drept recunoscut de Constituție (art. 15 - dreptul la petiționare) este egal asigurat tuturor cetățenilor și nu poate fi asimilat unei fapte ilicite.

De asemenea, a susținut că instanța de apel a apreciat greșit că "simpla finalizare a procedurii penale fără a se dispune trimiterea în judecată a suspectului ori condamnarea sa, nu este de natură să justifice reținerea în sarcina persoanei care a formulat cererea a relei-credințe și a manierei excesive de exercitare a dreptului de petiționare".

Or, raționamentul juridic al instanței de apel este eronat, pentru că exercitarea tuturor prerogativelor recunoscute titularului fiecărui drept subiectiv, pentru a se constitui în exercițiul normal al acestuia, trebuie, "pe de o parte, să se facă cu bună-credință și, pe de altă parte, concomitent, să respecte: a) legea și bunele moravuri; b) limitele externe, materiale și juridice ale dreptului subiectiv; c) limitele interne ale dreptului, adică scopurile economic și social pentru realizarea cărora acesta este consacrat legal".

Doar prin verificarea în mod cumulativ a tuturor acestor exigențe, exercițiul dreptului subiectiv este unul legitim, găsindu-și ocrotirea legală și garantarea respectării lui, chiar și cu concursul forței de constrângere etatice. Utilizarea abuzivă a dreptului semnifică ignorarea regulii fundamentale a exercitării firești a prerogativelor ce intră în conținutul dreptului subiectiv.

În literatura juridică, "criteriul de decelare a abuzului de drept îl constituie intenția de a vătăma, de a păgubi o altă persoană, intenție cu care este exercitat dreptul subiectiv civil; abuzul de drept se delimitează folosind instrumentul vinovăției - în oricare dintre formele sale cu care titularul dreptului subiectiv îl exercită, în scopul de a-l vătăma pe altul".

O aplicație a răspunderii pentru abuzul de drept, reflectând cu exactitate concepția îmbrățișată de lege lata de către sistemul nostru juridic, este truvabilă în textul art. 12 C. proc. civ., unde se statuează că:

"(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți. (2) Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale si morale cauzate...". Prin urmare, utilizarea prejudiciabilă, cu rea-credință, în scop șicanator și cu depășirea limitelor juridice ale dreptului de petiționare în justiție ori a altui drept procedural atrage răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a făptuitorului, născându-se obligația acestuia de a repara pagubele pricinuite adversarului său.

În același sens, literatura de specialitate din domeniului dreptului procesual civil, tributară actualului C. proc. civ., pornind de la exigențele impuse de dispozițiile art. 12 din cuprinsul acestuia, afirmă că "partea care deturnează dreptul procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege și îl exercită cu rea-credință săvârșește un abuz de drept".

Abuzul de drept se bucură în C. civ. de o consacrare expresă, în cuprinsul art. 15 unde, la nivel de principiu, se statuează că:

"nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe". Aceasta, după ce art. 14 din același act normativ stabilește obligația generală, ce incumbă oricărei persoane fizice și juridice, de a-și exercita drepturile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și cu bunele moravuri.

În pofida conținutului art. 1381 alin. (1) C. civ., potrivit căruia "orice prejudiciu dă dreptul la reparație", dispoziția art. 1353 din același act normativ stipulează, cu caracter de excepție de la acest principiu că "acel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv" (extras din Revista "Universul Juridic" nr. 12/2016, "Răspunderea civilă delictuală pentru abuzul de drept civil o răspundere subiectivă sau obiectivă" - D.).

Raportând la speță cele anterior arătate, prin formularea unei plângeri penale împotriva reclamantului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de delapidare, prevăzute de art. 295 C. pen. rap. la art. 308 C. pen. (cercetări făcute in personam, nu in rem), cu rea-credință și în scop șicanator, pârâții au săvârșit un abuz de drept, contrar susținerilor instanței de apel.

Scopul lor a fost acela de a îl intimida pe reclamant, pentru a renunța la demersurile pe care le-a făcut în justiție în numele asociației împotriva pârâților. Are în vedere, în special, demersul juridic soluționat definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție prin respingerea recursului ca nefondat, ce a format obiectul dosarului civil nr. x/2019, unde prin decizia civilă nr. 87/02.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, intimații au fost obligați în solidar către E., la plata sumei de 241.260,19 RON cu titlu de plăți efectuate fără documente justificative în perioada 2012-2015 și a sumei de 8.895 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. După ce reclamantul a preluat conducerea ONG-lui, refuzul constant al pârâților de a preda documentele contabile, l-au determinat să promoveze la data de 14.12.2017 cerere de revendicare mobiliară, înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila, sub nr. x/2017, solicitându-le să predea: documente contabile, contracte de parteneriat/de colaborare, documentele/rapoartele legate de finanțările obținute din bugetul Uniunii Europene de asociație; registrul intrări - ieșiri 2000-2016, registrul activității de voluntariat 2000-2016, diplomele, alte documente onorifice și actele vizând Salonul Internațional de Artă Fotografică x. Capătul de cerere ce a avut ca obiect pretenții, a fost disjuns și judecat separat, în cauză pronunțându-se soluția anterior arătată.

Este mai mult decât evident că înregistrarea plângerii penale la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila, făcută de soții Vădeanu, la data de 22.12.2017, acuzându-l pe recurent de delapidare, a fost făcută cu rea-credință, doar cu intenția de a-l intimida și prejudicia, iar nu doar pentru "a supune controlului instituțiilor abilitate o situație de fapt ce li s-a părut a crea aparența săvârșirii unei infracțiuni", după cum apare în hotărârea recurată. Aceasta cu atât mai mult cu cât cei doi intimați știau că parte din bunurile reclamate erau proprietatea recurentului, fiind chiar cei care întocmiseră formalitățile de vânzare.

În urma cercetărilor penale s-a dispus clasarea cauzei privind săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 C. pen., în temeiul dispozițiilor art. 314 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. - "fapta nu există". Aspectele sesizate de cei doi pârâți nu s-au confirmat, bunurile aparținând asociației fiind găsite de organele de cercetare penală la sediul E..

Având în vedere perioada lungă de timp în care s-au efectuat cercetările (abia în aprilie judecătorul de cameră preliminară a respins ca nefondată plângerea formulată de intimați împotriva soluției de clasare), emoțiile pe care le-a trăit recurentul și-au pus negativ amprenta asupra stării sale de sănătate și i-au creat un prejudiciu de imagine. Recurentul deține funcția de președinte în cadrul E., organizație care desfășoară activități în domeniul educațional, social prin derulare de proiecte cu fonduri din bugetul Uniunii Europene și care are încheiate parteneriate cu o serie de instituții publice (Administrația Națională a Penitenciarelor, Agenția Națională Antidrog, Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Brăila, ș.a.), astfel că buna reputație îi este absolut necesară. Prejudiciul creat este cert și nu a fost reparat, fiind determinat de fapta ilicită a intimaților, soții Vădeanu, săvârșită prin formularea plângerii penale cu rea- credință și în scop de intimidare, existând legătură de cauzalitate între prejudiciu și faptă, vinovăția acestora sub forma intenției existând.

În drept, a invocat dispozițiile art. 466-482 C. proc. civ.

În probațiune a solicitat proba cu înscrisuri.

Intimații-pârâți C. și B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în principal, anularea recursului în temeiul art. 489 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., motivat de faptul că motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Intimații-pârâți au susținut că partea adversă nu invocă motive de nelegalitate, ci aduce critici privitoare la aprecierea făcută de instanța de apel asupra bunei-credințe a pârâților în sesizarea făcută organelor de urmărire penală cu privire la presupuse acte de delapidare săvârșite de reclamant.

Pe fondul recursului, intimații-pârâți au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurentul-reclamant a învederat că nu operează sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 489 C. proc. civ., având în vedere că recursul a fost motivat în termen, iar motivul invocat se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, a susținut că a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în motivare a indicat dispozițiile legale pe care instanța de apel le-a încălcat, dispoziții de drept material (art. 1353, art. 1381 C. civ.), dar și dispoziții de drept procesual (art. 12, art. 15 C. proc. civ.).

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate nul recursul, excepția fiind întemeiată pentru următoarele considerente:

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

De asemenea, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Tot cu nulitatea sancționează și art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Simpla încadrare în drept de parte a unui sau mai multor motive de casare nu este suficientă pentru motivarea căii de atac. Criticile de netemeinicie sau simplele nemulțumiri ale părții față de modul în care a decurs judecata în fazele procesuale anterioare nu constituie motive de recurs și nu sunt suficiente pentru casarea hotărârii, iar instanța de recurs nu poate să facă o verificare de ansamblu a acesteia, chiar dacă numai în ce privește nelegalitatea, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, prin care pot fi formulate numai criticile calificate de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, criticile trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În speță, se constată că prin cererea de recurs, recurentul-pârât a invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 15 C. civ., precum și normelor privitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 1353 și art. 1381 C. civ.), dar și a art. 12 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant aduce însă, critici cu privire la aprecierea făcută asupra atitudinii subiective a pârâților de către instanța de apel, învederând că aceasta a considerat greșit că simpla finalizare a procedurii penale fără a se dispune trimiterea în judecată a suspectului ori condamnarea sa, nu este de natură să justifice reținerea în sarcina persoanei care a formulat cererea a relei-credințe și a manierei excesive de exercitare a dreptului de petiționare.

De asemenea, recurentul-reclamant susține că prin formularea unei plângeri penale împotriva sa, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de delapidare, pârâții, cu rea-credință și în scop șicanator, au săvârșit un abuz de drept, contrar susținerilor instanței de apel, scopul acestora fiind acela de a-l intimida și de a-l face să renunțe la demersurile pe care le-a făcut în justiție în numele Asociației împotriva lor (cererea ce a format obiectul dosarului nr. x/2019).

Or, Înalta Curte observă că aceste aspecte a căror reevaluare o solicită recurentul reclamant reprezintă în mod indubitabil elemente ale situației de fapt a cauzei, care se apreciază potrivit probelor administrate.

În realitate, prin aceste susțineri recurentul tinde la reanalizarea și reinterpretarea probatoriului cu privire la credința subiectivă a intimaților în formularea plângerii penale. Astfel, invocând greșita interpretare a normelor de drept substanțial și procedural enunțate, recurentul pretinde tocmai că intenția pârâților în formularea plângerii penale a fost alta decât cea a apărării legalității. Or, acest aspect nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reevaluarea situației de fapt și, eventual, stabilirea uneia noi.

Or, în cadrul situației de fapt a cauzei, curtea de apel a reținut în mod definitiv următoarele:

"Simpla finalizare a procedurii penale fără a se dispune trimiterea în judecată a suspectului ori condamnarea sa, nu este de natură să justifice reținerea în sarcina persoanei care a formulat sesizarea a relei-credințe și a manierei excesive de exercitare a dreptului de petiționare.

Exercitarea unui drept constituțional, dreptul de petiționare (art. 51 din Constituția României), egal asigurat tuturor cetățenilor, nu poate fi asimilat faptei ilicite. Numai în măsura în care s-ar fi dovedit că exercitarea acestui drept este rezultatul atitudinii subiective a intimaților - pârâți, care ar fi urmărit denigrarea și, astfel, producerea unui prejudiciu reclamantului, s-ar reține ilicitatea faptei/acțiunilor pârâților. Exercitarea dreptului de petiționare, dacă se urmărește îndeplinirea scopului pentru care a fost consacrat și se realizează cu bună-credință, nu poate fi considerat faptă ilicită.

Din probele administrate în cauză nu rezultă că intimații - pârâți au formulat plângerea penală cu scopul de a-l intimida pe apelantul - reclamant și pentru ca acesta să renunțe la acțiunile pe care le-a formulat în instanță împotriva lor. (...)

Curtea mai reține că din înscrisurile existente la dosar nu rezultă că intimații - pârâți ar fi cunoscut la momentul formulării plângerii împrejurarea că bunurile erau proprietatea apelantului - reclamant deoarece tocmai aceștia întocmiseră formalitățile de vânzare, astfel cum a susținut apelantul - reclamant".

Așadar, întrucât instanța de apel a reținut definitiv o situație de fapt contrară celei enunțate de recurentul-reclamant, Înalta Curte nu poate decât să constate corecta aplicare a prevederilor legale incidente la această situație de fapt. Aceasta, pentru că instanța de recurs, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu este competentă să reaprecieze situația de fapt și este obligată să se grefeze pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului.

Înalta Curte mai constată că recurentul-reclamant invocă în memoriul de recurs și o serie de considerații teoretice din literatura de specialitate cu privire la abuzul de drept, aspecte care sunt expuse aidoma și în cererea de apel. Or, toate aceste considerente de ordin teoretic sunt grefate pe aceeași premisă a existenței relei - credințe pentru calificarea ca și abuz de drept, premisă neîntrunită însă în cauza prezentă, astfel cum s-a expus anterior.

De asemenea, și susținerile din finalul cererii de recurs - "În urma cercetărilor penale s-a dispus clasarea cauzei privind săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 C. pen., în temeiul dispozițiilor art. 314 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. - "fapta nu există". Aspectele sesizate de cei doi pârâți nu s-au confirmat, bunurile aparținând asociației fiind găsite de organele de cercetare penală la sediul E.. Având în vedere perioada lungă de timp în care s-au efectuat cercetările (abia în aprilie judecătorul de cameră preliminară a respins ca nefondată plângerea formulată de intimați împotriva soluției de clasare), emoțiile pe care le-a trăit recurentul și-au pus negativ amprenta asupra stării sale de sănătate și i-au creat un prejudiciu de imagine. Recurentul deține funcția de președinte în cadrul E., organizație care desfășoară activități în domeniul educațional, social prin derulare de proiecte cu fonduri din bugetul Uniunii Europene și care are încheiate parteneriate cu o serie de instituții publice (Administrația Națională a Penitenciarelor, Agenția Națională Antidrog, Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Brăila, ș.a.), astfel că buna reputație îi este absolut necesară. Prejudiciul creat este cert și nu a fost reparat, fiind determinat de fapta ilicită a intimaților, soții Vădeanu, săvârșită prin formularea plângerii penale cu rea-credință și în scop de intimidare, există legătură de cauzalitate între prejudiciu și faptă, vinovația acestora sub forma intenției există" - vizează aceeași stare de fapt al cărei control excede limitelor prezentei căi de atac. Existența unui prejudiciu, existența vinovăției și a legăturii de cauzalitate între o faptă și prejudiciu reprezintă elemente ale stării de fapt, neevaluabile în calea de atac recursului.

În plus, toate aceste aserțiuni prezentate drept motive de recurs, nu conțin critici în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile pe care partea le-a făcut în fața instanței de apel și care și-au primit deja o dezlegare prin hotărârea atacată și pe care le-a reluat întocmai în cererea de recurs.

Or, a prezenta din nou argumentele expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din același cod și care să constituie critici împotriva deciziei civile recurate.

Prin reluarea criticilor de temeinicie deja cenzurate de instanța de apel, recurentul-reclamant tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de legalitatea deciziei instanței de prim control judiciar.

Cum accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac și recurentul-reclamant nu s-a conformat acestor imperative, argumentele expuse în apel sub aspectul temeiniciei cauzei și reluate ulterior, întocmai, prin cererea de recurs nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac.

Înalta Curte observă totodată că succesiunea de fapte și afirmații din cererea de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic în așa fel încât să se poată decela măcar din oficiu vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs.

Prin urmare, în raport de toate aceste considerente, aplicând sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul, iar în temeiul art. 453 C. proc. civ. recurentul-reclamant căzut în pretenții va fi obligat la plata sumei de 1000 RON către intimatul-pârât C., reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocațial achitat conform dovezii depuse la dosarul de recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurentul-reclamant A., cu domiciliul în jud. Brăila, împotriva deciziei nr. 759A din 11 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. și B., ambii cu domiciliul procesual ales la SCPA "F." cu sediul în jud. Brăila.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 octombrie 2023.